Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Arte:
Muzica de Liviu Dănceanu

Cvartete şi preşedinţi
2 noiembrie 1920: la
Conservatorul bucureştean, cu acordul lui George Enescu, un grup de
muzicieni reuniţi în jurul lui Ion Nonna Otescu şi Constantin Brăiloiu
decide constituirea Societăţii Compozitorilor Români, organism
profesional, cu funcţii organizatorice şi administrative, ce avea să
primească în scurt timp recunoaşterea juridică. Un organism ce, de
voie, de nevoie, a funcţionat în baza unui metabolism dominat de
normalitatea unor parametrii pe cât de incoercibili, pe atât de
intolerabili la tratamentele speciale menite să le sublimeze, dar şi să
le submineze valorile. Arareori "cuminţenia" compozitorilor şi
muzicologilor români a fost supusă unor abcese sau excrescenţe care să
producă zvonuri de seisme, schisme, sinistre... Mai întotdeauna
diriguitorii breslei au ştiut să lubrefieze impulsurile şi reculurile,
să fasoneze conduitele ori să-şi asume ce trebuie întreprins şi să
dribleze ce e de omis. Uneori cu abilitate, alteori cu înţelepciune s-a
protejat acea specie de sacerdoţiu respectată de oamenii de bine,
acceptată de cei pe jumătate răi; un soi de artă căreia chiar
detractorii, delatorii sau perverşii îi aduc omagiul lor. Dar
abilitatea şi înţelepciunea sunt, îndeobşte, apanajul nefericiţilor şi
a bătrânilor. Aşa se face că nu au lipsit momentele când tagma
muzicienilor a acţionat cu disperare şi poate cu un echivalent senil al
acesteia. S-a întâmplat să fie administrate sentinţe curioase, dacă nu
chiar nocive. Au fost perioade sterpe, anodine; direcţii aberante;
întâmpinări funeste. Pentru firea laşă, ezitantă, dusă de vânt, nu mai
este vânt, a;a cum pentru spiritul versatil, duplicitar, odată
deturnat, nu mai există greutate sau împotrivire. Pe de altă parte
ponderea artei sunetelor nu mai este nicidecum în societatea noastră
atât de însemnată încât, alunecând muzica, o lume întreagă să se
prăbuşească odată cu ea. Poate de aceea muzicienii s-au mulţumit, de-a
lungul celor optzecişicinci de ani de comuniune instituţionalizată cu
atât cât au avut. Mai mult, ceea ce au avut nu s-a transformat nici în
beţie, nici în desfrâu, căci cu beţia vine uitarea şi desfrâul aduce
nesocotirea, iar cine uită şi nesocoteşte este pierdut. Dacă îţi pare
rău că eşti rănit, poţi foarte bine să regreţi că exişti sau că nu
te-ai născut înh altă epocă. Tot trecutul de până acum nu oglindeşte
decât naşterea de azi. Să luăm, deci, trecutul Uniunii Compozitorilor
aşa cum este el şi să nu căutăm a muta munţii din loc, pentru că ei
sunt aşa cum sunt. 2 noiembrie 2005: Aula Palatului Cantacuzino. Lume
multă, în majoritatea ei nedeprinsă cu instanţele de concert:
reprezentanţi ai mai multor instituţii de spectacole bucureştene,
slujitori ai bisericii, oameni de radio şi televiziune, slujbaşi ai
presei scrise, care de care mai nerăbdători să îl salute pe ministrul
Culturii, poate, cine ştie, cândva acest lucru le va fi de folos.
Compozitorii, în schimb, au fost destul de mefienţi la convocator, cei
tineri în special, neînghesuindu-se să ia parte la o aniversare ce, în
mod firesc, le era sugerată întru exemplificare şi responsabilizare.
Mai ales că o atare festivitate se poate lesne erija într-un sfătuitor
incapabil să umilească şi să alimenteze mistere aducătoare de spaime
ori continenţe. Probabil că în viaţă nu există soluţii, dar cu
siguranţă există forţe în mers: trebuie să le activezi, şi soluţiile
urmează. Aşa cum s-a întâmplat cu cvartetul Florilegium, protagonistul
concertului aniversar, ce a fost încropit cu ani în urmă, din
necesitatea realizării unui CD de muzică spaniolă contemporană. Au
urmat alte înregistrări, pentru ca în această vară să fie solicitat
pentru un recital în cadrul "Vacanţelor muzicale" de la Piatra Neamţ.
Un început timid, dar, acolo unde se cuibăreşte poezia încăpăţânării,
există şansa deschiderii acelor frământări ce vitalizează un fenomen
cum este acela al muzicii dedicată cvartetului de coarde. în primul
rând, pentru că penuria ansamblurilor de gen anchilozează însăşi
creaţia românească de partituri destinată acestei delicate epure a
orchestrei de coarde. în al doilea rând, pentru că este un mare păcat
să nu eliberezi măcar acele opusuri referenţiale, ferecate în uitare
din lipsă de restitutori. întâmplător sau nu, Florilegium a restituit
un adevărat florilegiu de preşedinţi conform căruia prezenţa lui George
Enescu, primul cârmuitor al Societăţii Compozitorilor Români, a fost
mai curând una statistică (Lăutarul din suita Impresii din copilărie,
op. 28), de bifare a celui mai important muzician român pe o listă în
care ar fi trebuit să fie, de drept, cel mai consistent reprezentat.
Aşa a rămas un simplu "lăutar" într-un careu de preşedinţi în smoking
şi cu papion. A urmat Ion Dumitrescu (arhitectul multor structuri
valabile şi astăzi din angrenajul Uniunii), cu al său celebru, dar
foarte rar întrupat sonor Cvartet în do major, lucrare emblematică
pentru entuziasmul ca exaltare a meşteşugului ce tinde nonşalant către
expresia poetică, graţie focului ocrotitor al unei lumi sonore fruste,
idilice, în stare fluidă, proprietara de substanţă muzicală turnată în
tipare îndelung pregătite de iscusinţa tradiţiei. Din creaţia lui
Pascal Bentoiu (întâiul preşedinte post-decembrist) a fost preferat
Cvartetul nr. 2, "al consonantelor", op. 19, lucrare ce savurează un
eclectism demn de cel mai neaoş post-modernism cu putinţă, în care
intervalica de tip synphona determină ethosul, iar elanurile patetice,
retorice în regim dyaphona caracterizează severitatea, chiar
austeritatea gândirii componistice, ca şi gradul relativ ridicat de
abstracţiune al proiectului creator, care impune rigoarea şi temeinicia
formei. în sfârşit, Cvartetul nr. 2 de Adrian Iorgulescu (preşedintele
sub care Uniunea a rezistat puzderiei de vicizitudini de după 1992),
dincolo de minimalismul, gravitatea şi implacabilitatea unui material
sonor pletoric aberant, are darul de a reabilita moral, dar şi dogmatic
modul minor, cu al său orizont tenebros, nostalgic, favorabil acelor
sentimente ce ar trebui să estompeze şi să frâneze forţele fizice în
acţiune. Numai că în această operă de patru sunete (mi, fa# , sol, si),
energia declanşată de un travaliu intensiv, de sorginte beethoveniană,
dezvoltă un cinetism aflat mai tot timpul la un înalt voltaj al
tensionărilor şi rezolvărilor stimulate de prezenţa semitonului, căci
acolo unde se află semitonul există şi iminenţa unui funciar
determinism. Totul se leagă, totul este necesar ca într-un dans cu paşi
dinainte stabiliţi pe care îi ştim, dar la care admirăm de fiecare dată
farmecul şi virtuozitatea. Instrumentiştii din Florilegium au dansat în
general cu supleţe şi generozitate, atenţi la gesturile sugerate de
partituri. Şi ce partituri! Una mai cuprinzătoare decât alta. Toate de
o acerbă complexitate. Cum, de altfel, sunt alcătuite şi
personalităţile restitutorilor: Ioan Marius Lăcraru ce nu confundă
niciodată punctele de vedere, suplinind prin inteligenţă unele
edulcorări intonaţionale; Malina Dandara cu cântul ei cristalin,
îngrijit, poate uneori prea cast ori pedant; Maria Ciurduc al cărei
temperament solistic este prodigios, dar care trebuie supravegheat
atunci când emoţiile îl invită la decompensări şi defulări menite a
vlăgui omogenitatea ansamblului; Anca Vartolomei într-o permanentă
exercitare a facultăţii de prelucrare şi aplicare a unei experienţe
fecunde în ceea ce priveşte munca în echipă, precum şi sub aspectul
confruntării cu literatura muzicală camerală. Cu toţii au fost
deopotrivă consilieri şi avocaţi ai creaţiei româneşti. Ori poate
clopote care să ne trezească la realitate.



Docta sensibilitate



A
murit Adrian Raţiu. Nu moartea mi se pare groaznică: ea este chiar
blîndă în raport cu uitarea bruscă, monstruoasă de care a avut parte în
ultimii ani de viaţă. Abia cînd trupul se destramă, atunci apare
esenţialul. Iar esenţialul existenţei lui Adrian Raţiu a fost modestia.
O cunună a inteligenţei, talentului şi erudiţiei sale, ce a determinat
ca dispariţia însăşi să intre în firea lucrurilor, aşa cum, atunci cînd
îi vine sorocul, o păstaie plesneşte şi îşi împrăştie seminţele. De
dincolo, Adrian Raţiu ne conjură să înţelegem că e prea departe acolo
unde s-a dus, şi că a fost cu neputinţă să ia cu el trupul greu, un
trup ce va rămîne aici ca o păstaie uscată. Or, păstăile uscate nu
stîrnesc milă, aidoma acelui instrument inutil, care nu mai poate sluji
şi care trebuie aruncat. Dar seminţele ori amintirea sunetului rămîn.
Decenii de-a rîndul, profesorul Raţiu a dat în păstrare studenţilor
partea lui de ştiinţă a armoniei tonale, modale sau seriale, pentru ca
şi ei să o lase mai departe, la rîndu-le studenţilor lor. în învăţămînt
nu se moare pe de-a-ntregul. întotdeauna mai rămîne ceva în viaţă, dacă
se caută adevărul. Un profesor de la care ai de învăţat ceva nu se
distribuie pentru obiecte şi ziduri, ci pentru o casă, nu pentru nisip
şi pietre, ci pentru o catedrală, nu pentru o gloată, ci pentru obşte.
Adrian Raţiu a fost un dascăl savant, aflat permanent în epicentrul
seismelor ce au zguduit muzica nouă în ultimele decenii ale veacului
trecut. A ascultat enorm de multă muzică, pe care a filtrat-o printr-o
sensibilitate doctă, incapabilă de abdicare ori trădare. îmi amintesc
şi acum verdictele tranşante, încărcate de bun simţ, enunţate în
comisiile de achiziţie ale biroului simfonic de la Uniunea
Compozitorilor, verdicte pe care unii dintre noi le simţeam, dar numai
el le putea formula cu atîta acuitate şi pertinenţă, poate şi pentru că
avea darul de a purifica gîndurile pînă acolo încît să nu mai
oglindească decît figura spiritului suveran, neatîrnat nici unui
compromis ori echivoc. Era confiscat de creaţia lui Ligeti şi
Lutoslavski. Dar, mai ales, era fascinat de muzica lui Enescu pe care a
disecat-o în studii referenţiale, precum Primele două sonate pentru
pian şi vioară; Simfonia a II-a: Le principe cyclique dans la musique
de George Enesco ori Modalismul Sonatei a II-a pentru pian şi vioară
,în caracter popular românesc". A fost un comentator rafinat al
sensibilităţii polivalente, un curios al informaţiei largi şi un exeget
al fizionomiei fenomenului sonor contemporan, având ca deziderat
descoperirea ideilor într-o operă şi nu regăsirea operei în unele idei.
Dascăl, judecător, animator, educator, mijlocitor, arbitru infatigabil,
Adrian Raţiu s-a dovedit a fi artistul cu multă ştiinţă şi gust, fără
prejudecăţi şi pizme. Mai presus de toate însă el a fost compozitorul
unor opusuri ce au trasat anumite cîmpuri de forţă în muzica
românească: Concert pentru oboi, fagot şi orchestră de coarde,
Concertino per la Musica Nova, Monosonata I şi II, Impresii pentru
ansamblu de cameră, Simfonia a II-a, From Darkness to the Light,
cîmpuri brăzdate fie de ifose post-seriale, fie de năravuri
impresioniste, şi însămînţate cu un fertil cult al detaliului. Un cult
deprins încă din perioada acumulărilor păstorite de figuri proeminente
ale învăţămîntului muzical românesc: Paul Constantinescu, Theodor
Rogalksi, George Breazul, Marţian Negrea, Leon Klepper, Nicolae
Buicliu. Pentru Adrian Raţiu a crea nu se rezuma nicidecum la a da o
definiţie, aceasta pentru că se exprima total dacă punea în partitură
un sunet şi nu altul, ori dacă lua o atitudine critică şi nu alta.
Trudea mult. Şlefuia şi mai mult. în intimitatea sa, îi ignora pe cei
ce compuneau ca să se amuze, ori pe cei ce mizau doar pe efectologia
sonoră. Nici nu-i stima pe cei pentru care forma unui opus depindea de
iluziile logico-matematice ale analiştilor muzicali. Era convins că
forma este consecinţa unei existenţe puternice, nu cauza ei. Nu poţi
crea o operă vie agăţînd de gîtul ei tot felul de experimente insolite
sau, dimpotrivă, de formalizări redundante, ci numai exprimînd
impresiile trăite la cea mai înaltă temperatură. O emoţie, chiar una
simplă, ca bucuria ori tristeţea, este prea complexă pentru a mai putea
fi inventată. Iar o bucurie sau o tristeţe nu seamănă nicicum cu alta.
Or, tocmai această diferenţă, viaţa proprie a unei emoţii, trebuie
exprimată. Dar moartea unei emoţii? Pînă una, alta, emoţia unei morţi
este întotdeauna unică, irepetabilă. Mai ales atunci cînd ai comunicat
de atîtea ori afectiv cu cel ce a păşit pe un alt tărîm. Sau cînd
primeşti o veste tristă, dramatică, cum numai în întîmplările cu oameni
adevăraţi mai există. A murit Adrian Raţiu. Nu fiţi trişti după ce aţi
pierdut, dar nici nu vă veseliţi pentru ceea ce aveţi. Dumnezeu să-l
odihnească!

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara