Numărul curent: 12

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Arte:
Multiplele faţete ale unei personalităţi de Liana Tugearu


Neobosit, de zece ani, Răzvan Mazilu ne dăruieste, alături de creaţiile sale de interpret si coregraf, o serie de spectacole concepute de el sau de invitaţii săi, care devin evenimente ale Teatrului Odeon.

Această scenă aflată în mijlocul capitalei, o mică bijuterie arhitectonică, are de acum o tradiţie, aceea de a găzdui, pe lângă spectacolele de teatru, şi foarte multe spectacole de dans, încă din anii '90, când funcţiona aici Centrul de Expresie Artistică, condus de Raluca Ianegic. Dar dansul a căpătat un loc statornic pe această scenă datorită înrădăcinării aici a personalităţii lui Răzvan Mazilu. Dansul a pătruns, cu larg statut, în piesele de teatru, s-a configurat în spectacole de teatru-dans, dar şi de dans propriu-zis. Teatrul Odeon şi-a deschis larg porţile, găzduind Zilele dansului contemporan românesc, spectacole ale Festivalului Internaţional de Dans BucurESTI - VEST, sau pe cele de la eXplore dance festival. Dar cel mai generos program, Dans la Odeon, inaugurat de acelaşi Răzvan Mazilu în 2001, a străbătut, iată, un deceniu, redeschizându-şi din nou porţile în luna martie cu spectacolul Depeche Dance, conceput de coregraful Massimo Gerardi. Coregraful italian poposeşte pentru a doua oară pe scena Teatrului Odeon, anul trecut prezentând, împreună cu trupa germană movingtheatre.de şi cu Răzvan Mazilu, spectacolul Flashback.

Depeche Dance este de astă dată un spectacol construit cu o trupă românească, pe care a reuşit să o alcătuiască Răzvan Mazilu şi din care face şi el parte, tot el semnând, ca şi anul trecut, şi realizarea costumelor, întru totul potrivite spiritului şi atmosferei piesei coregrafice, dominante fiind linia modernă, plină de fantezie, şi culoarea neagră. Începând cu Urban Kis, creaţia sa de la Operetă, dansatorul-coregraf-regizor Răzvan Mazilu a devenit şi creatorul costumelor din spectacolele pe care le face sau în care dansează. Depeche Dance este conceput secvenţial, aşa cum este şi suportului muzical, alcătuit din cântece ale formaţiei Depeche Mode, ale căror versuri şi ritmuri îi servesc drept suport. În Occident, alegerea cântecelor unei formaţii de succes drept canava pentru un spectacol de dans este un procedeu destul de răspândit. Spectatorii români au avut ocazia să urmărească la Bucureşti spectacolul lui Maurice Bejart, Balet pentru viaţă, conceput preponderent pe muzica formaţiei Queen. Încă de anul trecut remarcam linia preponderent liniară, ascuţită, a ţesăturii coregrafice concepută de Massimo Gerardi, în stil neoclasico - modern, mai variată ca gândire plastică şi mai încărcat de substanţă ideatică în spectacolul Flashback decât în cel de anul acesta. Oricum, compoziţia coregrafică, atâta câtă era, a fost bine pusă în valoare în primul rând de Răzvan Mazilu, şi de astă dată într-o formă excelentă, dar şi de ceilalţi dansatori Mircea Ghinea, Bianca Patrichi, Levente Szasz, Judith State, Laura Andrei, Cristian Chiş, Vanda Ştefănescu, Florin Tănase şi Mihai Smarandache, care au dansat şi în unele momente au şi cântat, versurile formaţiei Depeche Mode. Ca şi la Flashback, fiecare moment era însoţit de proiecţii video alese de coregraf şi de manevrarea unor decoruri mobile concepute de Eveline Havertz, scenograf german, o mai veche colaboratoare a lui Massimo Gerardi. Atmosfera specifică epocii contemporane era dată nu numai de versuri, muzică, costum şi dans, ci şi de câte un detaliu, precum cel din scena în care un cuartet de dansatori îl invocau, ca şi cântecul, pe Iisus personal, unul cu un telefon în mână, altul cu un crucifix, altul cu un glob argintiu bun pentru descântece, toate obiectele fiind situate, implicit, în acelaşi plan de semificaţie. Mixtură simptomatică.
Dacă Flashback era o coproducţie germano-română, în care numai Răzvan Mazilu reprezenta partea românească, de astă dată doar coregraful şi scenograful erau veniţi din afară, întreaga echipă fiind una a locului, modelată însă de Massimo Gerardi, a cărui amprentă este definitorie pentru spectacolul Depeche Dance.

Amprenta inconfundabilă a lui Răzvan Mazilu este indentificabilă, însă, într-un alt spectacol, integral conceput de el, Remember, prezentat iniţial pe scena Teatrului Naţional „Mihai Eminescu" din Timişoara şi acum venit la Bucureşti, pe scena Odeonului. Pornind de la textul lui Mateiu I. Caragiale şi luîndu-şi ca partener pentru imaginea plastică pe acelaşi artist Dionisis Christofilogiannis, alături de care a mai lucrat şi la unul dintre cele mai bune spectacole ale sale, Block Bach, Răzvan Mazilu a realizat un spectacol încărcat de poezie nostalgică şi rafinament. Deloc uşor de realizat, evocarea lumii excentrice a unui dandy, Aubrey de Vere, personajul evocat de Mateiu I. Caragiale în nuvela de la textul căreia a pornit coregraful, a fost împlinită pe toate planurile: al interpretării personajului întruchipat de Răzvan Mazilu, alături de actorul Ion Rizea, interpretul Domnului M. , al regiei, coregrafiei şi costumelor şi al colajului muzical din lucrări de Richard Wagner realizate de acelaşi Răzvan Mazilu, al decorului şi imaginilor video datorate lui Dionisis Christofilogiannis şi al sound design-ul lui Vlaicu Golcea. Ca şi la Block Bach, spectatorul era pregătit să intre în atmosfera piesei de expoziţia din holul teatrului, care cuprindea delicate obiecte miniaturale, ce evocau lumea lui Aubrey de Vere: un pantof bogat ornamentat, o bijuterie, salonaşul lui de primire etc. În spectacol, apariţiile protagonistului alternau cu imagini video din viaţa sa publică sau privată, care conţineau, în egală măsură, o notă stranie, sofisticată şi poetică. În scenele vii, momentele de preţiozitate desfăşurate în interiorul unui imens diamant, se alăturau altora marcate de dramatism, cu personajul în tutu spumos, dar în cârje. Mici retuşuri ar da rotunjime completă spectacolului: o mai bună dicţie a interpretului Domnului M, căci e păcat să pierdem o parte din text şi un final remodelat ca mişcare al interpretului principal, în interiorul diamantului uriaş, în aceeaşi notă preţioasă ca şi întregul spectacol, marcat în egală măsură de distincţie, artificiu, ceremonial, cult de sine însuşi, frivolitate, proiecţie imaginară, utopie, vanitate, ca să numim, pe sărite, doar câteva dintre caracteristicile dandysmului, aşa cum îl defineşte Adriana Babeţi.

Dacă la creativitatea pur artistică a lui Răzvan Mazilu adăugăm generoasele proiecte desfăşurate în beneficiul liceelor de coregrafie din România, iniţiativă singulară, şi, în genere, neastâmpărul care îl învesteşte în mereu alte planuri, avem o imagine care poate contura, în mare, una dintre cele mai proeminente personalităţi ale dansului românesc de astăzi.