Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
„În faţa realităţii” de Nicolae Coande

Cam orice neamţ bunicel ştie pe de rost partea din monologul lui Faust unde bătrânul savant, care nu-l întâlnise încă pe Mefisto, transmută versetul lui Ioan: „Im Anfang war die Tat” („La început voi pune Fapta”). Asta pentru că aproape orice neamţ, bun sau rău, crede intim că la temelia lumii trebuie să stea ceva solid, cât se poate de vital. Pentru Ernest Wichner, antologator, alături de Corina Bernic, al culegerii de poezii, proză şi texte polemice La început a fost dialogul. Grupul de Acţiune Banat şi prietenii (Ed. Polirom, 2013), literatura şi scrisul nu sunt „o meserie”, ci „un mod de acţiune”. Parcă-l auzim pe Marshal McLuhan, unul dintre maeştrii urmaţi ai grupului: mediul este mesajul.
Ce mesaj mai avem de la un grup literar format din nouă poeţi, care s-a ilustrat printr-un program, ca şi printr-o acţiune cu caracter inovator acum patruzeci şi ceva de ani? Unul cât se poate de simplu: utopiile, chiar dacă socialiste, pot fi urmărite onest, iar scriitorii pot „acţiona”, inclusiv în calitate de cetăţeni, prin scrisul lor reformator, provocator pentru conştiinţa epocii. Are dreptate Caius Dobrescu să spună aşa ceva, întrun articol din „Suplimentul de cultură”: „…poezia înseamnă ceva profund serios…. nu ţine neapărat de partea fluidă şi ceţoasă a conştiinţei, ci, dimpotrivă, ne transportă în acel for virtual în care ne luăm angajamentele cele mai dificile şi mai stricte, fiindcă nu avem nici o şansă să ne sustragem de la ele: angajamentele faţă de noi înşine.” Da, poezia înseamnă şi asta.
Am citit cu atenţie prefaţa lui Wichner, ca şi postfaţa Corinei Bernic, şi nu am întâlnit deloc sintagma „autonomia esteticului”, deşi textele celor prezenţi aici nu de talent literar duc lipsă. Totuşi, dincolo de dorinţa de a „acţiona” a poeţilor germani, dincoace de recomandările Noii Stângi germane din epocă (textele literare trebuie să fie relevante din punct de vedere social) rămâne dezideratul textului ca produs artistic valabil estetic. Vorba lui Harold Bloom: nu energiile sociale au scris în locul lui Shakespeare. Polemici sunt cei doi antologatori – inclusiv faţă de faptul că mult citata antologie Vânt potrivit până la tare nu reprezintă, cum greşit s-a spus, spiritul grupului – în chiar felul în care arată cum grupul celor nouă se disocia de aerul dezbaterilor de epocă, de acele obsesii ale comilitonilor români, preocupaţi mai degrabă de discuţii „strict pe propriile texte în cercurile lor literare” sau de polemici pe „tema diferitelor grade de inspiraţie”. Reproşul vine scurt: „reacţionau dezinteresat sau chiar scârbiţi la orice problematizări politice.” Bun, înţelegem încotro bate Wichner, dar poeţii români nu aveau backgroundul cultural al poeţilor germani, ca şi posibilitatea, cu minime excepţii, de a citi literatură germană din Vest sau din Est. Influenţa culturală e una, mi se va spune, dar cea a realităţii sociale era aceeaşi. Mediul, nu-i aşa? Poate, însă de ce să învinovăţeşti pe cineva care posedă alte (re)surse culturale decât ale tale – poezia americană sau anglo-saxonă, literatura română chiar? Şi generaţia lui Coşovei&Cărtărescu l-a citit pe Ginsberg, dar l-a înţeles şi preluat pe alte niveluri. Spre deosebire de nemţi, românii cred că „La început a fost Cuvântul”. Lumi diferite, aceeaşi epocă. Pentru că era dictatură, se va răspunde, şi pentru că viitoarea premiantă cu Nobel, Herta Müller (asta arată că modelul era de succes!) acolo s-a format, ca prietenă a Grupului de Acţiune. Poeţii români, conduşi sau nu de diferiţi maeştri, îşi erau sieşi suficienţi şi, cumva, autişti, preocupaţi de primatul esteticului („noi gândeam altfel poezia”, spune undeva Nora Iuga), în vreme ce ei, nemţii, impulsionaţi de literatura unor Brecht, Peter Handke sau Rolf Dieter Brinkmann preferau stilul direct, concentrat, atât de bine dus până la expresia fericită de un Rolf Bossert. Cu siguranţă, cel mai bun poet dintre ei – şi nu doar pentru că s-a sinucis. În aceeaşi Germanie.
