Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
În legătură cu afirmaţiile lui Gabriel Andreescu despre mine de Alex. Ştefănescu

M-a impresionat gravitatea de om de ştiinţă cu care Gabriel Andreescu prezintă cazul meu în recenta sa carte Existenţa prin cultură. Represiune, colaboraţionism şi rezistenţă intelectuală sub regimul comunist. Pe vremea cînd eram student în anul II la Facultatea de Limba şi Literatura Română a Universităţii din Bucureşti, în 1967, am fost anchetat de Securitate, exclus din UTC (şi aş fi fost dat afară şi din facultate dacă n-ar fi intervenit în favoarea mea Zoe Dumitrescu- Buşulenga) pentru „afirmaţii duşmănoase la adresa regimului comunist” şi „uneltire împotriva ordinii sociale din România”.

Opozant declarat, de pe poziţia unui apărător al drepturilor omului, al regimului comunist, persecutat, pedepsit cu domiciliu obligatoriu şi arestat în timpul lui Ceauşescu, Gabriel Andreescu ar fi putut privi de sus acest episod din biografia mea. Abia intrat la facultate, eu nu eram nici pe departe un militant anticomunist, ci un tânăr lipsit de experienţă socială (aveam 18 ani neîmpliniţi când mi s-a deschis dosar de urmărire – nici nu ştiam că există pe lume Securitatea!) care se pronunţa critic, cu candoare şi cu intransigenţa morală a vârstei, asupra modului cum se trăia în România.

De altfel, nu mi-am revendicat niciodată vreun merit de dizident în legătură cu cele întâmplate în timpul studenţiei , iar când totuşi am evocat momentul l-am prezentat ca pe un accident biografic. Şi totuşi, Gabriel Andreescu ia în considerare cu toată seriozitatea cazul meu.

Îi sunt recunoscător, dar trebuie să adaug că unele dintre informaţiile sale sunt incomplete şi imprecise, iar unele dintre interpretări – lipsite de legătură cu realitatea. În timp ce citeam paginile consacrate mie am avut la un moment dat un sentiment de alienare, văzând cum o secvenţă din viaţa mea „cură/ încet repovestită de o străină gură”.

Am să mă refer, întîi, la informaţiile inexacte şi, în continuare, la interpretările false.

„În Arhiva CNSAS se găsesc – explică Gabriel Andreescu – două volume pe numele lui şAlex. Ştefănescuţ, unul de 90, iar celălalt de 5 file.” În realitate, cele două volume conţin unul 106+9 file, iar celălalt 33 file. Le am pe toate, xerografiate şi i le pot arăta oricând lui Gabriel Andreescu. Ele cuprind interogatoriile care mi s-au luat, rapoartele unor ofiţeri de Securitate, depoziţiile unor martori, corespondenţa mea interceptată etc. În total, cel puţin 17 ofiţeri de Securitate (ale căror nume mi-e silă să le mai menţionez acum) şi-au câştigat salariile mari urmărind şi apoi anchetându-l pe un tânăr abia ieşit din adolescenţă!

Gabriel Andreescu citează, apoi, dintr-o informare referitoare la dezaprobarea acţiunilor lui Paul Goma – în conformitate cu aşteptările autorităţilor comuniste – de către anumiţi scriitori: „Deţinem date din care rezultă poziţia de dezaprobare şi desconsiderare faţă de Paul Goma [...] a scriitorilor Nina Cassian, Geo Dumitrescu, Valeriu Râpeanu, Mircea Sântimbreanu, Constantin Abăluţă, Ion Lăncrănjan, Eugen Barbu, Fănuş Neagu – alături de a lui Alexandru Ştefănescu (secretarul secţiei de proză a ASR şcorect: ASB – Asociaţia Scriitorilor din Bucureştiţ)” Dar eu n-am fost NICIODATĂ secretarul secţiei de proză a ASB. Gabriel Andreescu mă confundă probabil cu prozatorul Al. I. Ştefănescu (1915-1984), soţul Ninei Cassian.

Iată şi interpretările care n-au nicio legătură cu realitatea. Gabriel Andreescu pleacă de la premiza că un tânăr ca mine care a fost „vulnerabilizat” printr-o anchetă brutală în anii studenţiei nu putea fi ulterior decât precaut şi concesiv în relaţiile cu Securitatea. Având o idee prestabilită în minte, el a căutat a posteriori argumente în favoarea ei. Aşa se explică de ce s-a grăbit să mă confunde cu Al. I. Ştefănescu şi să mă indice ca pe unul dintre scriitorii angajaţi în minimalizarea premeditată a lui Paul Goma.

Recunosc, m-am simţit chiar mai mult decât „vulnerabilizat” (cum se exprimă eufemistic Gabriel Andreescu), şi anume grav traumatizat după cele cîteva săptămâni în care am fost anchetat de Securitate (am fost anchetat şi 18 ore fără întrerupere, anchetatorii lucrând în schimburi). Practic, mi s-a fracturat biografia. Şi am plătit scump de-a lungul anilor cele întâmplate în facultate.

Mi s-a interzis să rămân asistent la Catedra de Literatură universală a facultăţii, aşa cum îmi propusese profesoara Cornelia Comorovschi, după ce îmi dăduse nota 10 cu distincţie la examen. Mi-au fost respinse în repetate rânduri tentativele de a mă înscrie la doctorat. Nu mi s-a permis niciodată să călătoresc într-o ţară din Occident. Eram chemat în fiecare an „la cadre” să dau noi şi noi explicaţii în legătură cu anchetarea mea de către Securitate în 1967. Mi s-a refuzat cererea insistentă de a lucra la România literară, deşi toţi membrii redacţiei erau de acord cu angajarea mea (m-ammutat la această revistă imediat după 1989, pentru un salariu de 200 de euro pe lună timp de 10 ani şi de 400 de euro alţi 10, ceea ce dovedeşte cât de mult preţuiam şi iubeam această revistă).

Da, am fost grav traumatizat, dar n-am devenit nici pe departe binevoitor cu Securitatea. Dimpotrivă. Ceea ce am trăit în facultate m-a radicalizat şi m-a făcut ostil oricărei propuneri venite din partea poliţiei secrete. Într-o ţară democratică (sau într-o ţară comunistă pe care aş fi confundat- o cu una democratică) mi s-ar fi părut firesc să aduc la cunoştinţa unui serviciu secret tot ce aş fi considerat că pune în pericol siguranţa naţională (sunt un patriot). Dar după ce am aflat dintr-o experienţă directă, nu din spusele altora, că Securitatea este o instituţie odioasă, nu mai exista nicio şansă să-i acord credit. Chiar în timp ce eram anchetat, unul dintre anchetatori mi-a propus să-l torn şi eu pe unul dintre turnătorii mei, dar m-am gândit că aş deveni şi eu mizerabil ca acel turnător şi am refuzat. De-a lungul anilor, mi s-a cerut de trei ori să devin informator (şi nu mi s-a cerut aşa, în treacăt, ci prin discuţii lungi şi obositoare în care alternau complimentele cu ameninţările), dar n-am cedat niciodată, în niciun fel. Am să povestesc cândva, pe larg, cum s-au petrecut lucrurile.

Gabriel Andreescu îl citează pe un ofiţer de Securitate, care, într-un raport către superiorii săi referitor la activitatea Cenaclului „Nichita Stănescu”, înfiinţat şi condus de mine la Biblioteca Municipală „Mihail Sadoveanu”, îi asigură, liniştitor, că totul e în regulă, datorită „tactului şi discreţiei” cu care eu aveam grijă ca în cadrul cenaclului să ne ocupăm de literatură şi nu de politică. Da, mi-aduc aminte, am vorbit politicos şi prudent cu ofiţerul de Securitate (cu o jumătate de oră înaintea şedinţei de cenaclu,în ziua de 19 februarie 1985, după cum precizează Gabriel Andreescu), dar peste o săptămână, văzându-l în sală, disimulat în iubitor de literatură şi privindu-mă pătrunzător, cu un fel de complicitate, mi-am dat seama că pentru mine şedinţele de cenaclu nu vor mai avea niciun farmec. Drept urmare, a doua zi am anunţat-o pe Doina Guică, un om minunat, care se ocupa de cenaclu din partea bibliotecii, făcând un fel de secretariat, că din cauza stării sănătăţii mă retrag de la conducerea cenaclului. Negăsindu- mi-se un înlocuitor, cenaclul s-a desfiinţat. Acest deznodământ Gabriel Andreescu nu-l cunoaşte, dar îl poate afla, sunt convins, din arhiva bibliotecii sau din amintirile unor angajaţi ai ei.

Nu mi-a plăcut deloc o insinuare – sau poate doar mi se pare mie că este o insinuare – din paginile pe care mi le-a consacrat Gabriel Andreescu: „Ce ştim despre perioada de după 1968, în care Alex. Ştefănescu a devenit criticul cunoscut? A urcat pe scara reuşitei profesionale şi sociale, a devenit redactor la revistele Tomis, SLAST, România liberă şi Magazin, a condus cercuri literare.”

Reuşită profesională? Se poate spune şi aşa (deşi eu cred că am făcut mult mai puţin decât aş fi putut face dacă aş fi trăit într-o ţară liberă). Dar care reuşită socială? La revista Tomis m-a recomandat Nicolae Manolescu şi dacă îi datorez cuiva cariera mea de critic literar lui i-o datorez. El l-a convins pe Ştefan Bănulescu, pe atunci redactor-şef la revista Luceafă rul, să-mi încredinţeze o rubrică săptămânală de critică literară. El m-a recomandat la Editura Cartea Românească, unde mi-au apărut primele cărţi. El a scris în repetate rânduri despre mine, reuşind să mă impună cu marea lui autoritate profesională.

Gabriel Andreescu se mai întreabă de ce n-am semnat niciun un memoriu de protest în perioada de după facultate şi până în 1989. Alături de cine să semnez? Înfricoşătoarea pădure de mîini care se ridicaseră împotriva mea în şedinţa din amfiteatrul „Odobescu” în care am fost demascat şi înfierat ca duşman al regimului m-a făcut pentru multă vreme sceptic în privinţa capacităţii de solidarizare a colegilor sau cunoscuţilor mei în criticarea dictaturii comuniste. Nu aveam dreptate, dar este ceea ce sim- ţeam atunci. Din acest punct de vedere fusesem, într-adevăr, vulnerabilizat.

În graţiile autorităţilor comuniste n-am fost niciodată. La SLAST fiind, eram atacat în Scânteia, Luceafărul (în perioada în care nu mai era condus de Ştefan Bănulescu) şi Săptămâna, de pe poziţia naţionalismului comunist. (În lucrarea sa, National Ideology Under Socialism: Identity and Cultural Politics in Ceausescu’s Romania, apărută în traducere românească la Humanitas, 1994, o cercetătoare din SUA, Katherine Verdery, mă trece pe bună dreptate printre cei care au combătut protocronismul, ideologia culturală de atunci a PCR). Iar într-o notă informativă din noiembrie 1989, reprodusă în Cartea albă a Securităţii, se spune despre mine:

„1. A comentat tendenţios faptul că participanţii la conferinţele judeţene de partid s-au declarat de acord, în unanimitate, cu propunerea Plenarei din iunie a CC al PCR, apreciind în context că «existenţa unui singur partid politic într-o ţară duce la tiranie».”

2. În cadrul unor discuţii referitoare la evenimentele politice din unele ţări socialiste, şi-a exprimat satisfacţia pentru ceea ce se întâmplă în R.D.Germană şi R.P.Bulgaria, precum şi convingerea că «în momentul de faţă, comunismul s-ar afla într-o situaţie catastrofală»”. [...]

3. „În legătură cu Doina Cornea, şi-a exprimat admiraţia pentru «actul ei de eroism, mai mare decât al celor care acţionează într-o ţară liberă». [...]. La asemenea comentarii s-a antrenat şi soţia sa, Domniţa Ştefănescu, redactor la editura Albatros.”

După 1989 am scris sute de articole împotriva tentativelor de restaurare a comunismului, sperând că în condiţii de libertate pot contribui prin scris la schimbarea în bine a situaţiei din României. Le-am scris în zadar (le-am şi publicat într-o carte cu titlul Texte care n-au folosit la nimic). Dacă aş fi fost vulnerabilizat, vulnerabilizat rămâneam, şi ajungeam repede ministru sau parlamentar, nu primeam pietre în geamul maşinii şi ameninţări cu moartea.

Despre Paul Goma n-am crezut niciodată că este un mare scriitor, dar înainte de 1989 m-am abţinut să-mi exprim în scris această opinie critică pentru că îl admiram ca om şi nu voiam să susţin indirect acţiunea de minimalizare a lui. După 1989, da, mi-am spus părerea sinceră despre valoarea literară (modestă) a cărţilor lui, dar de fiecare dată am evocat cu mare respect curajul şi spiritul de sacrificiu cu care el s-a opus regimului comunist.

Cât priveşte prezenţa mea în PNŢCD, ea reprezintă ceva prea frumos pentru mine ca s-o aduc în discuţie sau s-o justific într-un articol polemic. Când trec chiar şi cu maşina pe lângă sediul PNŢCD simt emoţia pe care o simt când trec pe lângă o biserică.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara