Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
În căutarea Spaniei de Radu Ciobanu

Barcelona a fost o aspiraţie şi a rămas o nostalgie. Nicăieri ca aici n-am fost atât de agreabil contrariat la tot pasul şi în nici un alt loc n-am întâlnit o asemenea concentrare de frumuseţe, de la cea urbanistică, arhitectonică, până la cea a peisajului care se deschide mereu altul, oferind de peste tot noi perspective.
Întâia emoţie am trăit-o aici la întâlnirea cu Columb. Este - din istorie - unul dintre personajele de care mă simt cel mai ataşat. Poate pentru că îi înţeleg foarte bine, la modul empatic, destinul. A începe o carte, mai ales când ea se vrea un roman de anvergură, înseamnă a te angaja într-o aventură asemenea exploratorului: ştii încotro te îndrepţi, ţi-ai făcut toate planurile, ai stabilit itinerariul, dar nu ştii niciodată când, dacă şi unde vei ajunge. Şi de cele mai multe ori - presupunând că ajungi - constaţi că ai ieşit la un cu totul alt ţărm decât cel la care gândeai. Fără ca aceasta să devină totuşi un motiv de regret. Lui i se spune aici Cristóbal Colón. Monumentul său stă într-o mare piaţă circulară, între port şi începutul ramblei. A fost conceput de Gaietá Buigas, lucrat de sculptorul Rafael Atché şi inaugurat la 1 iunie 1888, cu ocazia Expoziţiei Universale. Sunt astfel 120 de ani de când Amiralul, Navigatorul, Descoperitorul, cu toată slava şi păcatele sale, stă în vârful acestei coloane de 70 de metri, cu braţul întins spre mare, dar în direcţia opusă celei în care a navigat. Au fost atunci polemici pe chestia asta, dar în cele din urmă s-a convenit că e bine aşa, deoarece arată înspre Genova, oraşul său natal, şi n-avea sens să arate apusul, unde nu se vede nici o mare, ci doar începutul ramblei. Oricum, l-au adoptat şi îl venerează, considerându-l fiu al lor, deopotrivă Spania şi Catalonia, dar numai catalanii se implică aici, în capitala lor, în omagiul epigrafic de pe monument: Honrando a Colona, Catalunya honra a sus hijos predilectos. Cât se poate de explicit. De fapt, ei nu-l omagiază aici doar pe Columb, ci îşi proclamă capacitatea şi datoria de a-şi onora toţi "fiii predilecţi". Am remarcat această nobilă propensiune peste tot aici, cu precizarea că, doar cu rare excepţii, în toate aceste înscrisuri epigrafice, dar chiar şi în epitafurile din catedrale, cuvântul honor e nelipsit în sintagme ca onoarea Spaniei, onoarea Catalunyei, onoarea naţiunii. Onoarea şi recursul la onoare sunt poate expresiile cele mai frecvente prin care se manifestă patriotismul spaniol. În eseul amintit, din 1930, Salvador de Madariaga afirmă că patria e una din componentele lumii pasionale a spaniolului. Care, însă, e gata mai curând să moară pentru patrie decât să trăiască pentru ea. Ceea ce ar explica, după Madariaga, disproporţia între "valoarea Spaniei în ansamblul ei şi cea a spaniolilor luaţi individual". Ei, dar de aici intrăm de acum în nişte subtilităţi pentru a căror evaluare nu sunt suficiente două săptămâni itinerante printr-un colţ de Spanie. Aşa cum, pentru a emite judecăţi şi nu doar impresii asupra Barcelonei, ai avea nevoie de câteva luni, nicidecum de câteva ore: o simplă privire asupra planului oraşului sau asupra imaginii sale aeriene îţi dă senzaţia descurajantă că e de necuprins. Poate nici în luni, poate în ani, poate într-o viaţă...
Sub braţul întins al lui Columb, se desfăşoară portul. N-am rămas decât puţin, el fiind la fel ca toate porturile. Mai mult decât o atenţie pasageră merită însă aici clădirea "Căpităniei Portului Barcelona": impunător edificiu de secol 19, amintind cu o demnitate uşor vetustă de altă lume şi alte vremuri, când locul era intens animat de călătorii cu vapoarele care veneau şi plecau necontenit şi nu de turiştii care sosesc acum cu avioanele. E ceva solemn şi melancolic, de nobil scăpătat, dar păstrându-şi totuşi prestanţa, în frumuseţea acestei Căpitănii singuratice, dincolo de care, în spatele Navigatorului, parcă şi el cam trist, începe La Rambla.
Prima, adevărata, celebra, căci în această metropolă caroiată şi diagonată mai sunt câteva ramble la fel de măreţe, chiar dacă se cheamă passeig sau avinguda. Nebunia de pe lume e însă aici, pe La Rambla: flaşnetari însoţiţi de căţei, maimuţe ori papagali, instrumentişti, cântăreţi, chioşcuri cu toată presa pestriţă a lumii, cu flori împovărate de culori şi miresme, pictori, statui vii - tristă soluţie: de exhibare, de supravieţuire? - vânzători de păsări şi animale mici, kitschuri, cafenele, covrigării, platani monumentali, mulţimi căscând gura şi păzindu-şi buzunarele, poşetele, borsetele, ca şi noi, ca şi noi, iar de-a lungul, pe ambele părţi, o circulaţie ameţitoare. Ne-am abătut de la o vreme pe străduţe vechi, prin Plaça Reial, dreptunghiulară, cu palmieri, bătrâni şi ei, înconjurată de largi arcade, prin Târgul de Antichităţi & Vechituri, unde am suferit literalmente printre miile de obiecte minunate şi surprinzătoare pentru care nu mi-ar fi ajuns nici trei zile doar ca să le dezmierd din priviri. Dar târgul acesta se întinde chiar în larga Plaça Nova din faţa Catedralei celei vechi, gotice, începută în al XIII-lea veac. Care e însă în renovare, ca foarte multe monumente şi clădiri, vedem din ea doar vreun sfert din ce ar fi de văzut. Tot oraşul e plin de şantiere, pe câteva bulevarde se înlocuiesc conductele, dar - de neimaginat la noi! - viaţa normală nu e cu nimic perturbată, nu ambuteiaje, nu praf, nu murdărie, nu mormane de pământ, nu şanţuri. Pretutindeni semnalizări, semafoare, panouri de protecţie, pasaje elaborate ad hoc, expresii, toate astea, ale unei griji pentru pieton şi pentru imaginea şi prestigiul oraşului, care pentru noi, balcanicii, sunt absolut incredibile.
Pe una din străduţele din jurul Catedralei, două fete cu câte un mic ţambal cântă seducător Chiquitita ("Abba la ţambal", se amuză Edi), eu le las doi bănuţi, iar ele îmi mulţumesc printr-un tremur al pleoapelor. Nu sunt frumoase, dar sunt expresive, îmbrăcate cu gust şi îşi iau rolul în serios, foarte concentrate, ceea ce le conferă o anume distincţie. Când am trecut din nou pe acolo, se adunase lume multă în jurul lor, cu aplauze după fiecare piesă. Cred că au avut o zi bună. Revenim pe La Rambla, dar ne abatem iar, de data asta spre stânga, în căutarea pieţei, Mercat de la Boqueria. Nu înainte însă de a traversa Pla de l'Os, pavată cu mozaicul conceput de Joan Miró în stilul său uşor de identificat chiar şi fără ajutorul vreunui ghid: o tresărire de surpriză şi brusca sfială de a trece călcând acea imagine sub paşi. Piaţa pe care o găsim nu e decât cea mică, dar e vastă, fermecătoare şi saturată de aromele şi culorile tuturor roadelor pământului, văzduhului şi mării. Cum o fi cea mare?! Cumpărăm curmale proaspete, mari cât renglotele şi pline de o cremă paradisiacă. Fotografiez spre arătare în patrie caserolele cu salată de fructe gata preparată şi feliile de lubeniţă curăţate de seminţe, gata secţionate, cu o mică furculiţă de plastic ataşată, învelite în folie. Forfotă, rumoare, negustori politicoşi şi persuasivi, curaţi, cu tonete aseptice şi prezentare irezistibilă a mărfii.

Dar de aici încolo intram în universul lui Gaudí. Vorbesc ca şi cum nu toată Barcelona ar fi impregnată de spiritul lui, de nebunia lui, de geniul lui. De la casele imaginate de el, de la designul băncilor de pe rambla, de la un parc, de la cutare portal, de la mozaicurile lui. I se spune "Barcelona lui Gaudí" şi, într-adevăr, locul nu mai poate fi imaginat fără el. A început să mă intereseze de mult, de când, prin anii 50, mi-a căzut în mână o poză a Sagradei. Pe urmă, pe măsură ce, prin ani, se tot adăugau, ca într-un puzzle, noi şi noi amănunte din viaţa lui, am început să-l şi iubesc. Erau incitante şi petele încă albe din viaţa sa, ca şi aura de exotism şi mister care-l înconjurau, deoarece era pomenit rar şi atunci doar ca pildă de neurmat a decăderii artei burgheze. Până la urmă, perspectiva devenită plauzibilă de a mă întâlni cu el, va fi fost argumentul decisiv care m-a determinat să accept aventura acestui voiaj târziu.
În fine, am ajuns la cel mai celebru dintre edificiile sale, Casa Milla sau La Pedrera, bine plasată pe un colţ de intersecţie, cu o perspectivă generoasă, din mai multe unghiuri asupra ei. Înălţată între 1906 şi 1912 - Gaudí e o încununare a Epocii Belle în viziune proprie - singura vizitabilă. Cu parter, cinci niveluri şi un pod, mansardă, ce-o fi, pe vreo două sau trei niveluri şi ea. E imposibil de descris: galerii, culoare, scări spiralate, apartamente, ascensoare, curte interioară, terase, spaţii de expoziţie, sală de conferinţe şi spectacole, adăposteşte câteva instituţii de cultură şi ansamblul vizitabil. Unde, pentru a pătrunde, trebuie să accepţi un control agasant, ca în aeroporturi, dinspre nişte poliţiste scunde, dodoloaţe şi cam fruste, cu tot tacâmul, detector de metale, spaţii de păstrare a unor obiecte socotite, după nu ştiu ce criterii, indezirabile. Am suportat cu refulată enervare, simţind pentru întâia oară teroarea veacului în care vieţuim şi zicându-mi că, negreşit, ştiu ei ce ştiu, nu s-or fi apucând să-şi inoportuneze oaspeţii degeaba. Chiar aşa: n-ar fi deloc imposibil ca în mulţimea aceasta paşnică şi relaxată care stă la coadă pentru bilete, să fie şi un/o kamikaze. N-ar fi nici primul atentat asupra plăsmuirilor lui Gaudí.
Vizita decurge de sus în jos, de la acoperiş, de pe ultima terasă, deschisă înspre toate zările, populată cu fantasmele acestui artist halucinant. Plimbarea labirintică printre ele, conjugată cu priveliştea asupra oraşului, de la terasele şi interioarele vecinătăţilor din jur, până departe, pe Montjuic, cu crângurile sale verzi, sau înspre scăpărarea albastră a mării. Un univers absolut personal, irepetabil şi de nimic prevestit, eruptiv, rod al unei imaginaţii debordante, aflată într-o empatică şi perpetuă comunicare cu natura lui Dumnezeu şi cu însuşi Dumnezeu. Cu un nivel mai jos, pătrundem de altfel într-un fel de mansardă, un spaţiu întunecat, dar savant eclerat, unde sunt identificate o parte dintre sursele naturale de inspiraţie ale acestui artist temerar, obsedat de a readuce natura în cotidianul modernităţii. Până la urmă nu ştii cum să te împarţi între surprizele oferite de exponatele propriu-zise şi admiraţia pentru ingeniozitatea expunerii.
Dar, sub aspect afectiv, cel mai mult aş fi întârziat în apartamentul dedicat Epocii Belle, cu Jugendstilul în expresie catalană, reconstituit în cele mai mici detalii, cu respectarea viziunii lui Gaudí asupra ambientului şi a decoraţiunilor interioare. Spun că aş fi rămas cât mai mult aici, pentru că, deşi totul e reconstituit în aşa fel încât reflectă viaţa unei familii din clasa mijlocie a Barcelonei începutului de veac 20, am avut tot timpul sentimentul că mă plimb prin apartamentul bunicilor. Redescopăr ca pe vechi cunoştinţe o mulţime de obiecte familiare, începând din bucătărie, prin toate încăperile, până în camera copiilor plină de farmecul vetust al unor jucării care fuseseră şi ale tatălui meu, pentru a le descoperi apoi eu însumi prin cine ştie ce debara. Dau astfel uneori peste câte o enclavă a trecutului, prinsă ca o furnică într-un strop de chihlimbar, şi mă înfior la gândul că fac parte dintre tot mai puţinii care îi mai păstrează amintirea reală, încă vie, cu totul alta decât imaginea pe care noile generaţii şi-o formează - dacă şi-o mai formează - despre trecut din cărţi, din albume, din filme. Când plecăm de aici, port cu mine o lungă trenă de nostalgii.
Pe una dintre "Diagonale" mergem apoi şi tot mergem, cu un scurt popas de espresso energizant la "Cafe Saula", în căutarea Sagradei. O găsim pe la cinci, împresurată de gigantice macarale-girafă şi de mulţimi perplexe. Cum devenim şi noi. Pentru un arhitect normal, numai gândul de a concepe proiectul unei catedrale unice, cu cinci nave, care să poată cuprinde 30.000 de suflete, presupun că ar fi ireversibil inhibant. Să o mai şi înzestrezi cu 12 turnuri şi cu o clopotniţă - campanario - de 170 de metri şi să faci din fiecare metru pătrat ale imenselor suprafeţe murale o operă de artă de sine stătătoare care să fie totuşi armonios integrată ansamblului, ei bine, în faţa unei asemenea realităţi, chiar văzând-o aievea, să sparie gândul. Bunul, vulnerabilul, zbuciumatul Antoni Gaudí a fost un geniu nefericit, cum îi şade bine oricărui geniu. Cu imaginaţia sa proliferantă, terorizat parcă de un perpetuu horror vacuum, căutându-l şi venerându-l neobosit pe Creator printre creaţiile Firii, întruchipează şi el, pe cât de personal pe atât de plenar, mândria şi grandofilia spiritului hispanic. A pornit acest proiect în 1883, la 31 de ani. A avut şansa de a-l vedea înălţându-se, dar nu şi pe aceea, imposibilă, de a-l vedea terminat. L-au continuat cu intermitenţe urmaşii, până în stadiul în care-l vedem acum. Ceea ce nu înseamnă că n-a avut parte şi de erupţii ale urii, cum a fost vandalizarea - când altcândva? - din timpul războiului civil. Mulţimi imbecilizate au încercat atunci, din fericire fără succes, să dinamiteze turnurile. Au reuşit, în compensaţie, să profaneze mormântul artistului din cripta subterană a Catedralei. Culmea e că, departe de a fi terminată, capodopera supremă a lui Gaudí se află încă în construcţie, urmând milimetric, pas cu pas, proiectul său fantast. Iar termenul finalizării ei, stabilit cu realism şi răbdare, e anul 2026, întâmplător sau nu, la exact un veac de când - cu fericita expresie a Margueritei Yourcenar - timpul artistului a devenit eternitate.
La sosire, de dimineaţă, am lăsat maşina în parcarea subterană a portului. Epuizaţi de atâta mers pe jos cu atenţia solicitată în atâtea direcţii, facem drumul de întoarcere cu metroul. E o experienţă şocantă. După baia de frumuseţe, veritabilă kaloterapie, de care ne-am bucurat întreaga zi, plonjăm acum în plin underground al unui veac în curs de dezumanizare. Barcelona a dispărut subit. Schimbăm trenurile, străbătând de la unul la altul lungi culoare subterane, urâte, cenuşii, cu un aer cald, sufocant. Pe unul din ele, un fals cântăreţ ghemuit pe jos nu face decât să umfle şi să dezumfle foalele unui acordeon obosit. Am toate motivele să cred că ne este compatriot. Măcar nu se dă la om. În metrou apoi, în ciuda aglomeraţiei, mă apucă un soi de claustrofobie, ca în lifturile din blocurile lui Ceauşescu. O lume, aici, cu totul deosebită de cea de sus: imobilă, tăcută, suspicioasă, cu un aer ostil. Nu-mi explic. Nu sunt decât aceiaşi pe care i-am văzut sus comunicativi, vorbăreţi, veseli, relaxaţi sau exuberanţi. Ce oare îi poate transforma aici într-un soi de mutanţi sumbri? Am respirat uşurat când, în sfârşit, m-am văzut din nou la suprafaţă, sub cerul lui Dumnezeu.
În pofida ultimului episod, am părăsit Barcelona cu imaginea luminoasă a unei metropole deopotrivă orgolioasă şi fastuoasă, mândră de grandoarea sa, dar paradoxal lipsită de orice aroganţă, dimpotrivă, primitoare, tolerantă şi - oximoronic curios! - de o sobră exuberanţă. Şi cu întrebarea dacă va mai fi pe undeva vreun tărâm unde să poţi găsi atâtea locuri, vestigii, monumente în care ambiţia dimensiunilor să se armonizeze atât de plenar cu esteticul şi spiritualitatea...

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara