Numărul curent: 44

Istorie Literară:
N. Steinhardt la 16 ani - în revista Liceului Spiru Haret de George Ardeleanu


Dacă n este un număr prim, impar şi mai mare ca 13,

să se demonstreze că expresiunea:

E = n22 - n12 - n10 + 1 este divizibilă prin 32032.

N. Steinhardt

(rev. Vlăstarul, anul V, nr. 1/15 nov. 1928)



Există o inconsecvenţă a exegeţilor lui N. Steinhardt - şi chiar a lui însuşi! - în a fixa momentul debutului şi textul cu care acesta şi-a început cariera literară. În "Notă autobiografică", redactată pentru Dicţionarul neconvenţional al scriitorilor evrei de limbă română de Al. Mirodan (Ed. Minimum, Tel Aviv, 1986, vol. I, p. 208-211) - fără să ignore textele anterioare -, Steinhardt menţionează totuşi, ca text de debut, articolul "Elementele operei lui Marcel Proust", apărut în nr. 8/1936 al Revistei Fundaţiilor Regale. În preambulul articolului "Portretul artistului la tinereţe", publicat în nr. 1-2/1992 şi 1-2/1993 din Revista de istorie şi teorie literară, Nicolae Mecu precizează că în fişa biobibliografică pe care i-o solicitase eseistului prin 1983, în vederea realizării unui dicţionar, acesta selectase... acelaşi text al debutului. Ceva mai discret se arată Steinhardt în legătură cu volumul de parodii În genul... tinerilor din 1934 ("prea intrasem, la 22 de ani, în literatură cu bastonul", îi va mărturisi el lui Nicolae Băciuţ, într-o convorbire consemnată de acesta în vol. Între lumi, ed. a II-a, Ed. Dacia, 2001) sau cu cele două volume publicate în colaborare cu prietenul său Emanuel Neuman (Essai sur une conception catholique du judaďsme, Ed. Cultura românească, 1935 şi Illusions et réalités juives, Librairie Lipschutz, Paris, 1937) ori cu publicistica din Revista burgheză (apărută în doar şapte numere, între 1934 şi 1935). Există şi aici o inconsecvenţă, pentru că, într-o convorbire cu Ioan Pintea, el recunoaşte în volumul parodic din 1934 un fel de exerciţii de admiraţie cioraniene avant la lettre (v. Primejdia mărturisirii, Ed. Dacia, 1993, p. 24). Iar în ceea ce priveşte un articol intitulat "Un mare critic burghez: E. Lovinescu", publicat în numărul al doilea al Revistei burgheze (20 februarie 1935) şi citit într-una din şedinţele Cenaclului Sburătorul (pe care îl frecventa din 1929), N. Steinhardt - recunoscîndu-şi strategic o anumită vanitate... literară -, îl va menţiona într-un alt articol, intitulat "Nu departe de E. Lovinescu", din vol. Critică la persoana întîi (Ed. Dacia, 1983).

Aproape nimic, însă, despre colaborarea la revista Vlăstarul a Liceului "Spiru Haret" (în afara unei aluzii

dintr-o convorbire cu N. Băciuţ, consemnată în vol. citat). Între 1922 şi 1929, N. Steinhardt a fost, după cum se ştie, elev al prestigiosului liceu (între 1922 şi 1925 în cursul inferior, iar între 1925 şi 1929 în cursul superior). Este liceul care a produs, probabil, cea mai mare parte a elitei culturale interbelice: Mircea Eliade, Constantin Noica, Alexandru Ciorănescu, N. Steinhardt, Arşavir Acterian, Haig Acterian, Alexandru Paleologu, Dinu Pillat, Marcel Avramescu, Barbu Brezianu, Traian Lalescu, Grigore Moisil, Alex. Elian, Radu Sighireanu ş.a. La celălalt capăt al "buclei" istorice să menţionăm că majoritatea acestor "spirişti" vor trece prin închisorile comuniste sau vor cunoaşte experienţa interdicţiei.

