Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Arte:
Muzeul Metropolitan se extinde de Edward Sava

Mutarea Muzeului Whitney din fosta sa reşedinţă de pe Madison Avenue într-un spaţiu mult mai amplu de pe malul Hudson-ului a reprezentat o ocazie neaşteptată pentru Metropolitan Museum de a-şi lărgi spaţiul de expunere.

Închiriată pentru o perioadă de 8 ani, structura cu aspect de zigurat răsturnat a fost redenumită Met Breuer după numele lui Marcel Breuer (1902-1981), cel care a proiectat-o în anii 1960. În decurs de câteva luni, interiorul a fost readus la simplitatea în stil „brutalist” a concepţiei originale, au fost eliminate adausuri nenecesare acumulate în timp, s-a revenit la sistemul de iluminare propus de Breuer… Rezultatul obţinut este remarcabil. Acum nu mai mult de o jumătate de veac, rolul arhitecturii unui muzeu era încă acela de a facilita interacţiunea dintre privitor şi operele de artă expuse. Ceea ce îl înconjura nu erau un factor de distragere a atenţiei sale aşa cum se întâmplă în cazul multor construcţii mai recente.

După decenii în care conducerea instituţiei a ignorat voit arta postbelică, Thomas Campbell, directorul Metropolitanului din 2009, a decis o schimbare de direcţie. Dacă muzeul vrea să-şi păstreze statutul de punct de referinţă pentru fenomenul artistic mondial, nu o poate face în absenţa unui eşantion reprezentativ al artei zilelor noastre. Drept urmare, principalii donatori ai muzeului trebuie convinşi că arta contemporană, de care mulţi dintre ei sunt foarte interesaţi, nu este un fel de cenuşăreasă a colecţiei... S-au elaborat astfel planuri de reconfigurare a aripii sudice a clădirii tradiţionale a muzeului de pe Fifth Avenue pentru a lărgi spaţiul rezervat artei contemporane. În plus, s-a hotărât ca noul Met Breuer să fie dedicat în primul rând unor expoziţii de artă a secolelor al XX-lea şi al XXI-lea. Pentru a se diferenţia însă de alte instituţii new-yorkeze – MoMA, Guggenheim, Whitney – cu o tradiţie în colecţionarea artei recente, Metropolitanul şi-a propus să organizeze manifestări în care să plaseze creaţii contemporane într-un context istoric, furnizat de piese din imensa sa colecţie, reprezentând cinci milenii de tradiţii estetice.

„Unfinished”, ambiţioasa manifestare inaugurală, include aproape 200 de lucrări care, din diferite motive, au fost considerate de-a lungul existenţei lor ca fiind neterminate. Ideea de „neterminat” poate fi desigur asociată cu orice formă de exprimare artistică. Platon susţinea că nicio operă de artă nu poate fi întru totul asemănătoare modelului ei ceresc. Din motive nu foarte clare, curatorii expoziţiei de la Met Breuer s-au limitat la a explora evoluţia conceptului de „non finito” în arta occidentală, de la Renaştere şi până în zilele noastre.

Exponatele, grupate cronologic, sunt împărţite între două etaje aşa încât dialogul dintre creaţiile contemporane şi posibilele lor rădăcini istorice, ţel declarat al manifestării, este minimal. Mai mult, comparaţia dintre ceea ce înseamnă nefinisat pentru artiştii de azi şi cei ai Renaşterii este foarte greu de făcut pentru că semnificaţia conceptului este total diferită. Pe vremea lui Leonardo şi Michelangelo, erau etichetate drept „non finito” acele creaţii plastice care nu se conformau tradiţiei în ceea ce priveşte compoziţia şi finisajul. Artistul putea să declare o lucrare ca fiind terminată detaliind doar anumite chipuri sau elemente de peisaj, fără să folosească vernis-uri sau fără să şlefuiască spatele unei statui de marmură. Cu toate acestea nu exista nicio îndoială în ceea ce priveşte ţelul care trebuia atins, subiectul care ar fi trebuit reprezentat…. Astăzi, creatori şi privitori sunt mult mai interesaţi de procesul de creaţie artistică decât de produsul finit. Matisse a lăsat porţiuni de pânză nepictate. De la Degas la Pollock, accidente coloristice au fost înglobate în rezultatul final. Există artişti contemporani – Sol Lewitt – care se aşteaptă ca privitorul să „desăvârşească” ceea ce ei au început... Marea majoritate a capodoperelor secolului al XX-lea pot fi apreciate ca „neterminate” dintr-un punct de vedere sau altul… Percepem acum „valoarea” unei opere de artă, nouă sau veche, ca fiind independentă de gradul ei de finisare. Siluetele „Sclavilor” lui Michelangelo, de abia desprinse din blocul de marmură ni se par mai „interesante” decât perfecţiunea lui „David”. Schiţe pregătitoare au mai multă „viaţă” decât tablourile finisate.

Curatorii expoziţiei de la Met Breuer au prezentat publicului un amestec eterogen de lucrări fără a defini exact de ce au fost alese. A declara o creaţie ca fiind neterminată este astăzi, mult mai mult decât în vremea Renaşterii, o apreciere subiectivă. Din al cui punct de vedere apreciem creaţiile expuse? Al creatorului? Al criticii? Al privitorului?... Multe din exponatele de la Met Breuer au fost lăsate neterminate din motive practice, uşor explicabile: decesul creatorului, pierderea unei comenzi, un model care dispare sau, pur şi simplu, lipsa de interes a artistului. Atracţia noastră pentru lucrări din această categorie este mai ales de natură tehnică căci te ajută să înţelegi un „proces de fabricaţie”, îngheţat în timp. Ele ar fi putut însă lipsi cu uşurinţă dintr-o expoziţie şi aşa prea încărcată… Sunt mai interesante acele creaţii despre care avem îndoieli în privinţa gradului lor de finisare, indiferent dacă autorul lor le-a „semnat” sau nu. Faptul că noi, privitorii, trebuie să decidem într-un sens sau celălalt este categoric stimulator pentru interacţiunea noastră cu operele de artă. Un bun exemplu sunt cele cinci enigmatice marine de Turner, expuse în propria lor mică săliţă, reflectând o lume aflată între concret şi eter, realism şi abstract. Pictorul englez face parte dintr-o categorie de mari artişti, de la El Greco la Cézanne, de la Goya la De Kooning şi de la Leonardo la Rodin pentru care întrebarea cu privire la „terminat” contra „neterminat” se pune cu acuitate, referitor la componente majore ale moştenirii lor artistice. Lor ar fi trebuit să le fi fost dedicată expoziţia în primul rând.

Expoziţia „Neterminat” începe spectaculos, cu două superbe Tiţian-uri târzii, împrumutate din Cehia şi, respectiv, de la Prado. Primul – Agonia din Grădină – este o scenă nocturnă în care doar porţiunea luminată se bucură de atenţia specială a pictorului. În al doilea – Jupuirea lui Marsias – Tiţian renunţă la a picta aşa cum a fost învăţat, renunţă la perspective corecte, la finisări care cer timp, pentru a recrea, prin jocuri neobişnuite de culoare, prin personaje secundare care distrag privitorul, o atmosferă plină de încordare… Expoziţia continuă cu o serie de capodopere – Van Eyck (Sfânta Barbara), Dürer, Rembrandt, El Greco, Jean-Louis David, Van Gogh, Picasso – justificând cu uşurinţă, doar ele, o vizită la Met Breuer. Sunt înconjurate însă de mult prea multe mediocrităţi, de prea multe lucrări care, chiar dacă au un caracter fragmentar, nu comunică nimic din îndoielile creatoare ale autorului lor.

Din păcate, expoziţia inaugurală de la Met Breuer este departe de ce-ar fi putut să fie. Ca semn al unui nou început, organizatorii ar fi avut cu certitudine posibilitatea să construiască o manifestare cu adevărat multiculturală. „Neterminat” ar fi căpătat alte valenţe dacă ar fi fost incluse, de exemplu, o „mandala” tibetană, o placă de bronz din Benin, un stâlp totemic din Noua Guinee sau o ilustrare plastică a noţiunii de „wabi-sabi” care pentru japonezi înseamnă o acceptare a tranzitoriului, a imperfecţiunii, a incompletului.

Chiar şi aşa, limitându-se la arta occidentală a ultimei jumătăţi de mileniu, expoziţia include destule lacune. Nu este vorba de lipsa unor capodopere greu de împrumutat precum Mona Lisa sau Sclavii lui Michelangelo, ci de neincluderea unor exemple aflate oarecum la îndemână. Metropolitan-ul ar fi putut obţine cu uşurinţă de la MoMA tablouri precum Ispitirea sfântului Anton de Ensor, Furtuna de Munch sau Lecţia de pian a lui Matisse care ar fi clarificat mai bine evoluţia ideii de „neterminat” într-o perioadă cheie, cea a deceniile din preajma lui 1900… Ca un alt exemplu, trei destul de banale portrete de Lucian Freud sunt prea multe în condiţiile în care lipsesc cu desăvârşire experimentele lui Constable sau orice urmă de lucrare legată de fauvism sau expresionism…

La Met Breuer, un prim pas în direcţia reflectării prezentului prin trecut şi viceversa s-a dovedit a fi ezitant. Să sperăm că întregul efort de a redefini locul artei contemporane în colecţia muzeului nu va rămâne „neterminat”.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara