Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Editorial:
În ce constă esența școlii? de Nicolae Manolescu

Furați de fizionomia caricaturală a ministrului Educației, care a dat naștere unui întreg folclor, s-a trecut de obicei superficial peste ceea ce constituie rolul esențial al școlii în societate. Au fost relevate probabilele consecințe nefaste ale „reformei” lui Liviu Pop, nu și, decât foarte rar, cauzele abaterii învățământului de la scopul lui firesc.
Simplu spus, în esența ei, școala constă în dobândirea de cunoștințe, iar scopul procesului instructiv constă în a „trage corpul social în sus”, cum spune istoricul Jacques Julliard întrun număr recent din L’Obs referindu-se la situația, nici ea strălucită, a învățământului francez. Dacă așa stau lucrurile, e lesne să remarcăm că nici în esența ei, nici în ce privește obiectivul ei principal, școala românească nu este ceea ce ar trebui să fie. Am tot spus-o: la originea degradării stă scăderea autorității școlii în societate, cu alte cuvinte, a prestigiului ei. Sau, tot așa de adevărat, școala nu mai e simțită ca necesară într-o lume dispusă să-și acorde dispense de la învățătură: părinții, profesorii, elevii.
Mulți părinți acordă importanță unor aspecte secundare, deși firești, până la un punct, cum ar fi metodele unor dascăli, și se răfuiesc cu ei prin tribunale (acuzația de malpraxis a devenit banală în medicină, dar o regăsim și în școală) sau cum ar fi încredințarea că propriile odrasle trebuie „părintește” protejate, indiferent de modul în care se comportă (vă reamintesc de tatăl unei eleve care își încuraja fiica bătăușă, care călcase în picioare la propriu o colegă, cu sugestia: data viitoare s-o omori!). În ce privește faptul că odraslele lor nu învață literalmente nimic pe toată durata școlii (există licee în care cei care au trecut Bac-ul reprezintă 0% din populația școlară), asta nu pare a reprezenta problema părinților. Mai ales că diplomele, de la Bac la Doctorat, se pot, la nevoie, cumpăra, nu e așa? Și n-a devenit plagiatul rentabil?
La rândul lor, profesorii nu mai dau curs unei vocații, când, după ce termină facultatea, se înscriu la concursuri pentru ocuparea unor posturi în învățământ, unde copiază pe rupte, sau își procură contra cost lucrările de grad didactic. Nu e nevoie să precizez că nu e vorba de toți, părinți iresponsabili sau profesori fără drag de meserie. Și fără cunoștințe. Aici e baiul. Școala nu mai procură cunoștințe celor care trec prin ea.
Elevii nu mai dau doi bani pe o școală care nu le folosește, după capul prost al multora, la nimic în viață. Abandonul școlar e o boală gravă și, dincolo de o anumită masă critică, incurabilă. Niciodată nivelul mediu al tinerilor școliți pe sfert sau pe jumătate n-a fost mai îngrijorător. Ruptă de realitate, școala românească actuală nu mai are caracter formator. Chiar și cei care o absolvă rămân neinstruiți. Faptul acesta se observă în carierele lor viitoare.
Jacques Julliard vorbea de o „inversiune perversă a obiectivelor (școlii) care produce efecte perverse”. În cazul nostru, o primă perversitate constă în schimbarea raportului natural între dascăl și învățăcel. Cel dintâi nu mai are nicio autoritate în fața celui din urmă. Dispare astfel din peisaj un personaj care nu lipsește din nicio tradiție populară, datând din timpuri imemoriale, și anume maestrul, guru’ înțeleptul. Odată cu acesta, dispare respectul față de înaintași. Astăzi, puiul e cel care pretinde s-o învețe pe găină. Înțelegerea rostului manualelor de către ministrul școlii drept un „cumplit meșteșug de tâmpenie” (căruia îi corespunde perfect manualul unic reinventat de el) intră în aceeași logică perversă care conduce la detronarea dascălului de pe soclul autorității lui firești. Tot o inversiune malignă este și aceea care face, nu din instruire, ci din educație principala prioritate a învățământului. Am mai scris despre acest subiect. Instrucția premerge educației: un om educat este un om învățat; ca să-ți iubești valorile naționale trebuie să le cunoști, așadar să le înveți; educația fără instrucție e o formă de spălare a creierului. O știm de la școala comunistă.
În fine, a da soarta școlii și, în general, a țării pe mâna unor inculți, care au trecut prin școală precum gâsca prin apă, beneficiari de diplome pentru cursuri la care nu s-au prezentat (cazul unui fost ministru!), cu teze de doctorat plagiate, înseamnă, dacă mai e nevoie s-o spun, a da paza turmei de oi în seama lupilor. Nu există nici cea mai mică speranță de mai bine în aceste condiții. Cum să reformeze școala un ministru semianalfabet? Și ce interes ar avea să facă o reformă ca lumea, al cărei prim efect ar fi dispariția lui însuși din scenă? Am râs cu toții când guvernanții au dat vina pentru prăpăstiile lor pe comunicarea insuficientă. Nu e câtuși de puțin de râs: comunicarea e întâiul lucru care se învață în școală. Cum să comunice corect niște oameni fără școală, pentru care gramatica, logica, retorica, filosofia, literatura sunt niște discipline esoterice și misterioase, despre ale căror foloase și reguli nu le-a spus nimeni nimic?
Cine are urechi de auzit, să audă!

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara