Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
În aşteptarea creşterilor negative de Barbu Cioculescu

Chestia cu criza mondială - financiară mai întâi, economică pe urmă - (clar, nu-i aşa?) dovedindu-se o realitate în ziua când magazinul ce vindea oricare dintre produse la suma de zece lei, le-a scumpit la doisprezece, am căzut pe gânduri. Un obicei din familie: vărul meu, ploieştean, ieşind pe treptele casei, în ziua faimosului bombardament, când două bombe i-au căzut pe locuinţă, îmi relata cum, în puzderia de praf a molozului de pretutindeni, pe când ferestre şi uşi săreau cât colo, cu vuiet şi limbi de flăcări, intrase la bănuială.

Asemeni lui, luând cunoştinţă cum se prăbuşeşte admirabila noastră creştere economică, cum se frânge spectaculosul salt al PIB-ului naţional, cum îşi trage sufletul mai întâi la jumătate din ce-a fost, apoi la sfert, pentru ca mai încolo să-şi dea arama pe faţă şi să se transforme în recesiune, am ieşit pe treptele casei, cuprins de aceeaşi neagră bănuială. Operând cu cifre şi mulţimi matematice, am decis că o opţiune se impune. Vărul meu părăsise casa turtită, cale pe care nu-l puteam urma, neexistând soluţia de a ieşi, la pas sau prin cele mai moderne mijloace, din perimetrul unei crize mondiale, întocmai cum nu poţi părăsi galaxia în care te-ai născut.

În asemenea împrejurări, rişti, lăsând în urmă nava care ia apă, să ajungi pe plaja unei insule nelocuite, nelocuibile, dacă nu pe cheiurile unui port părăsit de pe urma unor mai vechi crize. Nu-i uşor, după ce ai atins o anumită vârstă, să zicem ceva peste optzeci, şi te-ai fixat în metehnele tale, să-ţi iei traista, s-o agăţi în toiag, şi s-o iei razna peste măguri şi colnice - unde vezi cu ochii, ca-n basmele copilăriei, gata să se întoarcă. O soluţie la faţa locului demonstra bun simţ, economisea timp, cheltuielile unei călătorii, posibil foarte ridicate, ale obţinerii de paşaport şi vize.

Or, primul indiciu al crizei este că omul, are sau n-are mijloace, nu le mai cheltuieşte. Renunţi iniţial la cele pe care nu le ai, apoi strângi baierele pungii cu aurei pe care-i posezi. Fără să mai îngropi, ca în fiorosul trecut, ulcica sub mărul din fundul curţii. într-o lume civilizată, ce-şi răsfaţă rezidenţii, cel mai lesnicios acces era tocmai la mijloacele care-ţi lipseau, oferite cu graţie, cu spontaneitate, cu nesfârşită generozitate de incredibila varietate a băncilor. Nu ştiai de ele, însă ele ştiau de tine, te contactau să-ţi înmâneze măcar un card.

Neglijând elementarul adevăr că nimic nu-i place mai mult pe acest mapamond şi în această existenţă umanei fiinţe decât să facă cumpărături, comunismul a sucombat, lămurind şi problema, pe care teoreticienii săi nu izbuteau s-o rezolve, a ceea ce avea să-i urmeze. în comunism nu putea fi vorba de o criză mondială, câtă vreme cinci şesimi din glob ezitau să-i intre sub pulpană. O autentică, real, profundă criză globală poate surveni numai când până şi ultimele bastioane ale comunismului, Coreea de Nord, Cuba, dau semne de oboseală. Este vorba aici de o precisă structură a capitalismului, purtând denumirea de neoliberalism. Ca unul care am scris zeci - poate sute - de articole pe teme politico-economice, habar n-am ce vrea să zică această noţiune, solidar în această privinţă cu confraţii analişti din media, extraordinar de activi în dramaticele zile pe care le trăim. în aste vremi în care clima se înfierbântă, iar economia îngheaţă, este suficient să-i urmăreşti pe micul ecran, adunaţi în conclavuri în care toată lumea vorbeşte în acelaşi timp, iluminaţi, clamând, vaticinând, dezlegând taine şi dând pe faţă, vituperând în lacuri de sudoare, ca să înţelegi că e groasă, că firul s-a rupt şi cine ştie când se va înnoda. După două ore de sacru vacarm, fiecare vorbitor are treizeci de secunde spre a concluziona.

Dacă nimic nu se mai poate face, trebuie să întreprinzi ceva, mi-am zis, dacă economia mondială scade vertiginos cu 1%, preţul petrolului scade macabru, în acest fatidic an 2009, am obligaţia să ies din inerţie, să mă manifest, să intervin. Să lupt împotriva crizei care-mi reduce veniturile, prin activităţi care să mi le sporească. Astfel încât să fiu chiar nevoit să cumpăr, să cumpăr, să cumpăr, dând lovitură după lovitură crizei. Ştiu să combat, am o antică aplicaţiune de pe când cu energie mă încăpăţânam cu obstinaţie - vorba d-lui Boc - să închei fiecare petiţie, orice hârtie oficială cu infailibilul "luptăm pentru pace!" împrejurarea că un al treilea război mondial nu a izbucnit, terminând definitiv cu bătrâna Europă, îmi datorează ceva. însă fiind o chestiune de onoare nu pretind recunoaştere, răsplată, recompense.

Ca pensionar, fu cât pe ce să nu pot depune o muncă salariată, primejdie la timp înlăturată. Este şomaj în rândurile tinerilor, ei sunt mai îndreptăţiţi să ocupe locurile, de aceea nu mă gândesc la cele mici, prost plătite. Aş mai putea fi postaş, trecând din poartă în poartă cu bicicleta, pe care, de altminteri, medicul mi-o recomandă, cu condiţia să fie de apartament, cu ghidon, dar fără roţi? Mersul pe bicicletă învigorează inima, pe bicicletă sosesc la ministere înalţii demnitari. Aş putea, atunci, scoate din pivniţă bicicleta, muşchii gambei şi-ar recăpăta volumul. Faptul că sunt pe jumătate zaharisit, că plec să fac ceva după care fac alta, că mi se întâmplă să uit în ce zi a săptămânii suntem, că sun la uşa casei mele şi o întreb pe bona care-mi deschide dacă e acasă conaşul arată că nu mi se potriveşte o slujbă mai jos decât aceea de demnitar. N-aş mai putea ţine registre, dar aş putea fi academician, fie şi onorific, dacă postul e tarifat.

Îmi place parcul bine îngrijit, cu magnolii şi catalpa, al Academiei Române, îl străbat adesea, scurtând drumul. Taica a fost academician, fiul meu ar putea să devină, după cum promite, o pauză de o generaţie aeriseşte locul. Cunosc aula Academiei, doar am văzut-o în atâtea rânduri la televizor. Cred că au şi un bufet corespunzător, poate şi un mic shop cu obiecte academice, papetărie, suveniruri. în fine, n-a fost să fie, n-am să-mi înţep ochii. Sunt în viaţă piedici de netrecut, zodii vrăjmaşe: cum aş fi intrat pe poarta edificiului pe bicicletă, în costum cu săbiuţă şi bicorn?

Dificultatea ar dispărea când ar fi vorba de un post de rector, de decan, de proprietar sau măcar acoperitor la una din facultăţile particulare, de o desime asemănătoare farmaciilor şi caselor de schimb valutar. în posesia unui computer performant, aş putea ţine şi cursuri. Dar ce n-aş putea face! Până la urmă m-am sfătuit cu factorul cel mai indicat în a mă consilia, atât în praxis, cât în sublimitate: doamna mea. Ceasul bun, tocmai o întrebase o prietenă, cum de nu aspir, cu meritele mele incontestabile, la un fotoliu ministerial? Unde nu trebuie să fii nemuritor şi unde poţi să te prezinţi fără cravată, descins de pe bicicletă/trotinetă?

Răspunsul că sufăr de modestie, că, din copilărie, mă apasă un istovitor complex de inferioritate şi că aud mai prost cu urechea dreaptă n-a mulţumit-o pe confidentă. Ea a argumentat că tocmai s-a schimbat guvernul, care pe deasupra e unul de coaliţie, că echipele se modifică, valul e plin de spume, pe creste. îndemnul, venit dintr-o terţă sursă, deci obiectiv, neinteresat, m-a pus pe gânduri, am intrat la bănuială. Cum să mai zici că eşti prea bătrân, cu un picior în groapă, că nu te pricepi să fii ministru, că putere de muncă n-ai, chef deloc, şi, mai cu seamă, că duci lipsă de platformă. Că partidul în care militai, nici măcar în rang secund, a ajuns o amintire cu cinci majuscule şi nici un deputat, că ai atins o vârstă venerabilă menajându-ţi nervii, respectându-ţi tabieturile, evitând să treci Oceanul în avion şi strada altfel decât pe zebră? Că barem dacă în literatură m-aş considera genial...

Doar n-ai de gând să te eternizezi în postul de ministru, a sosit replica dânsei. Stai două săptămâni, îţi dai demisia de onoare, îţi este, cu regret, dar numaidecât acceptată, te alegi cu salariul pe o chenzină, precum d-nii Oprea şi Dragnea, cu banii ăia văruim debaraua. Şi rămâi, până la moarte, ca şi dl. Severin, excelenţă. Nu e chiar Alteţă Serenissimă, dar totuşi. Curaj, ce naiba!

M-aş mulţumi şi cu un post de secretar de stat, am oftat cu spectrul crizei suflându-mi în faţă, chiar cu unul de subsecretar. Consilier cu plăcuţă de aramă pe uşă. într-o încăpere cu un singur birou. Şi cu termopane.

În nici un caz, veni răspunsul şuierător. înţelesei că începe să se enerveze.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara