Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Arte:
Musical- ul capătă contururi ferme de Liana Tugearu

Un gen de spectacol nu de mult apărut pe scenele noastre, musical- ul, capătă treptat contururi tot mai ferme, atingând niveluri valorice care îl impun cu tot mai multă pregnanţă şi la noi.

Dacă montările prin care se afirmă sunt răspândite pe mai multe scene din ţară, Bucureşti, Timişoara, Târgu- Mureş, în schimb personalitatea care îl impune ca gen este, cel puţin până în prezent, una singură – Răzvan Mazilu. Se pare, aşa cum el însuşi îmi spunea de curând, că a găsit exact culoarul pe care, înaintând, să-şi poată exprima cel mai bine capacitatea creativă, deşi noi nu suntem convinşi că se va opri la acest gen, căci Răzvan Mazilu a încercat continuu noi formule teatrale. Prilejul conversaţiei noastre s-a datorat spectacolului pe care l-a montat la Teatrul Naţional din Târgu-Mureş, musical-ul Femei în pragul unei crize de nervi, inspirat de filmul omonim al lui Pedro Almodóvar, pe muzica lui David Yazbek şi libretul lui Jeffrey Lane.

Spectacolele montate de Răzvan Mazilu prin alte târguri decât capitala îmi dau prilejul să mai colind prin ţară, ca pe vremea când lucram la defuncta Direcţie a Monumentelor Istorice, desfiinţată de defunctul geniu al Carpaţilor, în 1977. Şi de astă dată, am revizitat Cetatea medievală, aşezată chiar în mijlocul oraşului, cu centura sa de ziduri masive şi cu şapte bastioane purtând numele breslelor care le-au ridicat, între 1602 şi 1653, cât şi Biserica reformată, de secol XV, purtând amprenta goticului târziu. Istoricul de artă din mine s-a zburlit, însă, negăsind marcată în nici un fel capela gotică de pe nord, amenajată ulterior, la 1600, de Mihai Viteazul ca biserică de rit ortodox. Dar ce instanţă instituţională mai poate cere astăzi corectitudine, când după reînfiinţarea Direcţiei Monumentelor în 1990, ea a fost iute desfiinţată din nou, de Ion Iliescu, în 1994. Istoria noastră recentă nu este cu nimic mai veselă decât cea anterioară.

Din fericire pentru mine, spectacolul montat de Răzvan Mazilu la Teatrul Naţional Târgul-Mureş, Compania „Liviu Rebreanu”, a fost o bucurie fără rest. Este un spectacol de o complexitate şi o calitate pe care, cel puţin până în prezent, Bucureştiul nu îl are. Actorii teatrului au fost în egală măsură, aşa cum cere şi genul, actori, cântăreţi şi dansatori excelenţi. Ca să poată cânta au studiat timp de şase luni cu Teodora Sântean şi Zeno Apostolache Kiss, iar regizorul-coregraf Răzvan Mazilu a făcut din ei la fel de buni dansatori, capabili să însoţească vorba şi cântecul cu cele mai potrivite şi expresive mişcări şi a conceput cu un ochi sigur structura întregului spectacol. Nimic de mirare, căci acest artist complex, dansator, coregraf de la 19 ani, regizor, creator de costume uneori, are în urmă un parcurs bogat. Portretul lui de dansator, asociat uneori şi cu cel de coregraf, de fiecare altul şi totuşi mereu înrudit cu propriul sine, din Richard al III-lea, din Sell me, din Casa Bernardei Alba, din Portretul lui Dorian Gray, din Un tango mas, Block Bach, Urban Kiss, Remenber, Depeche Dance, etc. etc. etc., s-a îngemănat de multe ori cu lucrul său cu actorii, pe diferite genuri de teatru, începând cu actorii de la Teatru Odeon din Bucureşti, dacă ar fi să amintim doar de Vorbeşte-mi ca ploaia şi lasă-mă să te ascult, de Tennessee Williams, sau Când Isadora dansa, de Martin Sherman, apoi chiar pe genul de musical, cu cei de la Teatrul German din Timişoara, din piesa Cabaret de Joe Masteroff, sau cu tinerii cu care a pus în scenă Poveste din cartierul de vest, pe muzica lui Leonard Bernstein, la Teatrul Odeon, sau, în fine, cu talentatele actriţe cu care a lucrat la micuţul teatru Teatrelli din Bucureşti, Mon Cabaret Noir. De astă dată a atins însă un moment de vârf, o împlinire care consacră definitiv acest gen la noi şi îl consacră şi pe Răzvan Mazilu ca un excelent regizor al genului de musical.

Spectacolul de musical cere interpreţilor ca plastica lor corporală să aibă o pondere la fel de mare ca şi nuanţarea cuvintelor sau a cântecului, iar conturarea personajelor să coboare uneori în străfunduri de derizoriu şi de mizerii omeneşti, fără ca această coborâre să le lipsească de strălucire, după cum sexualitatea plină de fervoare să nu se separe de dramatism. Toate aceste nuanţe aparent oximoronice s-au reunit în interpretarea tuturor actorilor. La Elena Purea, în rolul Pepa, s-a adăugat la toate acestea şi o undă de duioşie, din momentul în care a primit vestea că va aduce pe lume un prunc. Piesa, aşa cum este construită, îi aduce, pe rând, în prim plan pe fiecare interpret în parte, aşa că fiecare dintre cele cinci femei ajunse în pragul unei crize de nervi, au avut momentul lor de afirmare plenară. Astfel, alături de Elena Purea, au strălucit în rolurile lor ( în seara văzută de mine), Rareş Budileanu în travesti, în rolul Luciei, Laura Mihalache în rolul Marisei, Loredana Dascălul în Candela şi Bianca Fărcaş in Paulina. Bineînţeles, toate s-au aflat în pragul crizei din cauza lui Ivan, interpretat cu superbă naturaleţe de Costin Gavază, bărbatul care nu are cum să nu iubească toate femeile, lui adăugânduse şi Csaba Ciuguliti, în Malik, un bărbătuş în devenire. Toţi au fost purtaţi la diferite adrese de Luchian Pandrea, Taximetristul, tot timpul implicat în aceste istorii încurcate ale clienţilor lui, şi, ca nuanţă de strictă actualitate, Candela, adică Loredana Dascălu, a aflat de la televizor (voce Andreea Esca) că ultima ei iubire fusese un terorist, Carlos, interpretat de Claudiu Banciu. Tot cât se poate de bine şi-au pus în valoare personajele şi ceilalţi interpreţi ai unor roluri episodice. Şi ar mai fi de reţinut că, pe rând, actorii înterpretează când roluri prime, când roluri secundare, dorinţa regizorului fiind ca în acest fel să se poată crea între ei un real spirit de echipă.

Alături de actori au evoluat pe scenă şi doi dansatori, Cristina Iuşan şi Mario Valdelvira Garcia, dansul lor fiind un fel de dublare metaforică a relaţiilor dintre actori, idee frumoasă, bine pusă în pagină de către dansatori, dar căreia coregraful i-a dat mai puţină atenţie în primele secvenţe, duetele lor căpătând mai multă consistenţă plastică începând cu simulata luptă a toreadorului cu taurul. Alături de Răzvan Mazilu, la reuşita spectacolului a contribuit, din plin, scenografia Iulianei Vîlsan, de o inspirată modernitate, simplă, funcţională, expresivă, punând în valoare fiecare personaj, creând admosfera generală potrivită. Şi lor li s-a alăturat în mod fericit şi orchestra live, şi ea pe scenă, condusă de Zeno Apostolache Kiss, care a făcut şi orchestraţia şi adaptarea muzicală, cântând împreună cu Makkai István, Ambrus László, Dávid Iános, Fehér Csaba, Gombocz Avar şi Zonda Attila.

În 2008, deci cu destul timp în urmă, scriam cu prilejul continuării proiectelor sale destinate susţinerii liceelor de coregrafie din ţară, prin spectacolul Dans Generator, că Răzvan Mazilu ocupă un loc proeminent în mişcarea noastră coregrafică. Iată că el continuă să ocupe acest loc, imprimând tot timpul o coloratură proprie oricăreia dintre creaţiile sale.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara