Numărul curent: 47

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

JE EST UN AUTRE:
Muzeul figurilor de cerneală de Ioana Pârvulescu


Apariţia Agendelor lui E. Lovinescu ar fi trebuit să fie un eveniment literar şi să facă vîlvă enormă într-o viaţă literară în care, de o jumătate de secol încoace, recuperările unor documente de acest tip se numără pe degetele de la o mînă. Chiar salvarea caietelor de însemnări pare să ţină de o ordine miraculoasă a lucrurilor, de o lume în care, vorba lui Bulgakov, manuscrisele nu ard. Întîmplarea o povesteşte D-na Monica Lovinescu în prefaţa primului volum (Ed. Minerva, 1993): �...după plecarea mea din ţară, autorităţile comuniste confiscaseră apartamentul de pe bulevardul Elisabeta, înghesuind în camioane biblioteca lui E. Lovinescu destinată rugului. De la acest incendiu, mama, Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu, reuşise să salveze romanul Mălurenii şi "Jurnalul". În timp ce percheziţia era în toi se îmbrăcase pur şi simplu cu caietele manuscrise, legîndu-le cu o sfoară pe trup. A rupt o rochie, a prins-o cu ace de siguranţă, a aruncat pe umeri o haină şi a transportat (cîte transporturi, unul-două, mai multe?) manuscrisele pînă la o ambasadă străină".
De ce, totuşi, publicarea Agendelor (titlul e ales de Monica Lovinescu) n-a avut un ecou pe măsura evenimentului? Există, cred, două cauze clare ale acestui �deficit de receptare". Cea dintîi e faptul că, din motive lesne de înţeles (transcriere, cercetare în vederea notelor, editare) documentul nu a apărut integral nici pînă astăzi. Din 1993 încoace s-au publicat, la intervale mari, patru volume şi însemnările au ajuns abia la anul 1936. Publicul şi criticii nu au aşadar o privire de ansamblu asupra documentului, iar comentariile sînt, prin forţa lucrurilor, lacunare. A doua cauză, mai importantă, ţine de însăşi substanţa notaţiilor. Fiind de o concizie maximă, cu abrevieri şi formulări aproape codificate, însemnările lui Lovinescu nu oferă o lectură reconfortantă de tipul Jurnalului lui Sebastian sau al scrisorilor eminesciene. Tocmai de aici s-a ivit şi întrebarea, dezbătută deja (Alexandru George, Monica Lovinescu, Z. Ornea etc.) dacă avem de-a face cu un jurnal propriu-zis sau cu simple agende, pentru uz propriu, pe care criticul nici nu s-ar fi gîndit să le publice ca atare. Răspunsul la această chestiune (l-am promis în primul episod dedicat lui Lovinescu) nu e simplu, ca orice problemă de delimitare literară. Să încep prin a spune că intenţionalitatea ar trebui eliminată din discuţie. Cu excepţia opţiunii de a edita sau nu însemnările (rezolvată, iată, pozitiv) nu are importanţă ce ar fi dorit autorul să facă din aceste caiete. Nenumărate jurnale sînt destinate doar celui care le scrie (Mateiu Caragiale, de pildă) sau focului (Jeni Acterian) sau servesc ca materie primă pentru memorii, ceea ce nu le anulează caracterul de jurnal. Care este cantitatea de informaţie care separă agenda de jurnal şi care sînt trăsăturile distinctive ale notaţiei de jurnal? Lăsînd la o parte faptul că agenda este îndeobşte un aide-mémoire destinat activităţilor viitoare şi admiţînd că perspectiva poate fi răsturnată pentru înregistrarea lucrurilor deja petrecute, agendele conţin doar date, nume, evenimente telegrafice. Portretele, faptul divers, mărunţişurile lipsesc din agende, există în schimb în jurnal. În plus, agendele sînt strict impersonale (�întîlnire cu...", �văzut pe.." �vizită la..."), pe cînd jurnalul îşi sprijină întregul edificiu pe alunecoasa şi deci literara persoană I, eu. Atîta timp cît, în pagina lovinesciană eu şi celălalt se întîlnesc şi se confruntă, atîta timp cît amănuntele cotidiene nu lipsesc, el scrie jurnal.
De la prima zi în care se face focul în sobă la prima zăpadă timpurie, de la un viscol �mare şi brusc" la o zi �de primăvară princiară", de la un incendiu la Palatul Regal la ciudata întîmplare de a fi fost declarat decedat într-o revistă, de la masa luată la �Monte Carlo" (în Cişmigiu) sau la �Leul şi cîrnatul", pînă la primul dejun cu Eftimiu după 20 de ani de prietenie, de la faptul că un cititor şi-l închipuia pe autor �slab şi cu cioc" pînă la bizareriile de comportament ale membrilor cenaclului, de la o pană de curent pînă la căsătoria fiicei lui Rebreanu, de la două vizite la dentist (�catastrofal") pînă la intervenţiile pentru bacalaureat, de la excelentul film Atlantis despre scufundarea Titanicului pînă la o piesă mediocră de Ibsen (dar cine are curajul să o recunoască?), de la plînsul marelui editor Benvenisti pînă la vitrina librăriei cu ultimul roman propriu, o seamă de mici întîmplări vii, de euri, de ei şi de ele, o seamă de calificative maliţioase şi de aprecieri critice vin să susţină caracterul personal al însemnărilor. Uneori, în ultimele caiete, notaţia devine într-adevăr impersonală, dar avînd deja un fundal creat de paginile precedente.
Aşadar jurnal. Dar un jurnal spre care calea de acces cea mai bună este dată de aerul timpului. Spiritul veacului este carnea acestui jurnal incomplet. Unele însemnări sînt cioburi de realitate, aparent ininteligibile, de fapt încărcate de memorie, din care însă întregul �obiect" poate fi reconstituit. Este tocmai ceea ce fac, spre norocul cititorului de astăzi, autorii notelor (Gabriela Omăt, Alexandru George şi Margareta Feraru) într-o muncă de o formidabilă migală arheologică şi care cere cunoştinţe pe măsură, niciodată răsplătită îndeajuns (trece îndeobşte neobservată, inclusiv la premiile breslei). Sînt note pline de farmec, de parfumul epocii, scrise cu empatie, foarte diferite de uscatele producţii de gen.

Ion Barbu, scrisoarea lui I. Cantacuzino. Duel. Proces-verbal - neseriozitae. (10 sept. ş1932ţ, sîmbătă.)

Episodul provocării la duel a lui Barbu este explicat de Gabriela Omăt, cu lux de amănunte şi sprijinit cu mai multe texte. Cel mai savuros îi aparţine lui G. Călinescu, solidar cu autorul Jocului secund, pe care îl întîlneşte în perioada aceea în casă la Lovinescu. El reia întîmplarea, generalizînd-o: cînd un tînăr modern vrea să se afirme, scrie injurios despre un scriitor valoros, alegîndu-şi victima neapărat din genul uşor de supărat al poeţilor, iar apoi, cînd acesta răspunde într-o notă, îl provoacă la duel. Rezultatul este bîrfă la Capşa şi gloria duelistului: �Un tînăr oarecare, cu totul necunoscut, dar cu nume sonor, amintind vagi case domnitoare, scrie de cîtăva vreme într-o revistă lungi studii critice. Cred că nimeni nu va susţine că, în calitate de critic, trebuie să mă bat în duel pentru afirmaţiunea că rar mi s-a întîmplat să citesc baliverne mai sălcii şi inconcludente. [...] Acum să ne punem în locul d-lui Barbu şi să judecăm. (Îl condamn însă, în prealabil, de a da în foc ca laptele la orice inepţie). Să se bată în duel cu... vlăstarul imperial? Nu e în temperamentul lui copi-lăros de confrate al lui Einstein." Gloria criticului spadasin este astfel asigurată pe termen lung, căci la orice posibil răspuns �îţi trimite martori". Într-o retorică bine controlată, care aminteşte de avocatul Hasdeu apărîndu-se în procesul �Duduca Mamuca", George Călinescu încheie: �Unde ar ajunge republica paşnică a literilor cu asemenea moravuri? Ce-ar zice lumea dacă eu aş trimite, pentru un oricît de legitim motiv, martori d-lui Tudor Arghezi,
d-lui Mihail Sadoveanu, ori d-lui Liviu Rebreanu? Cine s-a gîndit vreodată să trimită martori lui Eminescu pentru grozavele lui invective atingătoare de mamă şi strămoşi!". În ce-l priveşte pe Lovinescu însuşi, Gabriela Omăt observă că era �antrenat în a suporta iconoclastia şi vehemenţa juvenilă" şi că �opinia sa despre toată "chestia" duelului cade laconic: "neseriozitate"". Asemenea recostituiri abundă în partea de note a Agendelor: Alexandru George reface de cele mai multe ori conturul boemei bucureştene (viaţa teatrelor, artiştii), Margareta Feraru trimiterile bibliografice, iar Gabriela Omăt rezolvă restul de posibile semne de întrebare ridicate de text.

�[...] Ticu Archip - pentru a merge cu Monica la Moşi" (Luni 27 mai ş1929ţ).

Familia este o prezenţă discretă, lucru firesc într-o scriere care se vrea un Bildungs-jurnal de generaţie. Gîndul la soţie se vede din consemnarea, în fiecare an, la 25 noiembrie, a Sfintei Ecaterina, ziua ei onomastică, dar fără orice altă precizare. Nu te poţi însă împiedica să te gîndeşti că toate mesele de duminică, cu cel puţin trei-patru invitaţi, pe lîngă familie, erau patronate de ea. Într-o relatare a unei discuţii la Sburătorul, pe care am găsit-o în Bilete de papagal (12 aprilie 1929), Felix Aderca, unul dintre intimii cercului, încheie astfel: �D-na Titi Lovinescu. - Aţi rămas numai dv.: Ortiz, Murnu, Sanda şMovilăţ şi Sburătorul ei nevăzut şAderca însuşi n.m.ţ. Dl. E. Lovinescu, ridicîndu-se din fotoliu. - Geniile bune ale Cercului... D-na Titi Lovinescu, deschizînd uşa din fund. - Geniile sunt servite." Mai des apar însemnări despre �Monica", dar la fel de laconice: debut radiofonic, la 8 ani (�mare succes"), lectură din romanul cu păpuşi, premiantă în clasa I, �începutul lecţiilor cu Monica", boala fetei etc.
Din nou, carnea însemnărilor poate fi refăcută din aerul timpului. Dacă la 29 mai 1929 scriitoarea, pe atunci în vogă, cel puţin printre sburătorişti, Ticu Archip, o duce pe Monica la Moşi este pentru că Moşii reprezentau, încă, o atracţie a momentului. Confirmarea şi detaliile vin prin canalele secrete care se stabilesc între textele scrise, din două articole ale lui Aderca din Bilete de papagal, publicate în 5 şi 6 iunie 1929 şi bazate pe convenţia ochiului străin (aici englez): �Moşii sunt construiţi pentru un sezon. Şi precum ştii, nimic nu dă freneziei plăcerilor un gust mai exaltat decît conştiinţa că e trecătoare. Totul e în lemn şi pînză vopsită; columne, arcuri de triumf, teatre, amfiteatre, magazine şi palate cari, după ce ţi-au procurat cele mai vii plăceri, se mistuie-n eternitate, fără amărăciuni şi fără a lăsa în suflet cenuşa desgustului [...]. M-au impresionat trei uriaşi de lemn - de înălţimea turnului de la Pisa - un bandit (mi s-a spus că e un domnitor), un american (asta m-a amuzat foarte mult) şi un englez (asta m-a amuzat mai puţin) cărora, dacă dai cu un mai într-o capsă la picioarele lor le pocneţte cartuşul tocmai sub bărbie". �Nuntă-n cinci minute, plus zece lei inelul mirelui şi al miresei", gogoşi de la �Gogoaşa înfuriată", baraca �La distrugerea generală" şi cerul �de un albastru nostalgic" sînt toate lucrurile pe care jurnalul lui Lovinescu nu le povesteşte, dar le conţine, totuşi, în spaţiile albe ale însemnării despre vizita Monicăi la Moşi.