Profesorii, la rîndul lor, puteau, cei mai mulţi, onora oricînd o catedră universitară, iar nivelul de exigenţă al liceului era extrem de ridicat. Chiar şi aşa, aici se respira un aer "modernist", "revoluţionar" şi "relativist", în comparaţie cu mai cazonul, mai "neo-sămănătoristul" Liceu "Gh. Şincai" (după cum transpare din micro-romanul Eseu romanţat asupra neizbînzii, apărut la Editura Timpul în 2003). Fapt semnificativ: procentul de promovabilitate - după cum reiese dintr-o statistică realizată în 1927 de directorul liceului - era de 77% (la bacalaureat, situaţia era identică). Astăzi, în condiţiile învăţămîntului masificat, după mai bine de 50 de ani de triumfalism didactic, după examenele de bacalaureat putem citi în marile cotidiane: "Doar 95% dintre absolvenţii de liceu au promovat bacalaureatul!"...

Majoritatea numelor menţionate pot fi regăsite constant în paginile revistei Vlăstarul (care apare din 1923). Pe Mircea Eliade îl întîlnim încă din numărul al doilea al revistei (13 ianuarie 1924), cu două articole, unul despre "Centenarul lui Fabre", iar celălalt intitulat "Cîte plante cunoaştem"; pe C. Noica, începînd cu nr. 1-2/dec. 1927, cu eseul "O poveste"; pe Al. Ciorănescu, începînd din 1925, nr. 7-8; pe Marcel Avramescu (viitorul Ionathan X Uranus), din 1928, nr. 5-6, cu "Nemurirea sufletului"; pe Al. Elian cu un eseu generaţionist intitulat "Iarăşi noua generaţie", în nr. 7-8/1928 ş.a.m.d. Tot aici îl găsim şi pe Eugen Ionescu, elev în clasa a VII-a a Liceului "Sf. Sava", cu recenzii destul de acide (în nr. 3 şi 4/1928) ori cu poemul "Elegie pentru fiinţe mici" (în nr. 5-6/1928), remis în acelaşi an, dacă memoria nu mă înşală, Biletelor de papagal.

N. Steinhardt este prezent şi el - în ultimul său an de liceu, deci cu opt ani înaintea debutului asumat - în paginile revistei, cu cinci texte: "Castele în Spania" (anul V, nr. 1/15 nov. 1928), "Lord Byron" (anul V, nr. 2-3/dec. 1928-ian. 1929), "Galileu" (acelaşi număr), "O şedinţă de spiritism" (anul V, nr. 4-5/febr.-martie 1929), "O scrisoare" (anul V, nr. 7-8/mai-iunie 1929) şi chiar cu două probleme de matematică (15 nov. 1928).

Articolele - ca şi ale celorlalţi colegi de generaţie - demonstrează varietatea impresionantă a lecturilor (între 8 şi 12 ani, sub îndrumarea profesoarei sale particulare, doamna de Branszky - o wagneriană şi o adeptă a "teologiei" lui Ludendorff -, parcursese întreaga literatură clasică), o atitudine asumată în faţa existenţei, de fapt disponibilitatea de a problematiza existenţa, de a ieşi, cu alte cuvinte, din stadiul - cel mai adesea - larvar, somnolent şi gregar al adolescenţei, sincronismul cultural, extazul şi ironia, spiritul ludic ş.a.

Primul articol, "Castele în Spania", este într-un fel tributar unei retorici a idealismului juvenil (nu neapărat în sensul peiorativ al termenului), unei utopii universaliste (cu anumite "enclave" de realism), unei ideologii în care conceptul de "naţionalitate" şi cel de "universalitate" sînt consubstanţiale. Cel care, în deceniul '30-'40, va evolua de la o ideologie conservatoare la un liberalism de tip clasic şi va visa împreună cu prietenul său Manole Neuman la un partid al "moderaţilor violenţi" şi al "conservatorilor în trench-coat" va vorbi - trebuie spus - în diferitele variante ale Jurnalului fericirii, încă din anii '70, deci în plin delir totalitar, de noţiuni precum: "ideea europeană", "unificarea europeană", "Statele Unite ale Europei", "Mitteleuropa" ş.a.

"Lord Byron" este un eseu biografic, cu focalizare pe contradicţiile personalităţii şi operei byroniene: "Descindea dintr-o casă nobilă, dar sărăcită printr-o serie de nebunii, cari stîrniseră scandalul public. Tînărul nobil avea o inimă generoasă şi sensibilă, dar era un temperament nervos şi uşor iritabil. Avea un cap frumos, dar era şchiop; pictorii îi copiau cu plăcere trăsăturile feţii şi cerşetorii se strîmbau după el pe stradă. Distins laolaltă prin puterea şi slăbiciunea intelectului său, afecţionat dar pervers, un lord sărac, un schilod bogat, el avea nevoie de cea mai disciplinată educaţie. Dar natura capriţioasă dete mamei care trebuia să-l crească un caracter desordonat ca al său". Accentele critice nu lipsesc, N. Steinhardt contestînd teza caracterului dramatic al poemelor lui Byron, accentuînd, în schimb, ideea descriptivismului acestora.

"O şedinţă de spiritism" este un exerciţiu ludic şi, deopotrivă, un exerciţiu de lectură. Naratorul provoacă la dialog marile "spirite" (a se citi cuvîntul în ambele sensuri) într-un spectacol al intertextualităţii, anticipînd - evident, într-un alt registru - utopia negativă din finalul Cimitirului Buna-Vestire al lui T. Arghezi din 1936. Iar "scrisoarea" din numărul pe mai-iunie/1929 este un exerciţiu de critică retrospectivă a revistei şi, previzibil, de... autocritică.

Pentru acest număr al României literare, propun două dintre texte: "Castele în Spania" şi "O şedinţă de spiritism".

Aş vrea să mulţumesc, cu această ocazie, d-lui prof. Adrian Pascu, director al actualului Colegiu Naţional "Spiru Haret", pentru amabilitatea cu care mi-a pus la dispoziţie aceste materiale.



George Ardeleanu





în "Vlăstarul" Castele în Spania





"Ring out thousand wars of old

Ring in the thousand years of peace."

(Lord Tennyson: In Memoriam)



"Diogčne, d'oů ętes-vous? lui dit quelqu'un.

Je suis citoyen de l'univers, répondit-il."

(Barthélémy: Voyage d'Anarcharsis)



Să fie permis scriitorului acestor rânduri să adopte titlul pretenţios al unei cărţi de Galsworthy, ilustrul scriitor englez contimporan.

Va avea totuşi ca scuză că, citind această carte, i-a venit ideea de a le scrie.

Drept vorbind, ideea aceasta dăinuia de mai mult, dar după cum se întâmplă adeseori în viaţa noastră, ea a venit ca rezultat al unei evoluţiuni latente, întocmai cum în viaţa popoarelor evoluţiile gradate iau adesea formele violente ale unei revoluţiuni.

Pe scurt, ideea lui Galsworthy, în cartea sa, e că în general oamenii de azi n-au ideal. Luptă şi muncesc numai pentru producţie, avere şi confort: dar tendinţa, idealul suprem, idealul ce a îndemnat pe oamenii Evului Mediu să-şi sacrifice timpul, averea sau chiar viaţa, pentru a construi locaşuri sfinte, spitale, instituţiuni de binefacere, în sfârşit, ceva prin care să-şi manifeste credinţa într-un ideal, ei bine, astfel de idealuri nu vom avea astăzi. Cu atât mai rău pentru noi, cu cât fără ideal nu vom ajunge departe.

Dar nu numai atât: Galsworthy arată că idealul nostru trebuie să fie: înţelegerea între popoare, schimb internaţional de idei, în fine, tot ce poate pregăti concordia perpetuă între oameni.

Ideile lui Galsworthy sunt frumoase, nu trebuie însă să ne închipuim că sunt şi originale în această materie. Nu! Ideea aceasta e veche de mii de ani, fiindcă dacă ea a fost exprimată pentru prima dată în Profeţi, se află în principiu la Moise, căci după cum zice Edouard Schuré: "De la Moise încoace, putem să ne zbatem oricât vrem, lumea se îndreaptă spre unitate".

Acum însă, ideea aceasta a încetat de a fi apanajul câtorva; de vreo sută de ani încoace, au început s-o propage filozofii. Fourier, Saint-Simon, Proudhon au căutat s-o pună în practică. Socialiştii au adoptat-o.

În fine, aproape de noi, două evenimente importante: înfiinţarea Ligii Naţiunilor în 1920 şi semnarea pactului Kellogg, în contra războiului, la 27 august 1928, marchează două etape importante către înfăptuirea acestui ideal.

*

* *

Să privim un automobil în mişcare. Automobilul nu se mişcă numai: el nu este numai în acţiune, el acţionează raţional sub impulsiunea omului; mişcarea maşinei se poate urmări cu vederea, dar ţinta către care e condusă e abstractă.

Dacă ne îndepărtăm acum privirea de la acest obiect, creat de geniul omului şi privind pe însuşi omul, omul-inventator, omul-explorator, omul-călător în decursul timpului, şi ne întrebăm dacă omenirea merge şi ea cu un scop anumit şi care e acel scop, ne lovim de o problemă din cele mai grele. Numeroşi sunt cei ce şi-au pus această întrebare şi au căutat să-i răspundă.

Să îndepărtăm ideea Doctorului Pangloss, din Candide al lui Voltaire, că: "Tout est pour le mieux dans le meilleur des mondes possibles", să îndepărtăm ideile triste şi blazate ale senatorului Pococurante şi, ca şi înţeleptul Martin, să examinăm cu obiectivitate această problemă:

Încotro mergem?

*

* *

O revistă străină, făcând o anchetă în sensul problemei ce ne-o propunem, căută să lămurească înţelesul cuvântului "civilizaţie" şi ceru unor băieţi de 15 ani să-i dea răspunsul. Un răspuns fu: "Civilizaţia e cultivarea nenaturalului". Iar altul: "Umanitatea încercând să progreseze".

Într-adevăr, umanitatea n-a fost niciodată mulţumită cu starea ei şi a căutat necontenit să progreseze. De la mersul pe jos a trecut la cel călare, apoi la trăsură şi în fine la vapoare, trenuri, automobile şi avioane. De la caverna omului primitiv, am ajuns la clădirile şi palace-urile moderne, cu tot confortul şi rafinamentul posibil. Nu mai încape îndoială că am progresat şi nici un om normal n-ar vrea să ne reîntoarcem la viaţa de sălbăticie. Ei bine, totuşi, un savant englez a declarat în faţa Asociaţiunei Britanice că sălbatecul din Africa e un om mai fericit decât europeanul civilizat, că civilizaţia modernă creează mai multe probleme decât rezolvă şi că ea perfecţionează condiţiile de trai, dar nu traiul însuşi.



stăzi, trăim încă sub teroarea războiului şi n-am putea spune dacă lumea se îndreaptă înspre pace sau războiu.

Situaţia creată de această alternativă a devenit cu atât mai periculoasă, cu cât mijloacele de distrugere puse la îndemâna omului de progresele uimitoare ale ştiinţei ne fac să credem că un viitor războiu ar însemna distrugerea aproape totală a omenirii.

Ministerul de externe al Statelor Unite a găsit însă, în urma unor îndelungate negocieri, putinţa de a aduce aproape toate statele lumii la o înţelegere în vederea suprimării războiului.

În sine, pactul Kellogg nu înseamnă prea mult, întrucât nu prevede sancţiuni în caz de violarea tratatului şi fiindcă, la urma urmei, soarta tuturor tratatelor e încă de a fi violate; însă dacă am ajuns să vedem ideea anti-războinică îmbrăţişată nu numai de câţiva indivizi izolaţi, ci chiar de state, înseamnă că timpul când punerea în practică a acestei idei nu va mai necesita tratate iscălite nu e departe.

Încotro mergem?

Şi răspunsul la această întrebare stă în mâinile unei mulţimi, care în majoritatea ei nu-şi dă seama de felul cum ar putea fi pacea asigurată. Teoria democraţiei, care după căderea aristocraţiei şi a despotismului trebuia să apară nu numai ca o posibilitate, ci şi ca cea mai strălucită şi nobilă dintre înfăptuiri, se întemeiază pe credinţa că toţi cei ce vor vota se vor şi interesa de mersul general al treburilor.

N-a fost însă aşa! Mulţimea n-are nici timpul, nici mijloacele să se ocupe serios de afacerile generale. Nu putem face o problemă fără concentrare; putem cere oare mulţimii să rezolve fără concentrare probleme atât de grele?

Formarea politicei profesionale a dat naştere la cele mai josnice pasiuni şi rari sunt acei cari au răspuns prin desinteresare şi sentimente nobile chemării ce li se adresa.

Morala societăţii e garantată de coduri cari pedepsesc omorul, furtul şi înşelăciunea. N-ar trebui oare să se condamne astfel şi rapacitatea colectivă? De ce n-am decide că fericirea este condiţionată de sinceritate, înţelegere, ascultarea legilor morale? N-am simplifica oare multe probleme şi n-am da un scop anumit vieţii spre fericirea tuturor?

Dar ceea ce expun aici sunt teorii utopice.

Trebuie, totuşi, să ne dăm seama de greaua responsabilitate ce vom avea de suportat ca mâine, când vom fi chemaţi să ne îndeplinim şi noi menirea noastră în societate.

Niciodată n-a fost această responsabilitate mai mare ca acum, când omenirea intenţionează să se avânte pe căi neumblate, cari vor duce, poate, la o înţelegere şi fericire generală!

Atingem acum un punct mai delicat.

Încotro merge politica noastră?

Vor reuşi oare oamenii să realizeze un acord universal, şi care ar fi situaţiunea lor subt o lege unică? Să consultăm pe H.G. Wells şi cele ce le-a scris în cartea sa Istoria universală, carte foarte clară şi precisă, plină de bun-simţ şi adevăr.

Părerea sa e că lumea se îndreaptă înspre un singur Stat federal mondial, care e absolut necesar condiţiilor vieţii moderne. Crede că vom isbuti să avem o singură credinţă, o singură lege şi că acum trebuie să fim naţionaliştii umanităţii. În sprijinul acestei contopiri, Liga Naţiunilor e un prim pas.

Va fi ea de ajuns? Probabil că nu.

Liga Naţiunilor mai admite astăzi state separate, graniţe distincte.

Această contopire pare totuşi necesară. Legăturile din ce în ce mai strânse între popoare, mai cu seamă prin aviaţie, faptul că un războiu cu maşini ucigătoare atât de puternice ar fi o adevărată catastrofă, necesitatea unificării condiţiunilor de lucru, controlul higienei publice cer imperios o forţă mondială.

Această contopire va da, poate, naştere la multe lupte, certuri şi nemulţumiri.

Dar cine se poate împotrivi destinului?

Oricum, de acum înainte, să ne obişnuim cu această idee, că ceea ce lucrăm astăzi pentru patrie e spre binele întregii omeniri, căci: "Pe cel ce nu-l îndeamnă inima să lucreze nici măcar pentru gloria şi fericirea neamului său, acela nu e decât un egoist pentru umanitate, de care e păcat că l-a împodobit natura cu forme de om" (Simeon Bărnuţ).

Momentul va veni odată, când toate bunurile de cari am făcut să se bucure ţara noastră vor servi umanităţii întregi, căci ora când nu va mai fi decât o lege, o clasă socială, o singură alcătuire nu e, poate, atât de departe.

N-au trecut nici zece mii de ani de la apariţia primelor cetăţi sumeriene până la apariţia profeţilor cari au vestit pacea mondială.

Câţi ani vor mai trece până la îndeplinirea acestei profeţii?

*

* *

Dar mai e un ideal. Idealul acesta e şi mai înălţător.

N-a fost semnat de nici o putere. Nu poate fi nici semnat, nici scris sau nici măcar bine exprimat. A existat mereu, va exista şi se va îndeplini. Prin aceasta e superior tuturora.

E idealul binelui!

În ziua în care pacea va domni pe mica noastră planetă, când toţi vom fi uniţi, în ziua aceea vor domni binele, frumosul şi adevărul.

În ziua aceea, de bună seamă, toţi oamenii vor înălţa rugăciunea lui Voltaire:

"Pričre ŕ Dieu. - Tu ne nous as point donné un coeur pour nous haďr et des mains pour nous égorger; fais que nous nous aidions mutuellement ŕ porter le fardeau d'une vie pénible et passagčre; que les petites différences entre les vętements qui couvrent nos débiles corps, entre tous nos langages insuffisants, entre tous nos usages ridicules, entre toutes nos opinions insensées... que toutes ces petites nuances qui distinguent les atomes appelés hommes ne soient pas des signaux de haine et de persecution".



Nicolae Steinhardt

(Vlăstarul, revista Liceului "Spiru Haret", anul V, nr. 1, 15 nov. 1928, p. 7-8)