Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Arte:
În absenţa părinţilor de Angelo Mitchievici

Pe urmele tale (It Follows, 2014)
Regia: David Robert Mitchell;
Scenariul: David Robert Mitchell;
Cu: Olivia Luccardi, Maika Monroe, Lili Sepe, Keir Gilchrist;
Genul filmului: Horror, Mister, Thriller;
Durata: 100 minute;
Produs de: Animal Kingdom;
Distribuitorul internaţional: Icon Film Distribution.

Filmul lui David Robert Mitchell a rulat pentru prima oară în cadrul secţiunii Semaine de la critique la Cannes în 2014, fiind destul de repede şi aş îndrăzni să zic facil clasificat ca o parabolă terifiantă a bolilor venerice printre adolescenţi care par singurii afectaţi.

Nu este vorba câtuşi de puţin de propedeutică sexuală livrată printr-un story pedagogic. Dar despre ce este vorba? Un grup de adolescenţi dintr-o idilică suburbie de orăşel tihnit, un fel de loc unde nu s-a întâmplat nimic, îşi împart micile bucurii şi preocupări care par, la rândul lor, puţin cam demodate, mai degrabă locuri de joacă rezervate unor colecţionari de amintiri, precum filme SF din anii ’50 urmărite pe un televizor care ţine de o altă vârstă tehnologică. Camera urmăreşte jocul lor de cărţi, un joc de cărţi pentru copii, care se desfăşoară pe o verandă, unde o ladă de bere întoarsă serveşte drept masă. Este pomenit Idiotul lui Dostoievski, tinerii au lecturi, iar la şcoală se studiază poemul lui T.S.Eliot, The Love Song of J.Alfred Prufrock. Nimic din adolescenţii decadenţi sau de un romantism maladiv din Twin Peaks trăind cu rândul două vieţi, nici din cei organizaţi pe caste din Saga Twilight, cu violenţa lor reţinută, nici cei fragili psihic, dezorientaţi din filmele lui Gus Van Sant. Într-un anume fel, adolescenţii lui David Robert Mitchell sunt banali, poate cu o aură idilică, fără dorinţa unor experimente-limită. Jay (Maika Monroe) îşi face un prieten adolescent ca şi ea, cu care face dragoste pe bancheta din spate a maşinii, debitând puţin trist o serie de aparenţe comune care se încheie puţin abrupt cu o reflecţie sceptic-pesimistă: „Nu eşti niciodată suficient de bătrân în iadul în care mergem”. Trezirea are loc într-un coşmar, cloroformizată şi legată de un scaun cu rotile de către prietenul său află că a făcut obiectul unei contaminări de o specie aparte. Prietenul său i-a transmis sexual – cum este acest lucru posibil nu are importanţă şi nu va fi niciodată chestionat în film –, o prezenţă ameninţătoare, punitivă, un ceva („a thing”) care împrumută o înfăţişare umană, dar care o urmăreşte pentru a o ucide. Singurul avantaj este că acel „ceva” se mişcă lent, ritmul fiind acela al unei plimbări prin parc; dezavantajul ţine de tenacitatea lucrului care nu abandonează cursa şi care sfidează distanţele pentru că nu se odihneşte niciodată. Lucrul travestit într-o persoană rămâne invizibil tuturor celorlalţi cu excepţia persoanei contaminate şi posedă un proteism descurajant. Cu toate acestea, există ceva care atrage atenţia celui vizat, o diferenţă, iar acea diferenţă ţine de inadecvarea personajului într-un peisaj. Acea diferenţă apare ca manifestare a straniului, o formă subtilă de alienare, o incongruenţă. Când manifestarea e mai subtilă prezenţa poate fi detectată prin direcţia neabătută, printr-un fel de fixitate a mişcărilor, o privire obsedantă. Însă majoritatea apariţiilor au ceva terifiant, una dintre ele, o fată cu un aspect şleampăt, care urinează pe ea, cu o dantură stricată şi cu un picior desculţ. Prietenii din jurul ei se solidarizează cu ea, acceptă regula „jocului”, ba chiar doi dintre ei se oferă romantic şi puţin oportunist să se lase „contaminaţ i”. Este vorba de un prieten din copilărie Paul (Keri Gilchtist) şi de un vecin, Greg (Daniel Zovatto), care beneficiază de un şarm uşor frivol care cucereşte uşor sexul opus. În jurul acestei „probleme” se încheagă un întreg univers adolescentin şi este meritul lui David Robert Mitchell pentru felul în care ştie să-l exploreze prin mici detalii, emoţii, senzaţii, gesticulaţii, ecleraje. Niciunul dintre aceşti adolescenţi nu intră într-un joc periculos, niciunul nu posedă un demonism al vârstei care să-l conducă spre experienţe limită, niciunul nu cultivă atitudini morbide sau încercănat romantice. Este drept, părinţii aproape că lipsesc, oricum regizorul îi ţine la distanţă, ei nu intervin şi nici nu sunt chemaţi să rezolve problemele adolescentine. Lumea adolescenţilor este, cel puţin din acest punct de vedere, una numai a lor, populată cu fantasmele lor, cu iluziile lor, cu gusturile lor care nu fac obiectul unui dialog. Oricum ar arăta acest lucru străin intrat în universul lor, ei sunt cei care caută o soluţie ca şi cum nimic din jur nu i-ar putea ajuta. În această singurătate deplină a unei lumi stă o parte din farmecul şi stranietatea poveştii. Iar straniul aşa cum îl defineşte Freud este o întoarcere a familiarului într-o formă neliniştitoare care ne aminteşte de stadii psihice anterioare sau aspecte ale vieţii subconştientului. Mai este însă ceva, două elemente care corelate deschid un alt orizont de semnificaţie. Primul este la vedere. „Ceva”-ul care îl „urmă reşte” pe Greg are chiar înfăţişarea mamei lui, iar agresiunea are aspectul unui act sexual mimat de această alteritate deghizată matern. Ultima apariţie pentru Jay este aceea a unui bărbat având în jur de 40 de ani care încearcă să o ucidă aruncând cu obiecte în ea. Există un indiciu în această scenă care abia corelat cu unul ulterior precizează semnificaţia. Întrebată cum arată agresorul ei, fata refuză să răspundă, mai exact precizează că nu doreşte s-o facă, fără nicio altă explicaţie. Ceea ce nu văd prietenii ei vedem noi şi anume un bărbat care nu are nimic terifiant. Nu şi pentru Jay. O scenă ulterioară ne trimite pe urmele privirii ei către o fotografie de familie şi abia atunci asemănarea izbitoare ne relevă sensul terorii pe care o trăieşte adolescenta. Agresorul seamănă cu tatăl ei din fotografie. Putem înţelege acum de ce Jay nu este dispusă să descrie ceea ce vede şi de ce ceea ce vede o înspăimântă şi mai tare. Ceea ce este cel mai familiar cu putinţă, imaginea părinţilor, se transformă în straniu, în prezenţă terifiantă. Absenţa părinţilor îşi găseşte acum un sens în economia poveştii spusă în termenii şi cu mijloacele unui horror. Părinţii sunt prezenţi fantasmal în lumea adolescenţilor, dar sub semnul straniului, lumea lor este teritoriul plin de ameninţări şi nesigur în care păşesc aceşti adolescenţi, o lume în care „Nu eşti niciodată suficient de bătrân în iadul în care mergem”. Există aici şi un reflex peterpanesc al refuzului de a traversa frontiera către altceva, către faptul de a deveni adult? Posibil. Este experienţa sexualităţii, amestec de afect, senzaţie şi fantasmă o expresie a alienării precum cea pe care poemul lui Eliot îl transmite? În mod cert, capitalul de experienţă al adulţilor nu ajută la nimic şi nu este intenţionat convocat în vederea salvării pentru că, pe undeva, spaima vine din acea direcţie. În niciun caz nu este vorba de anxietatea generată de spectrul maladiilor venerice încarnat într-o fantasmă punitivă, sexualitatea acestor adolescenţi nu apare nicio clipă ca maladivă, culpabilă sau repulsivă. David Robert Mitchell reuşeşte să conserve ambiguitatea şi pe fundalul convenţiilor filmului horror să exploreze o dimensiune a unei vârste care îşi are arcanele ei.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara