Numărul curent: 12

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Meridiane:
Mărturisiri la rupere de vremi şi cutremur de destine de Leo Butnaru

Romanul memorialist-eseistic Pe mine mie redă-mă este documentul unei stări de spirit în deschidere spre lume, spre înţelegere, în trecerea ei, cu încetul, într-o conştiinţă lucidă, traumatizată care devine temeiul caracterului, deloc ordinar, al celui care a fost Serafim Saka (1935–2011), omul şi scriitorul care a(u) cunoscut din plin avatarurile a ceea ce pusese de titlu unei cărţi de-ale sale, Vămile. Vămile nenorocului copilului orfan de ambii părinţi. Apoi pe cele ale tânărului pornit în căutarea unui rost, dar mereu ciocnindu-se de agresivitatea congenital antiromânească a bolşevismului sovietic năvălitor, cotropitor şi înstăpânit infernal pe meleagurile din stânga Prutului. Apoi vin vămile prin care i se impune să treacă tânărului jurnalist, scriitor, mereu încolţit de mahării partidului şi de minusculii critici „literari” aserviţi în cel mai înalt grad de laşitate şi nesimţire partidului. Vămile antiromânismului, imperialismului, şovinismului velicorussovietic, vămile fobiei faţă de altfel, în atitudine şi artă, faţă de nou şi de… noi (cei de demult, dar, posibil, şi noi ca atitudini, convingeri, acţiune). Vămile mediocrităţilor pseudo-artistice, pseudo-intelectuale, în cârdăşie cu nomenklaturiştii ignoranţi, slab alfabetizaţi, cărora, primii, le scriau denunţuri anti- Saka. Însă, chiar trecând atâtea vămi, în cea mai mare parte a existenţei sale mature, când, în contextul unei realităţi atât de mutilate, de private de multe, opta în primul rând de libertate, Serafim Saka s-a străduit să se menţină cât mai mult posibil într-un autoregim de francheţe a opiniei, a scrisului, a atitudinii şi acţiunii sociale.
Odată cu protagonistul şi orânduitorul ei, cu autorul-mărturisitor, naraţiunea memorialistică porneşte în lume din nordul Moldovei Estice hotărnicit cu nordul Bucovinei, unde se sfâşie harta şi destinul României; harta şi destinele ţăranilor şi intelectualilor ajunşi la cheremul imperiului diavolului – bolşevic, ca una dintre cele mai incalificabile forme şi forţe ale răului devastator, ca – zice autorul – „spectacol din cele apocaliptice!”, pentru că „de la fascism la comunism nu-i decât o jumătate de pas”. Numai că Serafim Saka nu e pur şi simplu autorul-personaj sau personajulautor, ci – emotiv, dar şi teoretic, raţional accentuat, – e autorulanalist. Analist al faptului, în generalul sugerat de titlul scrierii sale, fapt-nucleu, în baza căruia întreprinde cercetări, studii, uneori microscopice, ale evenimentelor existenţei sale, ale tinerelor şi tragicelor destine ale părinţilor (tatăl mort în război, mama stingându- se de tifos), ale rudelor sale; destinul satului în care îşi trăieşte copilăria, iar de aici, avansând pe treptele maturizării, ca proces de devenire a unei personalităţi, – întreprinde analize sub aspect socio-istoric în perimetre naţionale şi intern-naţionale, plasate în context şi conexiuni internaţionale. Naraţiunea e spaţiul psiho-afectiv (nu de puţine ori, intens afectiv, paroxistic – al durerii, dramei, nedreptăţii) de laborator în care procesează continuu un convertizor, care transformă – inclusiv în artă, în roman – mişcările şi forţele/ energiile oamenilor în istorie şi a istoriei în oameni, în timpuri de interacţiuni care, mai curând, duceau la distrugerea a ceva şi alcătuirea a altceva, proces în care deformarea adevărului social, a caracterului uman era declanşată şi întreţinută de forţele răului – ale războiului, agresiunii, cotropirii, umilirii, deznaţionalizării, alterării a toate – familie, limbă maternă, şcoală, moralitate şi celelalte. Iar Serafim Saka avea o memorie fabuloasă, ca proces psihic care, în durata conceperii şi creării romanului, a acţionat ca un procesor uimitor de eficient (aici, implicit, eficienţa referindu-se la valoarea, unicitatea acestei scrieri ca artă, dar şi ca mărturie socio-istoricopolitică). Este drama necruţătoare care coagulează cheagul durerii, chiar al deznădejdii din individual şi naţional. Este nedreptatea împilatorului, răscroitorului de hotare statale şi uman-individuale, nedreptate împinsă până departe de extremele extra-umane. În inuman. Este josnicia, cinismul, laşitatea, trădarea, în general – dezumanizarea.
Textul e mereu vârstat de amarele, obsesivele mărturii despre anevoioasa cale de devenire, ca personalitate, a celui care a simţit ostracizarea ideologică încă de la prima sa nuvelă publicată, când abia începea să creadă în şansa autoconstrucţiei, autoedificării prin scris, prin polivalenţele şi sugestiile cuvântului, care să-i asigure avansarea spre alte niveluri de înţelegere, reflecţie, cultură şi civilizaţie. În pofida cenzurii draconice, tânărul venit la oraş din patriarhalismul, incertitudinile şi confuziile satului postbelic nu renunţă de a-şi asuma scrisul/ literatura ca pe o condiţie supremă a destinului său, ca pe o profesie. Condiţia scriitorului tânăr obligat să treacă prin vămile necruţătoarei cenzuri îi prilejuiesc autorului tot alte şi alte autoproiecţii interogative în interiorul propriei sale firi, dar şi în lume. Iar derularea exemplelor, imaginilor, interoga- ţiilor evocative fac discursul unul melancolico-sarcastic, al rezistenţei şi regretelor, al suspiciunii faţă de ceea ce regimul sovietic şi servii săi dădeau (belicos!) drept adevăr. Ar fi aici ceea ce s-a numit „suspiciunea intelectuală”, care i-a avut de primi-protagonişti pe Marx, Nietsche şi Freud, dintre care cel de-al doilea a fost şi cel mai radical.
Pe Serafim Saka nu-l interesa atât prezenţa în literatură, cât literatura ca atitudine intrinsecă, în linie ontologică, de apărare a însăşi literaturii ca artă, ca estetică; apărând-o de implicări politicosociale amatoriste, tendenţioase, corupătoare; apărând-o de mers contra adevărului, precum îi cerea nefasta „metodă” realist-socialistă umilitoare de individualităţi.
În privinţa finalului… nefinalizat, din păcate, al romanului-fapt, ar putea exista două ipoteze: sau că autorul dorise să împlinească o acoladă, legând începutul şi sfârşitul cărţii cu pagini despre copilărie, dar pentru asta mai gândind să migălească pe viitor, de care a fost cu mare părere de rău lipsit prematur, sau că fragmentul era trecut provizoriu la urmă, pentru a fi, eventual, introdus în prima parte a cărţii, când Serafim Saka vorbeşte de deportări, de unde şi nota sa la începutul fragmentului în cauză: „Prima deportare, 1941, eu nu am de unde să o ţin minte, aşa că reproduc interviul…” Iar aceste şi alte momente tehnice, stilistice neclare până la capăt, unele suprapuneri repetitive de idei, de formule-formulări, dau certitudinea senzaţiei că autorul era încă în proces de finalizare a romanuluifapt, ducându-mă spre unele concluzii demne de atenţie ale esteticianului Mihail Epştein: „Eseul s-a născut din combinaţia unei filosofii proaste, lipsite de sistem, a unei beletristici proaste, fragmentare, a unui jurnal prost, nesincer, pentru ca, dintr-o dată, să se înţeleagă că tocmai în lipsa sa de nobleţe (prăsilă) acest gen este neobişnuit de mlădios şi valoros. Neîmpovărat de o grea moştenire, el, ca oricare alt plebeu, se adaptează mai bine mereu fluctuantelor condiţii ale vieţii, să anime mai multe personalităţi care scriu, decât genurile care îşi trag obârşia din antichitate. Eseisticul ar fi un amestec al diverselor cusururi şi nefinalizări, care dintr-o dată ne permit să vedem acea parte a întregului, care le scapă iremediabil genurilor mai determinate, ce-şi au un ideal de perfecţiune (poemul, tragedia, romanul ş. a.). Pe când eseul îmbină: autenticitatea cotidianului, caracteristică jurnalului, generaliză rile raţionale (teoretice), specifice filosofiei, concreteţea imaginativă şi plasticitatea, definitorii pentru literatură”. Mihail Epştein concluzionează că: „Eseisticul reprezintă o orientare mult mai amplă şi mai puternică decât oricare orientare filosofică sau artistică, mai cuprinzătoare decât fenomenologia sau existenţialismul, suprarealismul sau expresionismul ş.a.m.d. – tocmai din motivul că el nu reprezintă orientarea unuia dintre branşamentele culturale, ci întruchipează specificul întregii culturi contemporane, ce tinde spre unitatea neomitologică, spre concreşterea nu doar a metaforei şi noţiunii în interiorul culturii, dar şi spre concreşterea culturii cu existenţa dincolo de spaţiile culturii. Eseisticul e apanajul conştiinţei creatoare la fel de înglobatoare, ce e peste acele curente, care se revarsă în ea, ca şi mitologia, din care toate ele şi-au luat cursul”.
Iar eu unul cred că sub lumina acestor idei vine inclusiv elementul explicativ plusat romanului: faptul. Romanul-fapt ca motivaţie, configuraţ ie, tehnică, stil, libertate de a muta şi de a câştiga pe tabla de şah a fragmentelor/ fragmentarismului. Faptul fiind, implicit, sinonimul literaturologic al eseului în multitudinea ipostazelor şi planurilor sale de manifestare în cadrul unui construct atât de amplu şi de valoros, „Pe mine mie redă-mă”.