Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Arte:
Muzica sârbă, iugoslavă sau muzicile din Iugoslavia? de Valentina Sandu-Dediu

O cunosc pe Melita Milin de mulţi ani drept figura de lider a muzicologiei sârbe. Nu s-a impus în această poziţie prin vreo declaraţie de forţă, ci prin maniera serioasă, echilibrată şi înţeleaptă în care practică cercetarea, şi în care ştie să se înconjoare de oameni valoroşi din toate generaţiile.

A clădit în jurul ei, la Institutul de Muzicologiei al Academiei Sârbe de Ştiinţe şi Arte din Belgrad, un grup puternic de muzicologi inteligenţi, informaţi, racordaţi la lecturile noi, şi cultivând o excelentă comunicare cu mulţi muzicologi prestigioşi ai lumii actuale. Unii dintre ei – ca britanicul Jim Samson – fructifică această relaţie cu estul european în inedite priviri aruncate temeinic, sistematic înspre muzica Balcanilor. Ambele sensuri ale relaţiei funcţionează de altminteri exemplar, dacă ne gândim la monumentalul şi magistralul volum Music in the Balkans (Brill, Leiden&Boston, 2013) al lui Jim Samson, dar şi la travaliul său de editor, alături de Melita Milin, pentru Serbian Music: Yugoslav Contexts (Institute of Musicology SASA, Belgrad 2014).

Iată o primă carte de acest fel apărută în limba engleză, menită să pătrundă într-o zonă accesibilă colegilor de pretutindeni. (O editură vestică ar fi impulsionat un mai larg interes asupra temei, dar ştim cu toţii, inclusiv colegii români, cât de dificil şi îndelungat poate fi accesul la un editor de vârf.) Ideea conceperii unui asemenea volum apare la un congres al Societăţii Internaţionale de Muzicologie (2012), când ambii editori decid să se implice în acest proiect. Aflăm aceasta din prefaţa Melitei Milin, care trasează şi câteva linii directoare ce au coagulat studii de macro- şi micro-istorie în jurul muzicilor din statul iugoslav (în scurta sa existenţă dintre 1918 şi 1991): naţiuni şi naţionalisme, programe politice şi influenţa lor într-un stat multinaţional, muzica sârbă înainte şi după Iugoslavia, comunism versus capitalism în muzica populară. Întrebarea centrală – se poate vorbi de o „muzică iugoslavă”? – se regăseşte şi în studiul propriu-zis al Melitei Milin, A scrie istorii naţionale într-un stat multinaţional. Aflăm aici că nicio istorie satisfăcătoare a muzicii din Iugoslavia nu a apărut înainte sau după 1991, ci doar agregate de tip enciclopedic, istorii „naţionale” disparate (Croaţia fiind cel mai bine reprezentată, apoi Slovenia şi Serbia). Evident că problema principală rămâne imposibilitatea de a prezenta istorii naţionale fragmentare ca pe naraţiuni continue, dată fiind situaţia politică a diferitelor popoare iugoslave din timpul imperiilor otoman sau habsburgic, şi permanenta fluiditate a graniţelor, a delimitării populaţiei sârbe între şi peste anumite hotare. De aceea trebuie evitată expresia „muzică iugoslavă” şi înlocuită cu mai fidela „muzică în Iugoslavia”. În fine, conchide Melita Milin, doar acum, când statul multi-naţional nu mai există, o istorie a muzicii non-naţionaliste va fi poate scrisă de cineva născut abia după dezintegrarea Iugoslaviei.

Deocamdată, volumul de faţă ne propune câteva interesante studii de caz. Biljana Milanoviæ (Disciplinarea naţiunii: muzica în Serbia până în 1914) se concentrează asupra muzicii naţionale sârbe în secolul al 19-lea, cu accent pus pe Stevan Stojanoviæ Mokranjac (1856-1914) şi importanţa tradiţiilor orale sau corale. Modelarea stilului compoziţiei sârbe este evidentă în alte două studii, fie despre unul din fondatorii de instituţii muzicale, Petar Konjoviæ (1883-1970), fie despre doi modernişti, unul din Slovenia, Slavko Osterc (1895-1941), celălalt din Serbia, Miloje Milojeviæ (1884-1946). Pe aceşti muzicieni (ca pe mulţi alţii din zonă) îi unesc simbolic studiile muzicale la Praga, după cum aflăm din paginile semnate de Katarina Tomaševiæ (Imaginea patriei: graniţele schimbătoare ale iugoslavismului lui Petar Konjoviæ), şi de Jernej Weiss (Corespondenţa interbelică dintre Miloje Milojeviæ şi Slavko Osterc).

Alţi autori propun perspective asupra unor genuri şi spaţii muzicale diferite, volatilitatea peisajului supus analizei ieşind astfel din nou în evidenţă. Aflăm de la Ivan Moody (Discursuri bizantine în muzica contemporană sârbă) despre strategiile de a îngloba muzica bizantină în muzica nouă din regimul comunist, cu o oprire asupra figurii emblematice a compozitoarei Ljubica Mariæ (1909- 2003), dar şi asupra unor muzici de după 2000. Călătorim într-o zonă inedită graţie Anei Petrov („O fereastră spre vest”. Turnee iugoslave în Uniunea Sovietică), descoperind enorma popularitate a unor muzicieni pop, etichete ale presei din U.R.S.S. – „iugoslav”, „socialist”, „slav”, „regina estică” – având evidente conotaţii pozitive. Gestica şi îmbrăcămintea provocatoare pentru acea vreme, libertatea mişcărilor scenice, faptul că dansau şi cântau concomitent, promovând mai mult sau mai puţin mascat influenţele americane (interzise în principiu) îi transformă pe muzicienii pop din Iugoslavia drept staruri absolute, care aduc „vestul” în „est” (cu toată relativitatea acestor indicaţii geografice şi culturale). Un alt punct de vedere inedit decurge din analiza diasporei sârbe de către Ivana Mediæ (Muzica unei generaţii pierdute: compozitori sârbi din diasporă). Înarmându-se cu instrumentarul terminologic adecvat (conceptul de diaspora definit de Philip V. Bohlman), autoarea încearcă să depisteze şi să intervieveze pe cei aproximativ 40 de compozitori care părăsesc Serbia după 1990 (mulţi dintre ei alegând să nu mai revină acasă), pentru a-i integra în istoria recentă a muzicii sârbe.

Am lăsat la final cele două rame ale volumului, care sunt exemplar definite de Jim Samson în Introducerea sa, drept istoriografie globală (global historiography – Kati Romanou), respectiv istorie cotidiană (Alltagsgeschichte – Srðan Atanasovski). De altfel, Samson porneşte de la o întrebare semnificativă, pe care o pusese şi în volumul Muzica în Balcani, şi care preocupă în primul rând pe istoricii, etnomuzicologii şi antropologii care studiază muzica sudestului european astăzi: cum pot fi de-naţionalizate istoriile muzicii? Kati Romanou (Muzica sârbă în istoriografia vestică) oferă un răspuns subtil evaluând epoca istoriilor naţionale, caracteristică secolului al 19-lea, şi care e pe cale de dispariţie nu doar în Serbia, ci în întreaga regiune a Europei de sudest. Navigând prin relatări ale călătorilor occidentali prin Balcani şi până la recente ediţii ale Enciclopediei Grove pentru a analiza imaginea muzicii sârbe, Kati Romanou se raliază concluziei realiste formulate şi de Jim Samson: toate eforturile ţărilor din Balcani de a crea o cultură care să se integreze cât mai firesc şi lin în muzica occidentală „s-au constituit într-o manifestare firească în cadrul evoluţiei culturale şi politice din zonă, dar s-au bazat pe un scop inoportun şi utopic” (pag.26).

Într-o simetrie a polilor opuşi, Srðan Atanasovski (Imagini fluctuante ale iugoslavismului în paginile albumelor muzicale de familie) închide volumul cu o investigaţie a naţionalismului într-un cotlon aparent surprinzător, acela al albumelor muzicale artizanale de la sfârşitul secolului al 19-lea, revelatoare pentru modul în care făceau muzică acasă familiile burgheze sârbe. Uitându-se la componenţa acestora – facsimile, manuscrise cu melodii la modă, compoziţii ale unor amatori – autorul observă poziţionarea strategică a pieselor evident naţionale (sârbe), precum marşuri, melodii folclorice, dansuri populare, alături de etichete croate (muzică de salon) sau cântece ruseşti (subliniind slavismul). Elocventa fundamentare teoretică a naţionalismului, a succesului său judecat nu după acumulări, ci după natura şi tenacitatea sa, după tehnicile sale hipercodate, îl ajută pe Atanasovski să definească diferenţa între „iugoslavism marginal” şi „iugoslavism compozit” (pag.175), prin capacitatea familiei (naţiunea în mic) de a produce şi menţine ideologii sociale dominante.

Dacă aici avem de a face mai mult cu micile povestiri şi mai puţin cu naraţiunile ample, nici cele din urmă nu lipsesc din volumul Muzica sârbă: contexte iugoslave. În definitiv, strădania autorilor şi editorilor este clar îndreptată spre a da vizibilitate muzicii din Serbia, interogând totodată spiritul naţional, nu afirmându-l pur şi simplu, şi ştiind să „citească” discursul istoricilor, compozitorilor, interpreţilor, sau al consumatorilor de muzică.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara