Numărul curent: 43

JE EST UN AUTRE:
În lumea bărbaţilor - jurnalul Hortensiei Papadat-Bengescu - de Ioana Pârvulescu


Că scriitorii interbelici au fost, statistic vorbind, misogini nu încape îndoială. De la Arghezi la Călinescu, de la Victor Ion Popa la Iorga sau chiar de la azi uitaţii Paul B. Marian şi Tudor Teodorescu Branişte la încă de atunci celebrul Eugen Ionescu, floarea literelor române, masculină în esenţă, a acceptat foarte greu alternativa condeiului feminin. Performanţa Hortensiei Papadat-Bengescu nu este aceea de a fi scris şi publicat într-o lume a bărbaţilor, ci de a fi obţinut o recunoaştere categorică şi de durată. După ce a fost întîmpinată ca "altfel", a fost acceptată ca o egală şi uneori respinsă ca o egală, ceea ce e chiar mai greu. în presa anilor '30 ai secolului trecut apar destule nume de scriitoare din generaţii diferite: Sarina Cassavan, Anişoara Odeanu, Coca Farago, Sanda Movilă, Otilia Ghibu, Claudia Millian, Aida Vrioni, Lucia Demetrius, Henriette Yvonne Stahl etc. Cu excepţia ultimelor două, care, oricum, n-au ajuns la clasicizare ca Hortensia Papadat-Bengescu, celelalte nume sînt cunoscute doar specialiştilor. Impunerea "doamnei Bengescu" are mai multe explicaţii.

Pentru muzică am avut ceea ce se cheamă un talent neizbutit, am descifrat-o cu uşurinţă mare în dauna studiului lent, al atingerii fiecărei clape; am înţeles lacuna şi am renunţat treptat /.../ Am rămas cu scrisul meu! (H. Papadat-Bengescu, însemnare din jurnal)

Un atu esenţial, îndeobşte trecut cu vederea este, exact ca la Arghezi, debutul editorial în deplină maturitate, la aproape 43 de ani. Cu excepţia lui Ibrăileanu şi Paul Zarifopol, toţi scriitorii interbelici, fie ei critici, prozatori sau poeţi sînt mai tineri decît ea, mulţi cu un sfert de secol, unii chiar cu trei-patru decenii. Şi pe E. Lovinescu, Hortensia Papadat-Bengescu îl depăşeşete ca vîrstă cu 5 ani. Biologic, scriitoarea impusă între războaie se situează ceva mai aproape de generaţia lui Eminescu şi Caragiale decît de generaţia lui Cioran şi Eugen Ionescu! Debutul din 1919 (Ape adînci) este aşadar unul care vine tocmai cînd în literatura română nu se petrece nimic esenţial: generaţiile puternice fie dispăruseră, fie nu apucaseră să se impună. De altfel debutul publicistic (primele articole publicate, în franceză, în ziarul partidului conservator La Politique şi versurile din Viaţa românească) este puţin convingător, cînd nu de-a dreptul naiv, liric, stîngaci. Sur la mort de Pierre Liciu (din 1912) are un motto din Musset, care, raportat la subiect, e aproape comic: "Il est déjà trop tard, pour parler encore d'elle (s.m.)". Leur violons chantaient..., articol despre scufundarea Titanicului, se încheie cu elogiul muzicanţilor care au vrut să moară frumos, iar versurile trimise Vieţii româneşti un an mai tîrziu sînt scoase de Topîrceanu din coşul de hîrtii, din lipsă de material pentru revistă (apud Valeriu Ciobanu, Hortensia Papadat-Bengescu). Scriitoarea debutează cu adevărat abia după ce a împlinit cu prisosinţă aşteptările pe care societatea timpului le avea de la o femeie: s-a căsătorit cu un om pe cît de cumsecade pe atît de plin de prejudecăţi (magistratul Bengescu, om "fără vicii", refuza ideea unei soţii scriitoare) şi a dat naştere unui număr mulţumitor de copii: 5. Abia cînd cel mai mic, Elena, împlineşte 7 ani, mama se metamorfozează în "femme de lettres", urmîndu-şi o chemare ce nu mai poate fi suspectată de pripă. Acest debut atipic care nu se putea să nu atragă atenţia este întărit de alte cîteva lucruri: opţiunea pentru proză a scriitoarei, susţinerea pe care o are din partea a doi critici importanţi, Ibrăileanu şi Lovinescu, apartenenţa la un cerc de tineri moderni-mondeni şi, probabil, cel mai important lucru, trecerea rapidă la roman, gen care se află în mijlocul preocupărilor literare (masculine) ale epocii.

Deunăzi abia, din sertare nemaîncăpătoare, am ars multe din acele caiete. Deschise ici-colo, la vreo pagină, am întîlnit incoherenţa unui mozaic cusut cu ochi închişi pe o pînză fără capăt. (H. Papadat-Bengescu, însemnare din jurnal)

Primele cărţi de proză ale Hortensiei Papadat-Bengescu (Ape adînci, Sfinxul, Femeia în faţa oglinzii) sînt totuşi receptate numai în cadrul distincţiei autor feminin versus autor masculin, cu judecăţi de valoare evoluînd de la pozitiv la negativ care decurg strict din această opoziţie. Ibrăileanu judecă pozitiv atributul femininului socotind că "numai o femeie cu o personalitate puternică se va putea sustrage influenţii acestor modele /masculine/" şi va rămîne "originală şi deci feminină" (1919). Topîrceanu caută un ton mai obiectiv, dar spune în fond acelaşi lucru: "Faptul că autorul de care ne ocupăm e o femeie explică în mare parte însuşirile operei sale" (1920). Lovinescu: "Din eternul feminin, scriitoarea desprinde momente ce tulbură şi ameţesc" (1919). Tudor Vianu trece de la diferenţa specifică la genul proxim încă din titlul articolului dedicat scriitoarei în Sburătorul, 1919: O ideologie feminină - noua feminitate. Iorga face drumul invers, îi concede autoarei-femeie că se ridică "mult peste nivelul scrisului feminin". Nu lipsesc, în epocă, atacurile violente, generate de idei preconcepute, cum se întîmplă cu articolul plin de aluzii extraliterare al lui Tudor Teodorescu-Branişte, care e convins că "sufletul feminin nu poate să rişte opere de virilitate literară", cazul Georges Sand, şi că "scriitoarea noastră", păstrîndu-şi feminitatea, "înşiră slove pe hîrtie cu aceeaşi neglijenţă plină de farmec gospodăresc, dacă vreţi - cu care se mestecă (sic!) o delicioasă peltea de gutui, într-o elegantă tigaie recent spoită" (1923).
în jurnalele epocii Hortensia Papadat-Bengescu este o prezenţă sporadică, poate şi pentru că s-a stabilit în Bucureşti, în Cotroceni, abia după 1933, la pensionarea soţului ei. O întîlnim într-o însemnare a lui Camil Petrescu din 1927 legată de un episod trecut, comportarea josnică a lui Eftimiu, care o lăsa pe scriitoare să aştepte zadarnic în timp ce el, directorul, pleca ("o ştergea") pe o uşă lăturalnică. Mai tîrziu, Camil Petrescu o pomeneşte, tot indirect, într-o afirmaţie asupra priorităţii celui/ celei care a impus romanul citadin. în Agendele lui Lovinescu scriitoarea apare des, dar totdeauna telegrafic, se menţionează trecerea ei prin Bucureşti, vizite sau lecturi la cenaclu. Şuluţiu, încă elev, apoi proaspăt student, consemnează în jurnal citirea cărţilor Hortensiei Papadat-Bengescu şi face un detaliat plan de studiu critic, iar Anton Holban cere, într-o scrisoare, romanul Drumuri ascunse (sic!) ca apoi să publice în România literară din 1932 amplul articol Viaţa şi moartea în opera doamnei Hortensia Papadat-Bengescu. Rebreanu nu pierde nici o ocazie să o aşeze printre marii romancieri ai momentului şi numele ei apare pomenit cu admiraţie în numeroase anchete şi bilanţuri literare.

Acum ştiu şi cred. Crezul meu e însoţit de un ison armonios, de un freamăt cald din afară - scrisori numeroase pe care cu spontaneitate mi le trimit de pretutindeni necunoscuţi. Am fraţi şi surori. Iată că am desluşit durerea unuia. Am împlinit visul celuilalt, i-am dat înţelesuri nebănuite... O siluetă, care a trecut printr-una din nuvele, este chiar a logodnicei sale /.../ şi iată că un minut, numai unul, logodnica acolo pe hîrtie, e trădată (H. Papadat-Bengescu, însemnare din jurnal).

Jurnalul acestei femei aproape bătrîne care s-a impus în lumea tinerilor bărbaţi interbelici ar trebui să fie un document pasionant. Din păcate, deşi a fost scris - dezordonat, cu mari întreruperi, cu notaţii cînd lungi, cînd aproape stenografice, cum am aflat de la domnul Dimitrie Stamatiadi - el nu s-a publicat încă. Munca de transcriere ar cere un efort analog celui care s-a făcut pentru apariţia Agendelor lui Lovinescu. Am citit din aceste pagini numai fragmentele pe care le-a publicat Camil Baltazar în 1962, în Contemporan cu ei: amintiri şi portrete (Bucureşti, EPL), cu comentariile "contemporanului" pline de clişeele epocii comuniste. Chiar selecţia este făcută în aşa fel încît autoarea să pară o susţinătoare a omului simplu, din popor, o persoană care a avut nenorocul de a se fi născut într-o familie burgheză şi de a fi trăit într-o societate superficială, de "snobi". Alese astfel, citatele sînt mai degrabă dezamăgitoare. Se întrevede în acest jurnal o mare singurătate, cîteva tristeţi vechi şi o enormă preocupare pentru scris. Ca episoade rotunde, Camil Baltazar decupează din jurnalul scriitoarei două: cel al îngrijirii soldaţilor bolnavi, în primul război mondial, în gara Focşani şi cel despre începuturile literare îndărătul cărora se află unchiul dramaturg. Practic Hortensia Papadat-Bengescu scrie tot timpul, în gînd, fără să-şi ia neapărat modele şi apucă să pună pe hîrtie doar o mică parte din creaţia virtuală. Ceea ce izbeşte, comparativ cu jurnalele de creaţie ale domnilor din epocă, este lipsa totală de interes pentru can-canurile literare şi luptele literaţilor. Universul interior al autoarei pare aproape fără căi de acces către exterior.
Este incredibil că după mai bine de un secol şi un sfert de la naşterea singurei noastre scriitoare "clasice", adică intrată deplin în conştiinţa cititorilor, jurnalul ei nu este încă publicat, deşi există.