Dialogul este piatra de temelie a ceea ce, în opinia lui Wichner, şi-a propus să fie „o comunitate de lectură, discuţii şi producţii de texte a unor tineri şi oarecum rebeli literaţi de limbă germană.” Din vara anului 1972, aşadar, la un an după Tezele de la Mangalia, până în toamna lui 1975 (în august se semna Actul Final al Conferinţei de la Helsinki) nouă tineri preocupaţi de literatură au aderat la un proiect comun, în care urmau să-şi prezinte împreună poeziile şi textele scurte de proză. Motivul? Erau sătui de refuzurile autorităţilor culturale ale vremii, opace la literatura lor, bănuitoare la ceea ce s-ar putea numi alteritatea mesajului lor. Pentru cei nouă (Albert Bohn, Rolf Bossert, Werner Kremm, Johanmn Lippet, Gerhard Ortinau, Anton Sterbling, William Totok, Richard Wagner, Ernest Wichner) „poezia este acţiune.” Fără a avea un lider formal, fără o ierarhie prestabilită sau dezbătută, grupul, denumit astfel de un jurnalist de la Neue Banater Zeitung, avea „un cap limpede politic”: Richard Wagner (deşi Ortinau părea capabil să-i facă faţă, iar mie îmi place şi ca scriitor atipic în grup). El publicase primul un volum şi ţinea să formuleze, în termeni leninişti-marxişti-brechtieni, un program al grupului, care poate fi regăsit în interviurile acordate de grup unor publicaţii de limbă germană din epocă.
Mai târziu, după căderea Zidului Berlinului şi a Cortinei de Fier, Wagner va decide, ca unul care va avea mereu ultimul cuvânt: „am fost proşti”. Se poate înţelege azi la ce se referea, dar în prefaţa cărţii Wichner ţine să-l contrazică: „Prostia noastră de atunci ne-a învăţat totuşi să nu privim literatura şi scrisul ca pe o meserie, ci ca pe un mod de acţiune: să te laşi atins şi mişcat, să mişti şi tu la rândul tău ca prin ceea ce faci să poţi atinge şi pe alţii, dacă nu chiar să-i pui în mişcare.” De atins au fost chiar ei atinşi: Securitatea i-a arestat pe Wagner, Ortinau, Totok şi Gerhard Csejka (venit de la Bucureşti să-i ajute), iar pe Totok l-au ţinut în arest opt luni fără proces. Grupul a fost spart, poeţii au emigrat în Germania Federală. Deşi ei iubeau literatura lui Brecht, dar asta e altă poveste. Singurul rămas în ţară a fost Kremm, care s-a lăsat de literatură, iar primul care s-a exilat a fost Wichner, încă din 1975.
Prietenii grupului, prezenţi în această antologie notabilă, erau Helmuth Frauendorfer, Herta Müller, Klaus Hensel, Roland Kirsch. Toţi au continuat să scrie, iar „outsiderul” Herta Müller a devenit cel mai proeminent scriitor care a făcut cunoscute ideile şi o parte din programul lor de „acţiune”, numind ca atare grupul în alocuţiunea ei de la Stockholm. Culmea, ea scria proză, deşi lirismul crud al acesteia nu mai trebuie demonstrat sau justificat. Wichner e foarte drastic şi spune (undeva, în afara acestei antologii) că „tot ce am făcut noi în vremea aceea s-a spulberat în 1982, când a apărut volumul Niederungen al Hertei Müller. Cu proza ei şi cu poezia lui Oskar Pastior începe literatura germană din România – tot ce se scrisese înaintea lor sunt încercări naive şi slabe, devine maculatură, confruntat fiind cu textele lor.” Să fie din cauza faptului că urmau prea strict „recomandările” Noii Stângi?
Poemele cuprinse aici sunt selectate din antologiile Ein pronomen ist verhaftet worden. Texte der Aktionsgruppe Banat şi Das Land am Nebentisch. Texte und Zeichen aus Siebenbürgen, dem Banat und den Orten versuchter Ankunft, apărute la Frankfurt, 1992, respectiv Leipzig, 1993. Dar şi cu ajutorul unor texte din revista „Forum studenţesc”, care a tipărit anul trecut un număr special, după 40 de ani, cu texte ale poeţilor din grup, însoţite de comentarii şi retrospective ale colegilor români din Timişoara, Petru Ilieşu, Daniel Vighi, Viorel Marineasa. În anexa antologiei li se adaugă un poem din 1984 al Marianei Marin. Primele versuri ale poemului sună acuzator (şi restaurator) şi azi: „Fără prietenii mei – tineri poeţi germani din România –/ subiectivitatea şi-ar mai fi supt şi acum degetul/ în faţa realităţii.” Mircea Dinescu, prieten al unora dintre cei prezenţi aici, scria şi el prin 1976 versuri „brechtiene”, ca acestea: „Să-ţi tragi realitatea pe piept ca o cămaşă/ până-au s-asude-n pieţe statuile de gips/ să vezi cum libertatea îmbătrânită-n faşă/ e îndopată zilnic cu-acelaşi lapte fix.”
Închei spunând că acum câteva luni am scris un text pentru revista „Mozaicul” (Cât e de greu să fii neamţ), în care îmi exprimam speranţa că vom putea cunoaşte în limba română o parte din poezia celor care au constituit grupul şi au continuat să scrie în ţara de adopţie. Antologia coordonată de Ernest Wichner şi Corina Bernic („o încercare şi un început de recuperare”, după cum afirmă ultima), unde mai traduc Nora Iuga, Al. Şahighian şi Michael Astner, ne ajută să înţelegem că poezia poate continua, mai ales, fără programe, dar că prietenia e liantul decisiv pentru un anumit mod de a gând şi „acţiona”.


Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara