Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Arte:
Muzee, catedrale de Liviu Dănceanu

Observînd că, fără să comunice între ei, doi colaboratori importanţi ai noştri sînt preocupaţi de acelaşi subiect, de sunetele clopotelor şi nu numai, faptul ni s-a părut interesant şi mai mult decît o coincidenţă. De aceea, vă propunem să-i citiţi în acest număr pe Liviu Dănceanu şi Dan Dediu vorbind despre clopote. Şi nu numai. (Red.)

Nu m-am dat niciodată în vânt, recunosc, după muzica lui John Lennon. Cu atât mai puţin după avatarurile lui biografice. Mai ales că excentricitatea ori insolitul existenţial au fost cu mult peste măsură mediatizate, retuşate, chiar prefabricate. Cu alte cuvinte, umflate cu pompa sinistră, în acest caz, a mass-media. Or, nu e drept ca o viaţă de om să fie transformată într-un balon de săpun cu care să te joci până se sparge. Am îndrăznit, poate din vanitate, poate pentru a avea subiect de discuţie, să vizitez Expoziţia "John Lennon Unfinished Music" găzduită de Cite de la Musique. O oglindă în care cade imaginea palidă a unui trecut trepidant. O datorie pe care Yoko Ono o îndeplineşte, chiar dacă n-a durat decât o clipă, sau dacă, trăind la periferia unei existenţe profunde, forţează convingerea că se regăseşte cel puţin prin aspiraţii în miezul ei. în rest, amintiri. Adică, raiul de unde nimeni nu poate fi izgonit. Ori seră a bucuriilor şi tristeţilor trecute. Alături de câteva dintre instrumentele pe care cândva a cântat Beatles-ul, transformate, aşa, deodată, în făpturi firave, aeriene, ce par umbre ale unor viziuni mute. în definitiv orice instrument expus într-un muzeu devine, vorba unei inspirate poete, o tăcere asurzitoare, un ţipăt încremenit. Sonnailes de chevilles, hochet, sistre, sonnette, galoubet, pluriarc, archilut, colachon, theorbe, regalo, cornet a bouquin, archicistre, toate strigă, fiecare pe limba lui, din văgăunele istoriei muzicii, după dreptul la aducere-aminte. Au existat oare ele cu adevărat? Se pare că da. Din moment ce au reprezentanţi care-şi exercită mandatul de supravieţuitori în Muzeul Instrumentelor Muzicale. Aici am aflat şi despre câţiva dintre cei ce le-au cumpănit vibraţiile: Matteo Sellas, Jacob Stadler, Jaques Dumesnil, Joachim Tielke, Jacob Hess, Christoph Koch, Johann Christian Hofmann. Şi tot aici am auzit suspinul interior a două nestemate "Stradivari", puse probabil să vegheze la liniştea suratelor aflate în imposibilitatea de a se manifesta. Ca să nu mai vorbesc de lira da gamba construită de Gasparo da Salo, de viorile Gurnieri sau Amati, de un pochette violon din secolul 18, bun de pus în buzunarul de la pantalon, de un quinton (strămoş al violei) cu cinci corzi, un chalemie (oboi spaniol) din veacul 17, un orpheon construit de François Cusinie, un oboi contrabas, ca o coloană fără sfârşit, al lui Christoph Delusse, fagoturi ca nişte şerpi uriaşi, viele hibride la care nu şti dacă trebuie să sufli, să tastezi sau să-i ciupeşti strunele, fosile vii ale clarinetului, trompetei ori acordeonului, un octobas cât o grămadă compată de contrabaşi, construit de Jean Baptiste Vuillaume, şi câte şi mai câte. Bunăoară, o istorie a semiografiei muzicale de la momentul notaţiei neumatice şi al tabulaturilor, până la notaţia modernă, proporţională. Se vede însă că istoria scrierii sonore nu are un traseu obligatoriu rectiliniu. O demonstrează partitura semnată de Moritz von Schwind - La Musique de l^Avenir -, un desen suprarealist dedicat lui Joseph Joachim, ce reproduce linia melodică a unei improvizaţii schumanniene, semnele făcând aluzie la ordinul "Pisicile Negre" (,L^ordre des chats noires"), fondat de Robert şi Clara Schumann. Ca să vezi: pisici (şi încă negre), gravuri, în fond un text-composition de la 1855. Nimic nu mă mai miră. Trec pe lângă o partitură de Ferneyhough. îi admir picturalitatea, reflexele vizuale, golurile şi plinurile din tuşa crochiului. Un lucru îmi scapă: muzica. Aşa cum treptat mi-a scăpat şi entuziasmul la întâlnirea cu un parc - La Vilette - aflat, în afară de Cite de la Musique, într-o curioasă şi imprevizibilă hibernare.



Jeu des hombres. Năluca vechilor temple greceşti, a armatelor napoleoniene cuceritoare; umbra stilului clasic, sobru, uneori chiar rece, degajată de interior, a gesturilor subtil megalomane, copleşitoare, totodată monumentale exhibate de exterior, în fine, fantoma lui Penderecki ce îmi însoţeşte de câteva zile traseele pariziene ca o reverenţă a muzicii nestatornice, lipsită de ancoră, dar nu şi de busolă, reverenţă făcută creaţiilor sonore acostate lângă ţărmuri stilistice recognoscibile, demult lămurite. Şi, era să uit, năluca Mariei Magdalena din tinereţe, sălăşluită deasupra Catedralei Madeleine, acolo unde ochiul trecătorului creştin încearcă în zadar să zărească o cruce, dar şi iluzia absolvirii de păcatele trupeşti prilejuite de reprezentarea sonoră a porţilor emblematice ce străjuiesc oraşul sfânt. Les sept portes de Jerusalem mă face să cred că muzica religioasă semnată de Penderecki seamănă cu întunericul, fiind totuşi fiica luminii. Un întuneric pe care îl nutreşte verticalitatea distribuţiilor armonice, copios minore, precum şi orizontalitatea tangajului de la corzile grave; o lumină ce sclipeşte atunci când se aprind focurile alămurilor şi păleşte graţie sufocării lemnelor în registrul acut. Una peste alta se poate spune că am întrezărit umbra lui Zeus. Sau poate a reginei culorilor şi volumelor groase, masive. Clevetitorii ar invoca probabil moara de măcinat sunete. Binevoitorii, dimpotrivă, ar motiva că este un mijloc eficient de a convinge masele ce nu cugetă destul. Iar eu vin şi spun că aduce oarecum cu a te dezbrăca în public. Numai că la Madeleine un atare oratoriu îl prezintă pe compozitor într-o ţinută impecabilă, de gală. Nu numai haina face pe om, ci şi circumstanţele, căci ele te pot îmbrăca şi dezbrăca după cum le este pofta. Şi, bineînţeles, interesul.

Două chipuri, aceiaşi ochi. Două priviri, acelaşi orizont. Două inimi, aceeaşi arteră. Sus, impunătoare, etalându-şi voluntar şi categoric, solent şi cu bun gust bogăţia, măreţia, catedrala e ca o gară enormă în care călătorii aşteaptă, în sunetele orgii, cuvântul preotului. Jos, într-o încăpere de la demisol, o mică oaste formată în majoritate din intelectuali români, celebrează în smerenie liturghia devenită ad-hoc, prin voinţa Domnului, nunta ori nunta transformată, prin harul Divin, în liturghie. Sus, messa. Jos, axioane, catavaşii, chinonice şi imnuri. Sus, Buxteude, Bach, Mendelsohn. Jos, cânturile bizantine în câteva din glasurile octoihului. Sus, turişti, blitz-uri, pliante. Jos, credincioşi plini de speranţe, dar şi de frica lui Dumnezeu. Sus, în cea mai mare biserică din Paris, din care cresc două turnuri gemene (pe unul fiind reprezentat însuşi Jahve), mă surprinde melanjul de stiluri şi epoci, linia de cupru ce simbolizează meridianul zero al oraşului, frescele pictate sub directa asistenţă a lui Delacroix, mărturiile despre botezul lui Baudelaire şi al marchizului de Sade ori despre căsătoria lui Victor Hugo. Jos, în cripta Saint-François, mă întâmpină pauperitatea altarului improvizat, coloanele şi bolţile proprii mai curând unei crame decât unui lăcaş de cult. între sus şi jos nu există scări, culoare, interferenţe. Fiecare e cu scara lui, cu culoarul şi dialogul imanent. Sus, giulgiul lui Iisus reprodus şi expus pe panouri mari de sticlă; jos, spiritul mântuitorului, nedivulgat, ci doar invocat. Cu timpul poate că spiritul îşi va regăsi trupul, iar trupul, propria-i îmbrăcăminte într-o comuniune situată dincolo de orgolii şi sensibilităţi. Numai atunci Saint-Sulpice va deveni catedrala tuturor creştinilor. Deocamdată ea are două chipuri, două priviri şi două inimi.

24 august 1572: se aprind lămpile nebuniei; se sting speranţele omeniei; din turnul ce străjuieşte falnic biserica Saint-Germaine l^Auxerrois, imensul clopot anunţă invazia naturii oarbe în mijlocul civilizaţiei orbite; noaptea "Sfântului Bartolomeu" consacră a la long acute insomnii atât în rândul victimelor cât şi al călăilor, al reformiştilor şi contrareformiştilor, al protestanţilor şi catolicilor.

4 iunie 1863: în contul sumei de optzeci şi cinci de mii de franci este achiziţionat carillon-ul proiectat de Monsieur Gion, un distins şi simpatic arhitect de la Ville de Paris " carillon bibilit apoi cu abilitate şi pasiune de Monsieur Collin, cel ce abia terminase de restaurat mecanismele orgoliilor astronomice de la Rouen şi Lyon.

16 aprilie 1878: noul agregat instrumental, alcătuit din 38 de clopote cu varii dimensiuni, în greutate totală de zece mii de kilograme, rosteşte întâiul său mesaj sonor de o paternitate triumfală graţie contribuţiei unui arhitect (Ballu), unui baron (Seguier) şi unui muzician (Berozzi), toţi trei contribuind la naşterea primului opus dedicat spectacolului carillon-orchestră.

Mai 1900: semnalele instrumentului convoacă interesul numeroşilor vizitatori ai Expoziţiei mondiale de la Paris.

Iulie 2000: comenzile mecanice sunt înlocuite cu un dispozitiv electronic ale cărui comenzi sunt asistate de ordinator.

8 martie 2006: Renaud Gagneux, carillon-istul suveran din vechiul turn, ne răsfaţă cu un concert din care nu lipsesc menuete de Bach, rigaudon-uri de Rameau sau corale de Martin Luther. Un concert de clopote, nu neapărat ca o sumă exactă a unor momente de reflecţie tehnică, ci mai degrabă ca un proces viu, spontan de perpetuă renaştere spirituală. E ca o eliberare de forţă şi de durere, de patos şi de măreţie, de credinţă şi de speranţă. Dangătul metalului nobil parcă ne transmite acel egoism divin ce provine din maniera de a trăi total, ameţitor, fără limite propriul suflet, întregul eu. Mă simt blocat, ca şi cum aş fi prizonierul acestor uriaşe talăngi. în jurul meu dansează sunete incontinente, efluvii de armonice necenzurate. Ritornele de Handel, arii atribuite Mariei-Antoinette, arabescuri din muzica lui Couperin. Şi, surpriza, citate din lucrări special compuse pentru carillon de către Marius Constant, Betsy Jolas, Maurice Ohana, Alain Banquart, Alain Louvier, Guy Reibel ori Philippe Hersant. Bomboane pe colivă? Se pare că da, dacă ceea ce numim colivă nu ar fi doctrinar legat de ceremonialul funebru, iar bomboanele nu ar fi preventiv interzise diabeticilor.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara