Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
În dezbatere: școala fără manuale? De la școlile fără manuale la școlile fără elevi și fără profesori și, în final, la societatea fără școli de Gheorghe Gorun

I. Editorialul Domnului Academician Nicolae Manolescu din nr. 41/22 septembrie 2017 al României literareși invitația adresată de către Domnia Sa m-au determinat să formulez gândurile de mai jos. Este posibil ca ideile mele să nu aibă valoarea celor exprimate deja.
Înainte de toate trebuie să precizez că nu manualele sunt singura și cea mai grea suferință...
Am fost în școală vreme de șaizeci de ani, din 1956, când am pășit în clasa I, până în 2016, când am încheiat activitatea. Am fost, deci, elev (11 ani), student (la două facultăți, Istorie și Drept), profesor la gimnaziu, la liceu și la universitate (46 de ani). Vreme de 18 ani am fost directorul unui Colegiu Național important. Am iubit școala mai mult decât orice altceva. Am continuat să predau chiar și în cei patru ani când am avut onoarea să fiu deputat al Partidului Alianței Civice. Am învățat în regimul tiranic comunist, dar ultimele două clase de liceu și studiile universitare le-am urmat în ceea ce istoria numește relativa liberalizare a regimului comunist.
În copilăria și preadolescența mea, de educație se ocupa, în principal, familia tradițională. În familie, copiii erau crescuți în spiritul muncii (după puterea lor) și al valorilor: omenia, credința, respectul, rușinea, bunul-simț etc. Școala, aservită deja regimului ideocratic comunist, se ocupa, în principal, de instrucție. În ce privește educația, școlii îi revenea ,,misiunea” să contracareze mentalitățile dobândite în familie printr-o puternică ideologizare a activităților didactice și, îndeosebi, a activităților extraclasă și extrașcoală. Am finalizat cursurile învățământului obligatoriu (șapte clase) cu un examen de absolvire foarte riguros, susținut la cel puțin cinci discipline de învățământ. Nu-mi amintesc de elevi sau de părinți care să se fi plâns de mulțimea materiilor de învățământ, de numărul de ore dedicate școlii sau de programele încărcate.
,,Apostolatul” profesoral (opt ani) l-am împlinit într-un sat fără energie electrică și cu șosea ,,pietruită” cu siglă roșie. La școală veneau copii de la 4-6 km. Iarna, încălțările și hainele le erau înghețate. Dar cât de interesați erau să frecventeze școala și să învețe carte! Pe cât erau de săraci și de necăjiți, pe atât erau de educați și de harnici! Nici acești copii, nici părinții lor nu au clamat greutățile! Dorința de realizare prin învățătură era mai puternică decât toate greutățile zilnice!
Lumpenproletarizarea accentuată de la sfârșitul anilor 1970 și începutul anilor 1980 a generat o primă degradare a învățământului. Instrucția umanistă a fost drastic redusă. Liceele teoretice (de cultură generală) au devenit foarte rare. În județul Gorj, de exemplu, nu funcționa niciun asemenea liceu. Existau 4-5 clase de matematică-fizică și o clasă de filologie-istorie. Cu o singură excepție, toate liceele se numeau industriale sau grupuri școlare. S-a prăbușit și învățământul gimnazial în așa măsură, încât la admiterea în treapta I (în clasa a IX-a) se reușea (ca și acum) cu note chiar și de 1,5.
Îndată după 1989, am constatat o îmbucurătoare îmbunătățire a pregătirii elevilor care se orientau către liceele teoretice și pedagogice, reînființate în excelentul ministeriat al filosofului Mihai Șora. Revirimentul s-a produs în condiții economice și financiare foarte precare, cu o inflație năucitoare. Localurile școlilor erau degradate, neîncălzite, prost iluminate, supraaglomerate. Salariile personalului erau mizerabile. Am revăzut planurile de învățământ pentru învățământul primar, gimnazial și liceal (licee teoretice), aplicabile în anul școlar 1990-1991. Realizau un echilibru benefic între disciplinele umaniste și cele științifice. Se întrezăreau speranțe într-un învățământ performant, datorită renăscutei dorințe de învățare.
Din nefericire, speranțele nu s-au îndeplinit. Paradoxal, pe măsură ce economia a început să se întremeze, interesul pentru învățătură s-a diminuat continuu. La fel apetitul pentru prezența la cursuri și pentru respectarea normelor/regulilor. Înstrucția și educația se prăbușeau și se prăbușesc în tandem.
II. În legislatura 1992-1996, am militat permanent pentru școala și pentru oamenii săi. În februarie 1993, am prezentat, în numele grupului parlamentar al PAC, prima interpelare despre salarizarea mizerabilă a celor din învățământ (Am crezut multă vreme că salarizarea decentă i-ar mobiliza pe cei din domeniu. Din păcate, credința mea s-a dovedit neîntemeiată). Aproape la fiecare dezbatere a Proiectului legii bugetului am solicitat dublarea alocațiilor bugetare pentru învățământ. Cu prilejul dezbaterii Legii Învățământului, din 1995, am solicitat Comisiei de Învățământ să propună alocarea a 8% din PIB pentru învățământ. Am propus amendamente importante la Legea Învățământului, dar au fost respinse. Am reușit totuși, după îndelungi dezbateri și după reluarea votului, să amendez articolul care reglementa numărul maxim de elevi într-o clasă: 25 la primar, 30 la gimnaziu și la liceu. Acest număr a rezistat până în 2015, când inspectorii școlari generali au primit dispensa să aprobe depășirea numărului maxim de elevi. Așa s-a ajuns să existe clase cu 35- 36 de elevi, diferența de la 30 la 35-36 însemnând elevi veniți după ce au ratat admiterea legală, la liceele considerate bune, și clase cu 14-17 elevi la școlile socotite slabe.
Prin Legea din 1995 învățământul a fost declarat ,,prioritate națională” și a rămas așa în toate reglementă rile ulterioare. Cât de prioritare a devenit se vede acum. Toți președinții Republicii sau împăunat cu ințiative de doi bani, care să-i consacre reformatori ai învățământului. Ion Iliescu propunea bombasticul ,,Program Național privind educația tinerei generații potrivit cerințelor societății informaționale” (1995), Emil Constantinescu își asuma paternitatea hilarului program național ,,România Educațional” (1999), Traian Băsescu performa prin ,,Pactul pentru educație” (2008), iar Klaus Werner Iohannis ne propune ,,România Educată” șdin ce în ce mai educată?!ț (2016). Vorbe. Demagogie. Fariseism. Pentru clasa politică, învățământul este o cenușăreasă, iar pentru media și pentru societate, o uriașă arenă de circ. Școala a fost în totalitate discreditată din cauza acestora, dar și cu contribuția celor din interiorul său. Dacă la începutul anilor 1990 se regăsea între instituțiile cu credibilitate, acum, credibilitatea se află la cel mai jos nivel.
Au fost invocate varii motive și formulate n explicații: ,,școala românească nu este racordată la piața muncii”, ,,cadrele didactice sunt prost plătite”, ,,programele școlare sunt supraîncărcate”, ,,ghiozdanele elevilor sunt prea grele”, ,,învățământul este subfinanțat”, ,,examenele sunt mult prea dificile”, ,,educația nu este centrată pe elev”, ,,învățământul din România este total depășit de cerințele actuale” etc., etc. Sunt siderat să-i aud pe cei instruiți și educați în școlile din România, înainte ca acestea să fi fost discreditate prin repetate reforme, ajunși miniștri, universitari, președinți de Republică, deputați, senatori, criticând aspru învățământul românesc și școala în care s-au instruit și s-au format. Pentru ei și pentru alții, școala noastră nu a fost și nu este bună, dar universitățile europene, îndeosebi, și cele americane, mai puțin, înregimentează mii de viitori studenți, absolvenți ai liceelor din România. Aproape toți olimpicii noștri sunt preluați de asemenea universități. Eu n-am auzit de premianți la olimpiadele internaționale proveniți din țările cu învățământul pe care ne-am propus să-l copiem. Premiile revin cu regularitate elevilor din Coreea de Sud, din Vietnam, din China, din India... și, încă, din România. În ultimii ani se caută și elevi pentru școlile din Occident. Mai mult, elevi care plecau din România în clasa a II-a erau înscriși în Italia, în Spania, în Marea Britanie în clasa a V-a.
Am constatat din experiență proprie că, fiind atacată și criticată din toate direcțiile, școala românească tradițională tinde să se adâncească în crize: a valorilor, a cunoștințelor, a rezultatelor. De pildă, media nu acordă aproape nicio atenție profesorilor devotați și elevilor străluciți. La fel, autoritățile. Am plecat din sistem fără să fi primit măcar o scrisoare de mulțumire. În această situație sunt sute de colegi.
III. În ultimii ani, am încercat să descopăr cauzele adâncirii crizei învățământului nostru. Cea mai devastatoare cauză este simplificarea până la vulgarizare a programelor școlare. Mi se pare de domeniul incredibilului că nu elevii au invocat programele încărcate, volumul cunoștințelor de învățat, dificultatea examenelor și... greutatea ghiozdanelor. Primii adversari ai programelor școlare, ai manualelor alternative etc. au fost cadre didactice, experți în educație, politicieni reformatori. Ei i-au convins pe copii și pe tineri că sunt obligați să învețe prea mult și că nu le este de folos ce învață. Ei i-au demobilizat pe copii, spunându-le că nu pot învăța atâtea, că este prea mult pentru mințile lor. Repetate la nesfârșit, aceste meme au contaminat mințile copiilor și pe cele ale părinților lor. Acum și elevii (cu excepția celor foarte buni!), și părinții sunt convinși că școala cu multă știință de carte este desuetă. Oare ce au urmărit? Îmi vine în minte o informație pe care am citit-o în urmă cu doi-trei ani. Din 1920 până în 1993 coeficientul de inteligență al copiilor a crescut constant și spectaculos. Din 1993 (aprox.), IQ-ul stagnează și, apoi, parcurge o traiectorie descrescătoare. Evident, nu sunt incluse în această statistică viitoarele genii! Pot să cred că respectivii consideră inteligența periculoasă?!
Revenind la programe, se întreabă majoritatea de ce să învețe școlarii ce nu le este de folos peste 4-5 ani. Dar cine știe ce trebuie să știe școlarul de acum, peste 5-6 ani?! În școală este obligatoriu să dobândim cultura generală care să ne ajute să ne adaptăm la nevoile pieței muncii. O minte obișnuită să învețe va învăța permanent. O alta care n-a învățat niciodată nu va învăța niciodată. Simplificarea programelor a determinat bagatelizarea examenelor. În ultimii ani subiectele la toate examenele, atât la cele susținute de elevi, cât și la cele susținute de cadrele didactice, sunt ridicole. Consemnăm un singur exemplu. Anul trecut, Ministerul Educației Naționale a făcut o greșeală intenționată. A publicat pe site precizări privind structura subiectelor pentru Evaluarea Națională pentru clasa a VIII-a. Deși erau precizări privind structura subiectelor, în conținuturile numite nu se regăseau trei specii literare foarte importante, prevăzute, în schimb, de programă. Ei bine, aceste precizări au fost mai importante decât un ordin de ministru și nici anul trecut, și, cel mai probabil, nici anul acesta, la Evaluarea Națională pentru clasa a VIII-a, nu au fost și nu vor fi construite subiecte care să vizeze nuvela, schița și romanul. Rămânem la literatura populară, la genul liric și la rolul cratimei...
În acest ritm, vor rămâne pentru evaluările naționale 2-3 lecturi, 2-3 specii, 2-3 cerințe... și rezultatele vor fi din ce în ce mai slabe! Nu mai vorbim despre evaluările obișnuite, de parcurs. Note foarte mari împodobesc cataloagele pline de absențe!
Efectul catastrofal al acestor măsuri este nivelarea în jos, către submediocru, a tuturor celor implicați în procesul de învățământ. Cum să concepi programe școlare cu conținuturi de nota 5 și examene cu subiecte de același nivel și să evaluezi cu note mari?! Realitatea contrazice această teză!! Deși cerințele sunt tot mai puține, rezultatele sunt tot mai proaste! Efectul pe termen mediu este dramatic pentru națiune. Țara va rămâne fără elite în toate domeniile. Riscăm să avem peste tot ce avem în politică. Submediocrități.
O a doua cauză rezidă în dezinteresul – aproape generalizat – față de școală și față de învățătură!
Statisticile publicate (rar) de către Minister ne spun că elevii lipsesc de la milioane de ore într-un semestru. Absenteismul generalizat este pus, de obicei, pe seama sărăciei. Fals! Alte statistici ne arată că în România există milioane de autoturisme, că românii cheltuiesc pentru băuturi alcoolice un procent semnificativ din câștiguri, iar pentru educație, câțiva lei. În orașe nu cred că există 2-3% din elevi fără telefon mobil. Sărăcia celor mai mulți care sunt în putere (de muncă) este generată de lene. Realitatea cotidiană ne dă dreptate. În toată țara se găsesc locuri de muncă, dar ,,asistații” social cu venit asigurat refuză să muncească.
O a treia cauză a decăderii instrucției este punerea în desuetudine a lecției, ca principală formă de organizare și desfășurare a activității didactice, și a metodelor tradiționale al căror merit este acumularea de cunoștințe. M-am tot întrebat, cum să formezi competențe și capacități fără să ai cunoștințe? Comenius, care, cu a sa Didactica Magna, a asigurat temeinicia învățământului aproape 400 de ani, este în ultima vreme uitat. Suntem în momentul pe care și-l dorea feminista suedeză Ellen Key, în 1900. Aceasta scria: ,,Reforme izolate în școala modernă nu vor însemna nimic atât timp cât prin ele nu se va pregăti conștient marea revoluție, aceea care va distruge întreg sistemul actual până nu va mai rămâne din el nici o singură piatră. Ar trebui să vină un reflux, iar vasul pedagogiei să păstreze numai Montaigne, Rousseau, Spencer șafară deci cu Comenius – n.m.ț și noua literatură care tratează pedagogia copilului. Atunci când vasul ar fi readus pe uscat, oamenii n-ar mai construi școli, n-ar mai planta decât vii unde profesorii ar avea datoria să ridice strugurii până la buzele copiilor, în loc ca aceștia să trebuiască să guste, ca astăzi, un must diluat de civilizație.” (Ellen Key, Secolul copilului, traducere de Elvira Balmuș și Victoria Petrescu, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1978).
Din nefericire, suntem foarte aproape de împlinirea viselor celebrei jurnaliste devenite peste noapte pedagog de succes. Învățământul tradițional care a creat civilizația modernă își epuizează ultimele resurse. Așa cum spuneam, lecția și clasa de elevi sunt tot mai des puse la colț. Educația intelectuală, educația morală, educația patriotică sunt cu insistență ostracizate. Profesorii exigenți și devotați sunt tot mai contestați. Copilul trebuie lăsat să acționeze potrivit cerințelor naturii sale și ferit de orice constrângeri. Scrierea de mână este prea costisitoare și cere un efort suplimentar fizic și de gândire. Manualele clasice, caietele încarcă prea mult ghiozdanul. Cataloagele școlare sunt primitive și trebuie să lase locul celor electronice. Tezaurul de cultură al cărții scrise nu mai e de folos. Avem internet, facebook și atâtea altele, care ne învață și ne educă copiii exact cum își dorea Ellen Key. Prezența limbii latine în planurile de învățământ pentru gimnaziu a produs o adevărată isterie națională.
În fine (dar fără să epuizăm cauzele), o mare nenorocire a învățământului nostru provine din calitatea oamenilor. Dezinteresul, nepriceperea, vanitățile etc. au fost/sunt omniprezente în guverne și ministere, în administrația locală, în școli, în universități.
În condițiile în care un tânăr profesor primește o leafă de salahor, spre învățământ se orientează numai cei care-și doresc cu orice preț această profesie, dar și cei care n-au altă soluție. Primii sunt foarte puțini, ceilalți, dominanți. Numărul dascălilor de vocație este din ce în ce mai mic. Universitățile, de stat și particulare, nu se interesează aproape deloc de pregătirea pedagogică și metodică a viitorilor dascăli. Sute de studenți sunt trimiși la liceele absolvite pentru a solicita adeverințe care să le ateste efectuarea practicii pedagogice. Spre a nu fi puse la plată, universitățile nu colaborează cu școlile prestigioase. În învățământul universitar nu sunt menținuți cei mai buni absolvenți. În învățământul secundar, dezorientarea profesorilor tineri se completează cu rutina și oboseala celor vârstnici. Complicitatea profesori-elevi cu privire la calitatea demersului didactic și educativ este un adevărat cancer pentru școala noastră. Elevii sunt bucuroși că nu li se cere să învețe. Profesorii sunt mulțumiți că elevii nu-i obligă la eforturi intelectuale susținute. Pentru foarte mulți dascăli și elevi democrația înseamnă dreptul de a face orice, de a avea program scurtat, de a nu recupera ore, de a avea zile libere, iar singura lege valabilă este legea bunului-plac.
Aș mai putea aminti următoarele. Evaluarea cadrelor didactice este strict formală; cvasitotalitatea se încununează în fiecare an cu calificativul Foarte bine. Inspecțiile școlare de orice tip se finalizează cu note/calificative maxime. Formarea continuă este tot o formalitate. Managementul/conducerea, de la minister la școli, trecând prin inspectoratele școlare județene, se realizează la întâmplare și câte și mai câte...
Pentru atâtea cauze, nu găsesc acum decât o soluție. Aplicabilă, eficientă și lipsită de utopism, tocmai pentru că nu îi vizează pe toți școlarizabilii. Soluția mea poate rezolva chestiunea elitei. Dacă eu ar trebui să decid, aș înființa câte trei-patru școli în fiecare județ cu planuri de învățământ și programe adecvate și complexe, școli care să-i cuprindă pe cei doritori și capabili să învețe și să accepte evaluări de maximă exigență. În aceste școli i-aș chema să realizeze instrucția și educația pe acei profesori care ar promova un examen de înaltă rigoare și complexitate. Toți ceilalți ar urma să frecventeze școlile deja proiectate în mințile experților: cu planuri de învățământ ridicole, cu programe simplificate la maximum și cu metode de predare-învățare-evaluare după modelele propuse de către Ellen Key și de alții.
Dacă această soluție va fi acceptată de cei care au decizia și sunt interesați de viitorul Țării, vom mai avea o șansă, o speranță. Dar, pentru că nimic sau aproape nimic din ceea ce presupune critică, efort, sinceritate, muncă, răbdare, asumarea riscului de a nu fi plăcut de majoritate nu este de acceptat, eu presimt că în două, cel mult trei decenii, vom ajunge la școli în care profesorii vor fi doar supraveghetori sau vor fi înlocuiți cu roboți și, în final, la societatea fără școli.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara