Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
În Italia - Creaţie literară pentru iniţiaţi? de Doina Condrea Derer


în proză...

Asemenea tuturor tendinţelor duse la extrem, şi cea dominantă acum cîteva decenii (a analizelor şi teoretizărilor minuţios-pedante, contrapuse justificat celor simplist impresioniste) a trecut, dar roadele bune au rămas. Redimensionate, ideile, instrumentarul şi terminologia acestora au intrat, cum era de aşteptat, în patrimoniul comun al esteticii şi criticii literare chiar şi al celor ce le privesc cu oarece suficienţă. Nu acest lucru surprinde, ci faptul că ele au pătruns în scrieri de ficţiune recente. Între altele, este cazul naratologiei şi al teoriilor privind intertextualitatea; o atestă şi ultimele opere ale Daciei Maraini, ale lui Umberto Eco sau ale poetului Antonio Catalfamo.

Într-una din interesantele întîlniri cu publicul bucureştean, cu ocazia lansării traducerii romanului său istoric Lunga viaţă a Mariannei Ucria, Dacia Maraini găsea pertinent paralelismul între Şeherazada, ce-şi prelungeşte viaţa povestind peste o mie de nopţi, şi protagonista sa, lipsită de grai, ce îşi cîştiga, cu secole în urmă, dreptul la o existenţă normală folosind slovele. În Colomba (Ed. Rizzoli, Milano), romanul apărut acum cîteva luni, paralelismul este cum nu se poate mai explicit şi lasă să se întrevadă toată literatura teoretică legată de vocea-narantă sau de personajul-povestitor.

Numeroasele fire epice, unele constituindu-se într-o adevărată sagă (cartea se deschide, nu fără intenţie, cu arborele genealogic al familiei în cauză), ne întorc în timp pînă la finele secolului al XIX-lea. Ele sînt orchestrate şi depănate de un personaj secundar, numit alternativ femeia cu părul scurt, romanciera sau scriitoarea, prezentată fie la ea acasă, uneori, cu mîinile pe clapele computerului, fie în plimbări şi discuţii cu un amic. Femeia cu părul scurt începe şi sfîrşeşte stufoasa relatare insistînd asupra relaţiei cu propriile creaţii fictive, în căutare declarată de autor, asemenea celor pirandelliene. Trimiterea textuală este mai mult decît evidentă.

Zaira, zisă Zŕ, femeie la şaizeci de ani, ni se spune, discretă şi timidă, de felul ei, insistă ca scriitoarea să-i asculte oful. Ea speră să fie ajutată (mai eficient decît emisiunea t.v., realmente existentă în Italia zilelor noastre, Cine i-a văzut?) să-şi regăsească nepoata, Colomba, tînără funcţionară la poşta dintr-un sătuc din Abruzzi, dispărută în mod inexplicabil. Cînd, după îndelungi căutări, iţele se vor fi descurcat - citim în carte - Zaira, prinsă cu treburi domestice, îi întoarce spatele scriitoarei ... cu ingratitudinea tipică personajelor care au parcurs o poveste şi sînt pe punctul de a se închide în găoacea lor de fericire domestică. Şi-am încălecat pe-o şa şi v-am spus povestea-aşa. Formula de încheiere a multor basme trimite şi ea la arhetip.

Zaira o obligă aşadar în cele din urmă pe romanciera-personaj să o urmeze în perseverentele-i căutări prin pădurea seculară, dar şi în recuperarea memorială a trecutului propriu, precum şi al strămoşilor sau descendentelor ei. Lăsîndu-se în cele din urmă convinsă, aceasta va lăsa în suspensie povestea obsedantă a femeii pornite să afle soarta avută de prietenul evreu ridicat de fascişti, la vîrsta de opt ani, odată cu părinţii. Cînd şi cînd se revine asupra acestui potenţial fir narativ. Deşi personajele (nici măcar creionate) ale episodului sînt doar numite în răstimpuri, prezenţa lor în carte îşi are tîlcul ei, formînd un diptic împreună cu victimele gulagului, prezente într-o digresiune spre final. Aşadar, victimelor nazismului din proiectatul roman al femeii cu părul scurt le stau alături victimele, la fel de nevinovate, ale stalinismului, într-un tablou denunţător. Este cel în care tatăl natural al Zairei (fugit din Italia pe vremea lui Mussolini, revenit după şaizeci de ani din exil) descrie viaţa dusă în Siberia, alături de opozanţii regimului sovietic. Comunist italian de bună-credinţă, nu numai antifascist, el se dusese de fapt în URSS să ajute la înfăptuirea noii societăţi.

Romanul ambiţios, omnivor al Daciei Maraini, înţesat cu citate sau trimiteri la poeţi şi prozatori din timpuri şi de pe meridiane diferite, nu lasă deoparte marile evenimente din istoria, nu numai recentă, a Italiei: consecinţele imediate şi pe termen lung ale unificării ţării (care a creat briganzii, haiducii italieni, declanşînd cruzimi de ambele părţi), condiţiile economice în mediul agrar, formarea conştiinţei de clasă, răspîndirea iluziilor comuniste, represaliile fasciştilor (de la uleiul de ricin la omucideri), emigraţia economică, dar şi politică, războaiele, evoluţia instrucţiei, a instituţiei matrimoniale, schimbarea mentalităţii, contradictoriul '68, agresivitatea stilului modern de viaţă, plaga pedofiliei, a drogurilor, a răpirilor de persoane pe mapamond, distrugerea speciilor protejate, parabola dialectului (prezent în vorbirea directă a unor personaje, pentru care avem, în anexă, un mic vocabular), dictatura regizorilor în lumea teatrală etc., etc.

Dar povestea Zairei (multiplicată prin poveştile întretăiate ale antecesorilor şi descendenţilor, pe de o parte, iar, pe de alta, cea restrînsă, aluzivă, despre scriitoarea-personaj alternează contrapunctic cu o alta, despre mama care îi deapănă basme şi istorioare fetiţei. Acestea două şi nelipsitul adagiu Zi, mami, mai departe amintesc şi ele de arhetip. Iar pentru a înlătura eventualele dubii, comentariile din context întăresc impresia, iar mama-povestitoare, noua Şeherazadă, îşi spune la un moment dat: cînd nu o să mai povestesc, o să pier.

Abundă aşadar ocaziile de a constata lecturile şi preocupările teoretice ale Daciei Maraini şi dorinţa ei de a face poiesis, de a pune laolaltă ficţiunea şi metaliteratura.

Deşi, asemenea multora din ultimele creaţii ale autoarei, şi de data aceasta se porneşte de la un fapt de cronică neagră, citind romanul, reparcurgem peste o sută treizeci de ani de istorie, prezentată prin efectele avute asupra destinelor a şase generaţii. În clanul Zairei, nu lipsesc trăsăturile comune, nici situaţiile repetitive (copii de tinere mame cu taţi naturali nedeclaraţi etc.), dar existenţele lor diferă. Epopeea începe cu o primă Zaira, tînăra ţărancă siciliană, căsătorită la finele secolului al XIX-lea cu un păstor din Abruzzi, cîndva prunc părăsit, crescut de călugăriţe. Dotat şi studios, fiul lor, tînăr avocat de mare viitor, va muri pe front în timpul primei conflagraţii mondiale. Pitrucc, fiul acestuia (rezultat nu din logodna castă din la belle époque, ci din legătura cu o prostituată) va fi crescut de bunicii paterni în sătucul montan. Cucerit de ideile leniniste pe cînd partidul comunist fusese trecut în ilegalitate, el va fi nevoit să emigreze, părăsind-o cu durere pe frumoasa lui Antonina. Deşi ştia că era însărcinată, un bărbat înstărit o va lua în căsătorie pe Antonina şi o va creşte cu responsabilitate şi dragoste pe Zaira, fiica acesteia şi a lui Pitrucc; la bătrîneţe însă, impecabilul tată vitreg va abuza de nepoţică, de Angelica.

Cu fiecare generaţie se produce un pas înainte pe plan social şi cultural, aşa încît strănepoata ţărăncii siciliene stabilite în Abruzzi, noua Zaira, şcolită la universitatea din Florenţa, va ajunge traducătoare. Dar, asemenea propriei mame, şi ea va fi părăsită de bărbatul care ar fi trebuit să-şi recunoască odrasla.

Angelica, fiica Zairei, născută la începutul anilor cincizeci, va fi marcată de experienţa traumatizantă din copilărie cînd fusese violată de tatăl vitreg al mamei sale. Elevă, Angelica va trăi frenetic evenimentele din '68, refuzînd, asemenea celor de aceeaşi vîrstă, dialogul cu familia. Echilibrul dobîndit de ea ca soţie şi mamă va fi de scurtă durată. Destrămarea familiei datorată soţului dezamăgitor (tînărul profesor solidar cu elevii răzvrătiţi în '68 va avea un traseu descendent), perechii de prieteni cu care ajunge să trăiască într-o promiscuitate impudică, dar mai ales propria-i slăbiciune o vor duce la alcolism şi la moartea prematură într-un accident rutier.

Crescută cu dragoste de bunica Zaira, fata ei, Colomba, o tînără echilibrată, va dispărea de acasă. în basmul spus de mamă fetiţei bulimice de poveşti, rolurile se schimbă: nu Scufiţa Roşie străbate pădurea ca să ajungă la bunicuţă, ci invers. Dacă autorităţile renunţă curînd la cercetări şi nu reacţionează nici cînd li se aduc la cunoştinţă încălcări grave ale legilor, Zaira îşi va căuta aproape un an de zile nepoata, bătînd metodic imensul parc naţional din Abruzzi. O va găsi pe Colomba drogată, constrînsă să se prostitueze într-o rulotă ascunsă în codru. Tînăra fusese sechestrată de prietenul ei, un depravat cinic, cu trăsături şi gesturi copilăreşti, pripăşit, nu se ştie de unde - amănunt semnificativ - în micuţa localitate unde se cunoşteau toţi.

Dar nu povestea reprezentanţilor fiecărei generaţii constituie punctul forte al cărţii şi poate de aceea a fost pusă în pagină în aşa fel încît firul său întortocheat, cu ocolişuri şi salturi dezordonate, să fie mai anevoie urmărit. Interesul este reprezentat de modificarea treptată a mediului, a comunităţii muntenilor abruzzesi, condiţionată de propria matrice, dar şi de mersul istoriei. în plus este sporit de judecata implicită asupra unor fenomene marcante, acum, la început de mileniu. Entuziasmului cvasiunanim pentru marxism-leninism care a dominat intelectualitatea occidentală atîtea decenii, amplu reflectat de beletristică, îi iau locul, în cartea Daciei Maraini, versurile Annei Ahmatova, Marinei }vetaeva şi a altor autori sau perplexitatea manifestată faţă de teoria dictaturii proletariatului: cît de seducătoare erau proiectele acelea pentru un viitor de mari prefaceri! ... locuinţă şi hrană pentru toţi, solidaritate cu oprimaţii din toată lume. ... dar ce instrumente se cade să foloseşti pentru a răscoli lumea, fără să-i striveşti pe cei care nu gîndesc la fel?

Este interesantă şi radiografia scoasă la vedere acum, după decenii, a mult comentatului '68 occidental. Ajunsă la şcoala ocupată de elevi, Zaira mai că s-ar fi lăsat contaminată de entuziasmul debordant al adolescenţilor, deşi orarul impus de ei prevedea doar lecţii gen Gherila urbană, Eros şi libertate, Lupta armată şi războiul proletar. Dar înţelegea îngrijorarea directorului (pus în postura hilar-dramatică de a sta în debara, printre mături, singura încăpere nesechestrată de ,revoluţionarii" elevi) şi mai ales o punea pe gînduri anarhia: Puteau fi răsturnate regulile fără a pune altele în loc? Putea fi aruncată în aer, în felul acesta, şcoala, fără a lovi mortal în instituţia învăţămîntului?

Exemplele ar putea fi înmulţite pentru că toate chestiunile abordate frontal sau aluziv ţin de temele majore ale societăţii noastre, în descifrarea cărora istoria ar trebui să aibă şi un rost premonitor.



...şi în poezie



Cărui cititor îi adresează Antonio Catalfamo cu volumul de versuri Colinele galbene şi marea (Le gialle colline e il mare, Manni, Lecce, 2004)? Dacă titlul cărţii mai lasă loc dubiului, titlurile primei secţiuni şi ale multor compoziţii presărate în carte limpezesc lucrurile: Jurnal pavesian se intitulează prima secţiune, deschisă de poezia avînd drept titlu un toponim: Santo Stefano Bellbo, localitatea de naştere a lui Cesare Pavese. Alte titluri (precum Pavesiana, Mitul, Lillu, Torino, L'americana, Mari del Sud, Tovarăşul, acesta din urmă amintind de romanul omonim din 1947 etc.) şi mult mai multe nume proprii, situaţii, gînduri ne ancorează în opera piemontezului, obsedantă pentru Catalfamo.

Este realmente impresionantă capacitatea poetului de a introiecta universul pavesian, de a-i retrăi opera (în versuri şi proză); mai mult, de a-şi vedea propria existenţă calată pe cea a personajelor maestrului. Cu atît mai mult cu cît se simte că nu este simplă erudiţie, ci sintonie, identificare cu istoria trăită şi evocată de Cesare Pavese, ca în poezia Mesagera: Partizana-sol / trece peste punţi şi şanţuri / pedalînd agale / ea, tînără ţărancă. Duce misivele ascunse / în pieptu-i de colombă. /Tot mai aud clopoţelul / cînd trece peste gropi, / suflarea grea a mesagerei / cu aripi la picioare./ Ne vom iubi printre şirurile de vie,/ vom alerga, ţinîndu-ne de mînă / pe potecile abrupte. / Se vor deschide într-un zîmbet / pupila-ţi verde, / obrajii rumeni, ca un măr. / Ne vom încrusta numele / în pădurile de mesteceni / şi nimeni nu va şterge Rezistenţa noastră, / lumină pură în noua nebunie criminală.

Dar dacă cei familiarizaţi cu opera lui Pavese reconstituie spontan situaţiile, găsind versurile lui Catalfamo explicite, cum le decodifică oare necunoscătorii? Pornim de la prima poezie, Santo Stefano Belbo: Pur şi simplu arat, urlă Pavese / şi galbenele coline / se umplu de morţi,/ obsedanţi, pretutindeni. / Cadavre de fascişti trădători/ ieşite din gropi/ şi Nuto reia mereu / firul roşu al istoriei, / ce curmă viaţa tiranilor./ Irene, Silvia, Santina, / căi de salvare / baricadate./ Cinto, singurul supravieţuitor, / înaintează trudnic/ pe drum / iar durerea-i bufnet / de broască în mîl.

Poezie ermetică? Nu, doar construită din nume şi scene din romanul Luna şi focurile, publicat de Pavese în 1950, în ultimul său an de viaţă.. Arat a fost pămîntul unde au fost îngropate de partizani cadavrele fasciştilor, aduse la suprafaţă de aluviuni, după război. Nuto este cel ce relatează şi explică evenimentele. Căile de salvare au fost ratate de cele trei personaje feminine numite. Cinto, puştiul cu un grav defect motoriu, a supravieţuit familiei ucise de tatăl lui, ţăran exasperat de greutăţile vieţii, înainte de a-şi curma viaţa.

Nuto (prezent nu doar în roman ci şi în poezia pavesiană) apare şi în alte versuri ale autorului nostru de azi: Rezistenţa-i în viile / presărate cu sînge, / în mîinile bătătorite ale lui Nuto / care făceau viori (,Copila din Veneto"); în ,Verderame" numele lui este legat de mitul iraţionalului, subiect constant în meditaţiile piemontezului. Sînt multe, foarte multe compoziţiile asemănătoare celei reproduse mai sus.

Amintirea lui Cesare Pavese domină volumul, dar nu este singura. Pe lîngă al celor apropiaţi acestuia (precum Davide Lajolo, Leone Ginzbug), la fel de condiţionant pentru trăirile lui Catalfamo, apare Pier Paolo Pasolini: Puştan, şi eu,/ mă întindeam pe pietre, gol, / ca Pasolini,/ la Casarsa. (,Paralelisme").

În asociaţii spontane figurează multe alte personalităţi (Alberto Savinio, alias Andrea De Chirico, Leonardo Sciascia ş.a.), asociaţii de neconceput fără o lectură co-participativă, simpatetică, a biografiei şi operelor fiecăruia în parte.

Dar nu numai intertextualitatea nedisimulată, dimpotrivă, ostentativă prin citare, i se impune cititorului, ci şi forţa poeziei erotice a lui Catalfamo. Interesantă în creaţia de iubire a lui este privilegierea figurii feminine, inspiratoarea; trăirile subiectului se potenţează pentru cititor, nu prin devoalarea sau declararea lor, ci prin capacitatea de a vizualiza ceea ce le provoacă. De data aceasta însă nu se impun atît paralelismele (pornind de la Cîntarea cîntărilor), cît fecunda inventivitatea a lui Catalfamo. Dar aceasta reprezintă o altă chestiune.

În cadrul temei de faţă, el îşi găseşte locul pentru că ilustrează cum nu se poate mai convingător că, şi în poezie, intertextualitatea funcţionează, ca în proza Daciei Maraini sau a lui Eco şi nu doar prin colaj de citate.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara