Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
În loc de cronică literară (I) de Nicolae Manolescu

Am scris de câteva ori în decursul timpului despre natura şi rostul cronicii literare. Două sau trei articole se găsesc în volumele de Teme.

Nu pentru că am reluat cronica, întreruptă cu 24 de ani în urmă, revin acum la problematica ei. Am urmărit în „Observator cultural” ancheta referitoare la cronica literară, în cadrul căreia mai mulţi critici tineri, majoritatea colaboratori ai revistei şi cronicari literari, şi-au exprimat punctul de vedere. Ancheta mi s-a părut instructivă mai cu seamă prin întrebări. Iată câteva: „Este cronica literară o specie caducă în anul de graţie 2016? Dar aşa-numita critică de autoritate? Se află, astăzi, cronicarul literar într-o criză de legitimitate?” Să remarcăm, înainte de orice, caracterul dirijat al chestionarului, care în fapt sugerează răspunsurile. În afara unor critici douămiişti, şi aceştia, oarecum întâmplător, nimeni n-a afirmat caducitatea cronicii în epoca postdecembristă, ci, cel mult, delegitimarea ei relativă din cauza tendinţei către pluralism şi a abundenţei pieţei literare. Era părerea lui Mircea Cărtărescu în Postmodernismul românesc şi pe care o copiază în anchetă, fără a o cita, Paul Cernat, la care voi reveni imediat. Părere fără suport în realitate: în toate literaturile, cronicarii îşi fac meseria, azi, ca şi ieri, semnalând apariţia cărţilor şi încercând să le trieze în premieră, conform unor criterii de valoare, ceea ce nu exclude analiza conţinutului sau a posibilului impact social. În absenţa acestui filtru, abundenţa şi inegalitatea produselor de pe piaţă ar crea inevitabil o confuzie uriaşă printre cititori. Aici este un nod important al discuţiei: presupusa caducitate ori „criză de legitimitate” implică disgraţia filtrului cu pricina, aşadar, liberalizarea estetică a pieţei operelor literare. Nu cumva tocmai asta urmăresc partizanii reducerii rolului cronicii? Mă tem că da. În ce priveşte „aşa-numita critică de autoritate”, nu pot să nu mă întreb ce vrea să spună expresia. Dacă nu are autoritate, la ce mai foloseşte cronica literară? Autoritatea e un principiu de bază în selecţie.

Un posibil indiciu de ce vrea să însemne contestarea autorităţii ne oferă Paul Cernat în intervenţia sa din numărul de săptămâna trecută al „Observatorului”. El vorbeşte de „apusul autorităţii critice centraliste”, care ar da „o şansă emulaţiei pluraliste, în care nu unul, doi sau trei critici vor mai da tonul, ci o întreagă reţea naţională de comentatori cu formule diverse [...] Modelul ierarhicpiramidal, construit pe verticală, în jurul unui Centru canonizator, a lăsat locul unui model orizontal, de tip network, în care autoritatea critică nu dispare, dar devine minimală, discretă, nonautoritaristă” (sublinierea mea – N.M.).

Cea mai simplă replică este de a spune că lucrurile n-au stat niciodată altfel. Şi nici nu puteau să stea altfel. Până şi în epoca lui Titu Maiorescu, care nu deţinea controlul absolut al micii pieţe literare şi pe care abia posteritatea l-a distribuit în acest rol. În epocă, existau critici cu opinii diferite, contestatari ai lui Maiorescu, de exemplu Macedonski sau Gherea. Fireşte, mai puţini decât mai târziu. Alexandru George a mers până la a susţine că nu Maiorescu avea dreptate în polemicele lui. Iar în anii 1930, Camil Petrescu a pus din nou în discuţie natura literaturii promovate de către criticul de la „Convorbiri literare”. Nici în interbelic, nici reîncepând din anii 1965, n-a existat un Centru canonizator, ci o reţea naţională de critici literari foarte valoroşi (e cazul să le spun pe nume?), mult mai amplă, fireşte, decât în partea a doua a secolului XIX şi în prima parte a secolului XX, foarte mulţi, cronicari literari, care au contribuit, desigur, fiecare după puterile lui, la edificarea literaturii adevărate, moderne, neomoderne şi postmoderne. Nu unul, doi sau trei, până la cât ştie probabil să numere Paul Cernat, ci mult mai mulţi şi de primă mână. Faptul că astăzi li se atribuie lui Lovinescu şi Călinescu meritul de a fi dat naştere canonului ţine de aceeaşi perspectivă ulterioară care, vorba lui Vianu, „masifică şi stilizează” trecutul literar. Cât priveşte afirmaţia că autoritatea critică devine minimală şi discretă, ea reprezintă o fatalitate douămiistă şi o notă proastă acordată de autorul articolului congenerilor lui critici, care, o spune tot el, au cam dat bir cu fugiţii din cronica literară ca să se pună la adăpost în zone mai calme ale vieţii literare. Cu câţiva ani în urmă, la una din reuniunile organizate de Filiala de Critică a USR, am remarcat prezenţa activă a tinerilor cronicari literari, transfugii de azi, şi am spus că epoca de tranziţie de după 1989 are tot atâta nevoie de cronicari literari câţi au avut epoca de după 1960 sau aceea de după 1918. Iată că retragerea tinerilor la care se referă Paul Cernat (din fericire, nu e vorba de toţi tinerii şi e ciudat că tocmai cine vorbeşte de „reţea naţională” pare să-i uite pe cei care nu colaborează la „Observator”) devine un perfect alibi: aducerea în discuţie a temei false a caducităţii cronicii literare sugerează ideea că, vezi bine, de aceea s-au retras ei, fiindcă cronica nu-şi mai află rostul în anul de graţie (sic!) 2016. În rest, intervenţia lui Paul Cernat este plină de neadevăruri tendenţioase, în spiritul răposatului Bourdieu, despre critica literară ca „teren al unor relaţii de putere politică” şi alte gablonţuri marxizante.

P.S. Capacitatea mea de înţelegere e uneori limitată. Trebuie să admit. Mărturisesc că nu înţeleg comportamentul unora dintre criticii tineri, dacă tot a venit vorba de ei. Nu neapărat faţă de mine, cât faţă de USR ca instituţie a breslei noastre şi faţă de unii dintre cei care o conduc şi, nu în ultimul rând, faţă de România literară Aleg, nu chiar la întâmplare, cazul lui Alex Goldiş. Retras în sânul Almei Mater clujene, ca Ianuş la mănăstire, nu rezistă totuşi tentaţiei periodice de a reveni pe scena literară cu tot soiul de acuzaţii la adresa unor oameni care, nu numai nu i-au făcut nici un rău, dar care l-au sprijinit la începutul carierei lui, fără să-i pretindă niciodată nimic, nici măcar recunoştinţă. Alex Goldiş a fost salutat ca un promiţător critic literar la apariţia cărţii lui de debut, la care m-am referit elogios eu însumi în Istorie, a fost premiat şi a devenit membru al USR, a fost ales în Comisia de Validare şi în Juriul Turnirului de Poezie, numit redactor la „Steaua” din Cluj, a avut rubrică permanentă în România literară, la care a renunţat fără vreo explicaţie. Nu şi-a amestecat nimeni cerneala cu a lui. A scris ce-a vrut. N-a fost atins nici cu o floare. Sigur, toate acestea, datorită meritelor lui, nicidecum bunăvoinţei noastre. Ceea ce nu înţeleg este de ce, deodată, s-a dat de trei ori peste cap ca şoricelul din poveste şi s-a făcut căpcăun. Gata să ne înhaţe. Ne dă numai semne de impoliteţe şi de adversitate. Un exemplu: ajunge până la a-i imputa unui coleg al nostru, care l-a susţinut în toată perioada colaborării lui cu USR şi la România literară, chiar şi comportarea demnă din anii de comunism, reproşându-i autorului cărţii Existenţa prin cultură că îi pomeneşte prea des numele pentru fapte onorante care rezultă din arhive. Ce e asta, o fixaţie care îl face pe Alex Goldiş să vrea să eludeze până şi evidenţa documentelor şi să rescrie trecutul, ca-n Orwell?

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara