Numărul curent: 44

I.L. Caragiale - 150:
În exil de Barbu Cioculescu


Dacă, aşa cum presupunea Şerban Cioculescu, scriitorul se stabilise în 1905 la Berlin (şi nu în zgomotosul şi încenuşatul Paris!), atras de fericita potrivire a locului între civilizaţie, aer curat, linişte, în acea etapă a vieţii în care dispunea de mijloacele unui trai tihnit în afara oricăror tiranice obligaţii, e tot atât de adevărat că ideea de a se exila era cu treisprezece ani mai veche. Îi scria, într-adevăr, din Bucureşti, la 21 martie 1892, lui I. C. Panţu, rugându-l să-i medieze stabilirea la Braşov, unde afirma a intenţiona scrierea unei lucrări mai lungi, ,,o lucrare la care gândesc, pentru că am adunat material destul, s-o pot scrie afară din ţara românească, unde, de-atâta vreme puternicii deosebiţi ce s-au perândat la putere vor, sistematic, sub fel de fel de cuvinte, să mă ţină într-o poziţie umilitoare şi inferioară." ,,Un exil voluntar - scria mai departe petentul -, mi-ar da multă energie de lucru, mai ales că m-aş afla într-un aşa inteligent cerc ca al vostru" - deci al intelectualilor ardeleni.
Se exprima mai plastic într-o altă scrisoare: ,,În Ardeal ajung picioarele încălţate ale corpului european; la Bucureşti şi Ploieşti etc. stă plin de paraziţi, sângerat de scărpinătură, dar frizat à la Parizienne, capul trupului bulgaro-ţigănesc, cea mai infectă şi mai dezgustătoare parte a acestui bastard şi ignobil tip oriental." În opinia sa, tot astfel, Germania imperială era ,,fruntea capului care a ajuns cu picioarele până în Carpaţi" şi ,,spre nefericirea noastră, a celor de astăzi, nu a putut trece măcar până-n Balcani". Avea să o facă doi ani de la decesul lui nenea Iancu!
Devenit berlinez, Caragiale, care nu vorbea limba locului, se adaptează spontan, în dorul nemţilor ajunge să iubească şi florile, acele ,,legume care nu se mănâncă", după care se dădeau în vânt berlinezii. Îi place fără rezerve ,,ţara asta mândră, bravă şi plină de frumuseţi incomparabile." Când, în trecere prin Berlin şi condus de gazdă, Barbu Delavrancea, francofil ireductibil, nu dă semne de apreciere, are parte de o execuţie sângeroasă - vezi lunga epistolă către doctorul Alceu Urechia: ,,Am ajuns la Berlin. De acuma, ţin'te! Administraţie, armată, arte, ştiinţe, litere, tramvaie, drumuri de fier, birji, chelneri, frizeri, public, prăvălie, case, monumente, mâncare, bere, tot, tot, prost, stupid, imbecil! Numai un lucru scapă, ca prin minune - apa; nu-nţeleg de ce."
În schimb, un admirator al spiritualităţii germane, Paul Zarifopol, doctorand pe aceleaşi meleaguri, îi devine, cu toată diferenţa de vârstă, prieten intim şi corespondent predilect. Acum, mare iubitor, şi tot atât de bun cunoscător de muzică, I.L. Cariagiale poate călători în excelente condiţii în oraşe cu orchestre celebre, se exercită în a duce o viaţă seniorală, departe de microbii din regiunile ,,schito-sarmatice" care-l umpleau de aprehensiuni, ca şi de prietenii şi neprietenii de care continuă a se interesa cu asiduitate.
Aici, vechiul berar degustă cea mai bună bere din lume, care-i ridică moralul atunci când, totuşi, se simte ,,abătut şi fleşcăit de fel de fel de ipohondrii" sau ,,melancolic şi ursuz ca o vită bătrână obosită." Poartă, stăpân pe timpul său, o vastă corespondenţă, dintr-un foişor în capăt de unghi. Preocupările politice nu-l părăsesc - ele ar face obiectul unui studiu aparte -, scrie literatură, respingând chemările de sirenă ale celor ce-l recheamă acasă, în calitate de candidat parlamentar: ,,Dar eu? Eu ce forţă am? Proprietate, nu; bogăţie, nu; relaţiuni de familie puternică, nu; talent, trecut politic, nu. Atunci?" Dar în această scuză intră şi un grăunte de ironie la adresa ispititorului, ,,fratele" Barbu Delavrancea. Caragiale nu-i gustă literatura, are faţă de el sentimente contradictorii, cu puternice ieşiri, la o adică.
Asemeni multor exilaţi, are nobleţea sa: ,,...se-nţelege că trebuie să fiu mândru, şi nimic nu e mai necesar pentru un om de spirit, strivit de mulţimea neghiobilor şi răilor, decât mândria; în mândrie şi dispreţ e chiar mântuirea celui maltratat sau nebăgat în seamă de aceia pentru a căror luminare lucrează el, storcându-şi mintea şi sufletul" - confesiune către Vlahuţă, a cărui literatură iar nu-i plăcea, preţuind însă persoana.
Are prieteni de inimă, precum doctorul Alceu Urechia, C(ostică) Dobrogeanu-Gherea, ,,Hristache" Rakovski, Ronetti-Roman, junii ardeleni, iar printre tinerii din ţară, Mihail Dragomirescu, faţă de care îşi explica poziţia în artă: ,,Dă-mi voie să-mi fac pe scurt o mică reparare personală. Îmi imputaţi că n-am în scrierile mele destulă iubire de paysage, de natură moartă şi destul liric. Eu (nu vreau să vă contrazic sistematic) cred că n-oi fi având, din toate astea, prea, foarte mult sau mult, dar cred că am destul, şi mai cred că, peste destul, în artă, nu mai trebue de loc." Încât: ,,Pitorescul naturii însufleţite şi moarte, precum şi lirica, de în de ele, aşa cel puţin socotesc eu, fac obiectul altor arte decât arte povestite; şi, de altfel, eu le cred numai nişte ajutoare ale acesteia, al cărei obiect este cel mai interesant fenomen quant à nous: împrejurările izvorâte din felul particular al atâtor suflete şi minţi, asemănătoare, în general, cu ale noastre".
Excesul de culoare la unii, ca de pildă, iar, Delavrancea, îl exasperează, cu bănuiala că ascunde şi o anumită lipsă de cultură: ,,Mboul a văzut pe semne în Letopiseţi Ieronim, şi l-a italienizat, ca să dea mai multă culoare locală, pricepi d-ta ce-a vrut mboul. Nu ştie că se zice Girolamo, pe italiană." (Altcum, cei doi, în cele mai bune dispoziţii se congratulau cu graţiosul epitet!) Fratele Barbu mai vorbea şi limba franceză după ureche: ,,Am scris lui Barbu în franţuzeşte (!) ca să-l felicit pentru discursul său gallofile", dar pe marginea textului în cauză erau energic forfecate numeroasele greşeli de traducere.
Sunt, însă şi uri tenace. Când Mihail Dragomirescu se desparte de Titu Maiorescu, exilatul îi scrie: ,,Te mai felicit apoi că-n fine ai divorţat. Eu eram sigur că aşa o să se isprăvească dragostea. Trebuia odată onestul june ageamiu să-şi deschidă ochii şi să vază cât e de falsă bătrâna proxenetă sulemenită, cănită şi magiunită, şi să se hotărască a-i da un categoric adio-oriental, precum merită o aşa paciaură lipsită de cea mai elementară omenie, şi precum s-a mai întâmplat de atâtea ori." - Cititorul a ghicit, fireşte, căror mult folosite două cuvinte turceşti răspundea acel ,,adio - oriental"! Când ,,tânărul ageamiu" scoate o revistă, pentru care Caragiale îl deconsiliase, motivând cu lipsa de colaboratori valabili, magistrul îi scrie lui Zarifopol: ,,Îţi trimit numărul doi din Convorbiri. Halal să-i fie! Merge progresând, cum vei vedea. Bietul Mihalache! Cu aşa nevinovăţie, în Parnas poate n-a merge, dar în raiu ajunge la sigur."
Cruţat nu este nici tânărul Iorga, despre care Caragiale spunea: creşte înalt, dar strâmb. Într-o scrisoare către Paul Zarifopol: ,,Îţi trimit un specimen de spirit românesc de-ale lui Iorga. Apăi să nu-i...? Cenghenea orientală! Mă denunţă odiului moldovalach, că am a face cu jadanii. Lasă, că-i dau eu cenghenelii la toamnă!" Alăturat, o tăietură din Neamul românesc, 31 mai 1907, unde, sub titlul Moravuri, se citea: ,,Evreii din Iaşi anunţă cu bucurie că, venind din Berlin, dl. I. Caragiale a mers în gazdă la d. Ronetti-Roman, "Shakespeare pământenilor"".
Iubit, fără crize, a fost C. Dobrogeanu-Gherea, certat pentru excesele sale politice - găzduirea şi aducerea la Sinaia a mateloţilor răsculaţi de pe vasul Potemkin, printre altele. Cât priveşte viul interes arătat lui C. Rakovski, extrădat şi urmărit de mai multe justiţii, Caragiale îi împărtăşeşte straniu unele opinii asupra a nu ştiu ce beneficii ar culege o societate - în stare de putredă corupţie - de pe urma unor activităţi anarhice puternic bubuitoare. Are cu acesta consultaţii, deşi, burghez mărturisit - şi vechi reacţionar - exultă la vestea înfrângerii în alegeri a socialiştilor germani, favoriţii lui Luchi.
Maestru necontestat, oferă materie tânărului ce pregătea o teză asupra operei sale - pe Horia Petra-Petrescu îl trata ca pe un fiu iubit - dar îi refuză datele despre viaţă şi familie: ,,Ah! iubeşte-mă, dar nu intra, mă rog frumos, ca într-un dulap de lemn, în sertarele unde se ascund măruntaele mele, căci asta, mă rog frumos, mă doare." Referitor la opere, crede a le fi scris la Berlin pe cele mai reprezentative. Dacă greşea, greşea de puţin!
Un tablou mai puţin idilic asupra perioadei berlineze a tatălui său trasează Mateiu. El considera abuzul de tutun şi de alcool al paternelului vinovat de o iritabilitate vizând patologicul. Contesta, tot astfel, traiul larg din locuinţele berlineze, excelenţa meselor mai puţin consistente, cât priveşte carnea, decât dădea el, la vremea scrierii Jurnalului, celor două pisici ale sale. De altminteri, chiar sejurul berlinez îl socotea o nebunie mai mult a tatălui său. Nebunie care se manifesta şi prin aceea că îi pretindea să urmeze studii universitare.
În scrisorile ei berlineze din epocă, şi de noi publicate, Cella Delavrancea se arată cu totul sedusă de farmecele sexagenarului ei admirator, de calităţile lui actoriceşti şi în scrisori imită vorbirea moldovenească, grecească - dar se lesemo toate aţestea - evreiască, ardelenească, de cunoştinţele lui muzicale. Era desigur, un ins care nu se cruţa. La constatarea decesului, medicul legist, a diagnosticat o inimă sfârşită, ca de octogenar...