Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
În lojă cu Marcel Proust de Radu Cernătescu

Loja celor 4

Inclusă (în formă incompletă) în volumul Correspondance générale (Paris, Plon, 1930-1936), corespondenţ a lui Proust cu prinţii Anton şi Emanuel Bibescu surprinde o legătură cu totul specială între micul burghez francez şi marea aristocraţie românească. O prietenie începută în copilărie şi cimentată în perioada în care familiile Proust şi Bibescu locuiau pe aceeaşi stradă din Paris, rue de Courcelle, Proust la numărul 45, iar familia Bibescu la nr. 69. Pe fundalul balurilor organizate aici de prinţii Alexandru şi Elena Bibescu (n. Epureanu), prietenia lui Proust cu prinţii Bibescu va ajunge până în romanul autobiografic La bal cu Marcel Proust (1928) al Prinţesei Martha Bibescu (n. Lahovary), care probează o dată mai mult admirabila prietenie dintre pe atunci quasi-necunoscutul Marcel Proust şi verii prinţului George Valentin Bibescu, soţul Marthei: „În fiecare noapte, la reîntoarcerea de la bal, de la teatru, de la un dineu în oraş, puteai fi sigur că-l vei găsi pe Marcel Proust acasă şi nu trebuia decât să urci scara, să suni de două ori, şi feeria începea. Era focul de artificii într-o mină de smaralde; el ştia totul, spunea Anton, şi spiritul său îi lumina comorile”1. La rândul său, parcă motivând totala lui disponibilitate sufletească, distribuită în multe alte ocazii cu parcimonia unei mizantropii funciare, Proust afirmă într-una din numeroasele lui scrisori către prinţul Anton Bibescu: „Dacă puţinul pe care-l cunosc te poate interesa, el este la dispoziţia ta, micul meu Anton [Bibescu], în aceeaşi măsură cu inima mea, cu puterile, cu viaţa şi cu mărunta utilitate pe care o pot avea, cu totul întâmplător, în viaţă, adică în întregime”2.
Un sentiment nedisimulat de reciprocă admiraţie însoţeşte şi caracterizează toată această admirabilă prietenie. Expresia poate cea mai concluzivă a acestei efuziuni sufleteşti este cererea pe care Proust ajunge să o facă prietenilor săi români, solicitându-le statutul, mai mult decât onorant la vremea aceea, de membru adoptiv al naţiunii române: „Dragă Anton, eu te-am considerat întodeauna ca cel mai inteligent dintre francezi. Te rog acum, la rândul meu, să mă consideri oarecum român, şi nu unul dintre cei mai proşti, nu-i aşa?”3
Dincolo însă de prietenia dintre familia princiară românească şi autorul lui Á la recherche du temps perdu există o mai puţin sesizată dimensiune ocultă, o preocupare comună pentru arcane, pentru participarea operativă la misterele arheale. Ea a ilustrat şi cimentat legătura de suflet şi de spirit dintre micul burghez francez şi vechea aristocraţie românească. Disimulată sub o faţadă mondenă, preocuparea comună pentru ocultism i-a reunit pe cei trei prieteni, plus contele Bertrand de Salignac-Fénelon, descendent al autorului Aventurilor lui Télémaque. Purtată după toate regulile unei fraternităţi oculte, „confreria” celor patru tineri îşi codifica şi oculta limbajul după moda ideografiilor şi anagramelor Marii Arte – neologismul anagrama fiind, se ştie, anagrama llullienei Ars magna. Aşa ajunge Anton Bibescu să fie numit de ceilalţi Téléphas, erudită trimitere la fiul lui Hercules cel frumos şi „cu părul negru ca noaptea”4, iar numele Bibesco, prin anagramare să devină Ocsebib, Fénelon: Nonelef, şi Marcel: Lécram. În plus, lucrările grupului trebuiau să se desfăşoare sub pecetea tainei şi a titulaturii de „mormânt”. Cine dezgropa secretul, „osemintele”, devenea „o hienă” (faire la hyène)5. Semn al încrederii depline în determinarea astrală a umanităţii (o idee preluată tot din filosofia ocultă), orice întâlnire căpăta caracterul unei „conjuncţii”. Un „sic” în vorbire semnala un adevăr, iar adagiul „sicissime” îi sublinia caracterul irefutabil ş.a.m.d.
Trebuie însă spus din capul locului că toată această aducere a arcanelor oculte într-o vie de bohème depăşea caracterul juvenil-parodic, vizibil, de pildă, în cazul „pahucilor” lui Urmuz. Aici, jocul adulţilor este purtat în numele unei mistici a artei, reamintind de „ocultismul monden” lansat de Péladan, magul care şi-a făcut un crez din regăsirea valenţelor soteriologice ale artei, obturate de hiperrealismul şi utilitarismul ştiinţelor secolului al XIXlea. Moda artistului boem tocmai fusese lansată de excentricul şi prolificul Péladan, care propunea o art de vivre ce amesteca estetismul cu hedonismul, moralitatea cu homosexualitatea, filosofia ocultă cu epicureismul, totul în numele unei arte văzute ca ultima salvare din ghearele decadentismului tehnico-ştiinţific. Un exemplu concludent din proximitatea lui Proust este „confreria aristocratelor”, un cerc elitist cu înclinaţii artistice alcătuit din prinţesele Anna de Noailles (n. Brâncoveanu), Hélène Caraman- Chimay, Winnaretta Singer-Polignac şi fiica unui mare industriaş, Augustine (Toche) Bulteau. În mână cu „biblia” lui Péladan, L’Art idéaliste et mystique (1894), acestea reinventau o mistică a artei pe malurile Senei, avându-l ca maestru pe cel care se autointitulase „noul mag babilonian” şi „heraldul misticii frumuseţii, a misticii artei”. Cultul extravagantului Péladan făcea ravagii nu doar în Paris, dar şi pe malul Dâmboviţei, acolo unde avem cazul beizadelelor bucureştene care i-au prilejuit lui Mateiu Caragiale romanul Craii de Curtea-Veche. E vorba de Alexandru Ghica, poreclit „Rapineau”, Georges Soutzo, poreclit „Cap de mort” şi Radu Văcărescu, căsătorit cu Jeanne Lahovary, sora Marthei Bibescu, figurile mondene care alcătuiau la începtul secolului XX boema aristocratică bucureşteană, cu sediul la Capşa, de unde ofereau rubricilor mondene ale gazetelor acelaşi hedonism spiritual marca Péladan.
Cu toate că e greu de crezut că cei doi prinţi Bibescu, serioşi diplomaţi de carieră, masoni de grad înalt, nepoţi ai domnitorului dezmoştenit de revoluţia de la ’48, veri ai viitorului Mare Maestru al Masoneriei Române, prinţul George III Valentin Bibescu, s-au pretat la vulgarizarea misterelor masonice după reţeta Péladan, „oaia neagră” a neoocultistmului francez, trebuie avut în vedere că libertinajul hedonistesoteric al boemei aristocrate devenise o modă, o l’art de vivre înţeleasă ca o formă de rezistenţă socială în numele unei utopice „société libre, démocratique, profane et hédoniste”. La angrenarea lui Proust în jocul de-a ocultismul metaestetic trebuie să fi contat şi starea maladivă şi caracterul exclusivist al solitarului romancier, care nu îi permiteau tânărului Proust frecventarea lucrărilor vreunei fraternităţi regulare serioase, domeniu pentru care el a arătat însă un viu interes.
De exemplu, despre preocuparea lui Proust în chestiunea masonică depun mărturie numeroase voci auctoriale, înflăcărate de ceea ce autorul lor numeşte, aproape conspirativ, „ideile noastre”: „Ah! îmi spuse el [Saint- Loup, personajul sub care e disimulat Fénelon - n.n.], maiorul Duroc, profesorul de istorie militară despre care ţi-am vorbit, este, se pare, adept înflăcărat al ideilor noastre, de altfel, atitudinea contrarie m-ar fi mirat, pentru că nu numai că este înzestrat cu o inteligenţă sublimă, dar este radical-socialist şi francmason”6.
Ne-am oprit la acest exemplu, nicidecum singular, din Guermantes, pentru a atrage o dată mai mult atenţia asupra acestui volum, în care magia numelor şi importanţa semnului reliefează poate mai mult ca oriunde la Proust principiul hermetic nomen atque omen (nume şi totodată semn), regula de aur a simbologiei masonice. Prea puţin cercetate până acum, cunoştinţele esoterice etalate de autorul Proust, cum ar fi cele de alchimie, de magia cuvintelor sau de simbolismul catedralelor, ilustrează că omul Proust era preocupat de ocultism. Preocuparea ar putea justifica sentimentul religios difuz, cu poziţionarea omului Proust între o hermeneutică atee şi o estetică a credinţei, interesat fiind mai mult de simbolul care a edificat credinţa, decât de credinţa care a edificat simbolul. De exemplu, este notorie preocuparea romancierului pentru estetica şi simbolismul catedralelor, în care Emanuel Bibescu era nu doar un cunoscător, ci un adevărat erudit, cei doi făcând împreună un pelerinaj intelectual la catedralele din Chartres, Tours, Bourges, Rouen etc. Aici, spune Proust, „universul a recăpătat dintrodată în ochii mei un preţ infinit”7. În liniştea catedralelor gotice a întâlnit el o „mare democraţie tăcută” (grande démocratie silencieuse)8, cu trimitere aproape explicită la masoneria lucrativă şi la simbolismul ei ocult. Acest periplu iniţiatic se va încheia în Mélanges (1919) cu o concluzie care transgresează esteticul pentru a atinge încărcătura de simbol al pietrei fasonate din breviarul masonic: „Piatra sculptată de natură nu este mai instructivă decât piatra sculptată de către artist şi nu avem un câştig mai mare de la cea care conservă un monstru străvechi decât de la cea care ne arată un zeu nou”9. Dacă mai adăugăm şi că întreaga lucrare masonică stă sub semnul unei nostalgice căutări a „timpului pierdut”, a acelei umanităţi edenice care se cere în mod imperativ regăsită şi retrăită de constructorii Templului Universal, vom înţelegea poate mai bine şi dimensiunea ocultă a prieteniei romancierului cu fraţii masoni Bibescu.

Sub semnul misterioasei litere G

Considerat doar „o carte despre snobism”, Guermantes devine, din perspectiva acestor deschideri esoterice din biografia autorului său, un roman eminamente iniţiatic, un jurnal al unei labirintice apropieri personale, prin saloanele pariziene, de misterul unui nume care se revelează totodată ca un important semn pentru autor. Căci Guermantes nu e doar numele unui ţinut mirific care a înflăcărat cândva imaginaţia copilului Proust, ci şi semnul sub care adultul înţelege şi disimulează polisemic un mister. Misterul masonic.
Demonstraţia noastră porneşte de la o listă alcătuită de Proust în august 1905 pentru prietenul său Anton Bibescu („mon petit Antoine”), listă care cuprinde nume de familii nobile franceze stinse din lipsă de urmaşi. Arhondologia aceasta, pe care romancierul a folosito adeseori în texte, cuprinde şi familia Lusignan, celebră prin legenda ei de blazon, intrată şi în romanul lui Jean d’Arras, Mélusine ou la noble histoire des Lusignan (1394). Din această veche familie Lusignan din Poitou, ni se spune în Le Côté de Guermantes II, descinde familia ducelui de Guermantes, care face obiectul obsesiilor naratorului. Despre nobila familie de Lusignan, armoariile şi legenda de blazon repovestită de Jean d’Arras spun că s-ar trage din zâna Mélusine, o etimologie populară de secol XII vorbind chiar despre provenienţa numelui zânei din coruperea sintagmei „Mère Lusigne”, care a fost întemeietoarea familiei. Întruchipată cu corp de fecioară şi coadă de reptilă, fabuloasa melusina a ajuns să reprezinte în alchimie „esenţa Artei Regale” graţie preluării acestui simbol de către Paracelss10 şi a trimiterilor – considerate ulterior „masonice”11 – pe care le-a făcut Francesco Columna în romanul său hermetic Hypnerotomachia Poliphili (c. 1510). Ajunsă să simbolizeze metamorfoza adeptului cunoaşterii oculte, care îşi leapădă corpul vulgar pentru a-şi înobila spiritul, melusina a fost recuperată de Masonerie, în a cărei imagerie intră în jurul anului 1888, pentru a simboliza aici transgresarea condiţiei umane prin iniţiere, consacrată fiind la cel de-al şaptelea grad din ritul francez, cel de Cavaler Rozicrucian.
La legenda frumoasei zâne Mélusine, care se transformă de sabat în şarpe, Proust face dese trimiteri în marginea numelui ducesei de Guermantes, zâna obsesiilor sale. De genul: „Uneori, ascunsă în adâncul numelui său, zâna se transformă după bunul plac al vieţii imaginaţiei noastre care o hrăneşte; astfel că atmosfera prin care doamna de Guermantes exista în mine, după ce nu fusese ani de-a rândul nimic altceva decât reflexul sticlei unei lanterne magice şi al unui vitraliu de biserică, începea să-şi piardă culorile, când cu totul alte vise o îmbibară cu spumoasa umezeală a torentelor”12.
Pe primul palier al sensului scriptural din Guermantes stă, aşadar, o himeră şi obsesia căutării ei. O căutare dublată continuu de punerea în abis a unor mistere din care iradiază forţa hipnotică a arcanelor oculte. Dar ca orice himeră şi ca orice mister, apropierea poate însemna dezamăgire, căci „zâna – explicitează Proust – piere dacă ne apropiem de persoana reală căreia îi corespunde numele ei [...], zâna poate să renască dacă ne îndepărtăm de persoană; dar dacă rămânem în preajma ei, zâna moare definitiv şi o dată cu ea şi numele, ca aceea familie de Lusignan care trebuia să se stingă în ziua când avea să dispară zâna Mélusine”13. Mutatis mutandis, este riscul oricărui mister, care privit prea de aproape poate să îşi piardă aureola de conotaţii transcendente. Şi poate că aici, în această fugă de dezamăgire, stă toată explicaţia jocului de apropieri şi reverenţe făcute misterul masonic, un cadril perpetuu pe care Proust îl joacă în marginea unui „G de purpură sub o coroană ducală”14. Emblema aceasta nu este doar monograma familiei de Guermantes, ci şi iniţiala prenumelui celei pe care Proust şi-a luat-o ca model pentru ducesa de Guermantes: „la chère Princesse”15 Greffulhe de Caraman- Chimay. Aceasta era regina boemei Parisului din perioada la belle-époque, persoana căreia Proust i-a mărturisit „un ataşament admirativ” în Pastiches et Mélanges (1919). În paranteză fie zis, puţini însă ştiu că prin „Dna Greffulhe, care era Chimay, din celebra dinastie princiară a conţilor de Bossut”16 ajungem tot la aristocraţia românească, prinţesa fiind rudă cu Prinţul George Valentin Bibescu, soţul Marthei, a cărui mamă, Valentine, era născută Caraman- Chimay. Toate aceste trimiteri al numelui de Guermantes se împlinesc însă pe un palier ocult, acolo unde amfibologica literă G întâlneşte misterele pe care ocultismul le-a ataşat acestei „iniţiale care arde în centrul stelei înflăcărate”17 a Masoneriei...
Dincolo însă de toată această miseen- abîme la care conduce jocul mai mult sau mai puţin serios de-a misterul masonic din „loja” celor patru prieteni, se cere reliefată aici importanta contribuţie a „fraţilor” români la publicarea celor 1400 de pagini cât număra în 1912 manuscrisul lui À la recherche du temps perdu. O dovedeşte tot Corespondenţa lui Proust, în care se vorbeşte de câte relaţii au trebuit să pună în mişcare prietenii săi români pentru ca manuscrisul să ajungă în mâna celor mai importanţi editori din Paris. Refuzat de Fasquelle, de Humblot, de Schlumberger şi de André Gide (pe atunci, director la N.R.F.), Proust a trebuit să-şi publice volumul Du côté de chez Swann la obscura editură Grasset (14 noiembrie 1913) „pe cheltuiala autorului” şi cu largul concurs al familiei Bibescu.
Articolele elogioase ale lui Lucien Daudet, Cocteau, Paul Souday au adus în prim-planul vieţii literare franceze nu doar un autor de geniu, dar şi o prietenie care, spre deosebire de devenirea masonică a lui Proust, a ajuns să fie desăvârşită.

1 Marthe Bibésco, Au bal avec Marcel Proust, Paris, F. Paillart, 1928, p. 13.
2 ibid.
3 idem, p. 91.
4 v. Horatius, Carmina, III, 19, 25-26.
5 cf. M. Bibésco, op. cit., p. 11-12.
6 M. Proust, À la recherche du temps perdu, vol. III: Le côté de Guermantes, Paris, Èditions de la Nouvelle revue française, 1927, p. 98.
7 idem, p. 193.
8 idem, p. 209, sintagmă scoasă din unele ediţii de cenzura de dreapta.
9 idem, p. 167.
10 v. „Melosina” la Th. v. H. Paracelsus, Liber de nymphis, I, 4, în Sämtliche Werke Abt. 1, Bd. 14, München u. Berlin, 1933, p. 143-143.
11 e.g., farul „în formă de piramidă”, care „îndrumă călătorii rătăciţi prin pădure” şi la care îl conduce nimfa pe erou – Songe de Poliphile, VII, traduction libre de l’italien, t. I, à P. Didot l’aîne, Paris, 1804, p. 192.
12 M. Proust, Le côté de Guermantes, în ed. cit., p. 11.
13 ibidem.
14 idem, p. 249.
15 cf. Scrisoarea lui M. Proust către Dna Albert Hecht, sept. 1918, în Bulletin de la Société des amis de M. Proust, nr. 16/1966, p. 404.
16 M. Proust, Dans les mémoires de Saint- Simon, IX, în Pastiches et Mélanges (1919), ed. cit. p. 76.
17 Tschoudy, L’Étoile flamboyante, Francfort- Paris, A. Boudet, 1766, p. 339.


Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara