Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Arte:
Măşti şi porumbei de Angelo Mitchievici

Un porumbel cugetând pe o ramură (En duva satt pa en gren och funderade pa tillvaron, 2014)
Regia: Roy Andersson;
Cu: Nisse Vestblom, Holger Andersson;
Genul filmului: Comedie, Dramă;
Durata: 101 minute.
Produs de: Roy Andersson Filmproduktion AB;
Distribuitorul internaţional: Magnolia Pictures.

Un porumbel cugetând pe o ramură, filmul lui Roy Andersson premiat cu Leul de Aur la Veneţia în 2014, face parte dintr-o trilogie despre condiţia umană alături de Cântece de la etajul doi (2000) şi Voi, cei vii (2007).

Informaţia este cu atât mai creditabilă cu cât apare pe generic. Filmul este alcătuit dintr-o suită de episoade legate unele de altele prin personaje, dar adesea şi locuri, baruri anoste de cartier invadate de o lumină anemică. Fiecare episod privit cu atenţie te face să te gândeşti la un gen proxim care este teatrul absurdului. Ce sare în ochi de la prima vedere se confirmă pe tot parcursul filmului: personajele sunt statice, planurile-secvenţă au ceva din rigiditatea fotografiilor cu însurăţei de acum un secol, vibraţii abia sesizabile induc mai degrabă ideea de iluzie optică decât de mişcare. Nu întâmplător, primul cadru este luat într-un muzeu de ştiinţe naturale unde camera surprinde doi vizitatori: o femeie pur şi simplu încremenită ca un manechin într-o vitrină îşi aşteaptă docil soţul fixat în faţa exponatelor cu o demnitate de rigor mortis. Primele trei episoade având ca temă moartea rezumă ideea de trilogie. Variaţiunile pe aceeaşi temă reflectă principiile după care se conduce regizorul: cât mai puţină mişcare, cât mai mulţi vârstnici, cât mai puţină viaţă, cât mai mult absurd. Tinereţea se asociază cu stupiditatea care-şi găseşte o expresie amuzant-patetică în superbia belicoasă a unei armate mobilizate de furor heroicus şi dembolizate de înfrângere într-un rizibil sec. Dar să ne întoarcem la cele trei mici episoade care prefaţează filmul construind şi o unitate de măsură a unei Lebensphilosophie la confiniile cu absurdul şi proximitatea morţii ca vacuitate şi non-sens. Primul episod: un bărbat se străduieşte să desfacă cu tirbuşonul dopul unei sticle, în timp ce pe fundal o soţie harnică găteşte ceva. Eforturile patetice marcate de diferite poziţii caraghioase conduc la un glorios infarct. Episodul doi: Fii, fiice, sexagenari asistă ultimele clipe ale mamei octogenare (nonagenare?) care zace la pat strângând la piept o geantă voluminoasă, geantă în care ni se spune că sunt bijuterii, bani etc. Gentoiul stârneşte discuţii aprinse, aproximând mercantil paradisul terestru şi unul dintre fii se străduieşte să i-o ia, moment în care baba scoate un scâncet sfâşietor care se accentuează în intensitate în raport cu efortul ”copiilor” de a-i smulge comoara în timp ce patul valsează prin încăperea de spital. Episodul trei: un client a decedat într-un restaurant şi chelneriţa constată că omul şi-a achitat un sandviş cu creveţi şi o bere rămase neatinse pentru care caută un doritor. Din tabloul de clienţi înmărmuriţi se desprinde timid un doritor care- şi adjudecă berea. La finele celor trei episoade putem sesiza un numitor comun în plus, burlescul. Condiţia umană, aşa cum ni se relevă în short-gagurile lui Andersson, nu are acces la sublim. Există însă premisele apariţiei sublimului, dar ele sunt deturnate spre grotesc cu un accent încă şi mai apăsat. Un bătrânel rememorează vremurile bune din 1943 în ritmul unui cântecel care aduce cu soldăţescul Lili Marlene, dar în loc de Marlene Dietrich evoluează la bar şi printre mese o suedeză căloasă cu aer de infanterist la care fac coadă să o sărute emfatic cu un entuziasm prostesc soldaţii care urmează să plece la război. Un butoi de metal care seamănă cu o cameră hiperbarică dotată însă cu pâlnii este burduşită cu sclavi africani de către soldaţi îmbrăcaţi în uniforme coloniale care aprind focul sub butoi. Acesta se roteşte pe măsură ce se încinge, iar muzica produsă de urletele nefericiţilor arborigeni este „sublimată” într-un fel de zumzet de instrumente de dinaintea unui concert. Spectacolul este privit de o sumă de domni şi doamne din înalta societate, cu toţii trecuţi de 60 de ani, cu toţii placizi, ţinând cupe de şampanie într-o poză de grup. Saltul în epoci istorice diferite are şi un al treilea episod, reiterând ideea de trilogie unde soldaţii unei armate cu aer imperial invadează o locantă evacuând violent femeile şi organizând intrarea maiestuoasă călare pe cal a regelui Charles al XII-lea al Suediei care cere o apă minerală şi îşi manifestă sec pulsiunile homoerotice. Aceeaşi armată învinsă oferă un spectacol jalnic cu un rege care are nevoie la toaletă, dar găsind-o ocupată se complace în explicaţiile penibile ale aghiotantului cu privire la eşecul penibil al campaniei sale. Războiul a fost întors pe toate feţele lui şi a fost găsit lamentabil împreună cu microsocietatea care întreţine ideea. Însă prezenţa cea mai marcată în film este a unui cuplu care rivalizează cu celebrii Stan şi Bran sau personajele degeminate din Aşteptându-l pe Godot, piesa lui Beckett, doi comis-voiajori care se recomandă ca făcând parte din industria de divertisment, vânzând dinţi de vampir, o pungă cu râsete, un fel de ghiorţăieli scrâşnite şi o mască grotescă de plastic a lui Moş Un-Dinte. Variaţiunea pe aceeaşi temă a cuplului de serioşi funcţionari ai râsului care gravitează cu fiecare gag în jurul ofertei lor de măscărici falimentari evidenţiază însă dimensiunea ensoriană a „tablourilor” lui Roy Andersson. Ceea ce e static la Roy Andersson nu vine atât din tablou sau din fotografie, ci din mască. Încremenirea ţine de rigiditatea inevitabilă a măştii pe care brutalitatea, scleroza, plictiseala, vanitatea belicoasă, idioţenia, alienarea, disperarea mută şi în cele din urmă moartea o aşază pe chipurile personajelor sale. Există o singură scenă care contrastează cu toate acestea în mod programatic, un tablou cu tineri îndrăgostiţi pe malul mării, aşezaţi pe un pled, însoţiţi de un câine care se aşterne cuminte lângă ei, aflaţi probabil la preludiul unui moment erotic totuşi nedecis. Scena are viaţă prin firesc, ei, tinerii nu au eşuat încă, povestea lor poate începe sau doar continuă, fără aşteptări grandioase, fără un sfârşit anunţat, pur şi simplu. Altfel, gagurilor lui Andersson le lipseşte un fapt esenţial, râsul; oricât de caraghioase par personajele, râsul nu se află la el acasă în mizanscenele cu aspect de salon al canceroşilor pe care le construieşte regizorul. O tristeţe scheletică apasă toată această umanitate care se mişcă au ralenti, parcă din inerţie, iar cei doi comici à rebours au ceva din seriozitatea unor funcţionari de la pompele funebre.

Într-o poezie absurdă povestită de un copil cu handicap pe scenă, dar nu publicului, ci pedagogului la un fel de serbare lămureşte titlul filmului cu o explicaţie suplimentară a nevoii de reflecţie aviară: porumbelul care medita pe o creangă nu avea bani de buzunar să ajungă acasă. Iată o parabolă despre viaţă în toată complexitatea ei! Avem în Roy Andersson o combinaţ ie de Kafka scandinav cu Danil Harms, asezonaţi cu Beckett şi Ionescu nu fără o idee de Harold Pinter şi Tom Stoppard.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara