Numărul curent: 47

Cronica ediţiilor:
Mărturii despre Ion Creangă de Cornelia Ştefănescu

Când mi-a fost expediată de la Iaşi, la sfârşitul anului trecut, ediţia Cuvinte şi mărturii despre Ion Creangă de Dumitru Furtună, profesorul Gheorghe Macarie de la Universitatea "Al. I. Cuza" ( autor al lucrării mai sus-numite, împreună cu Manuela Macarie, "universitari" cum se autointitulează într-o notă) a avut eleganţa nu numai să-mi dirijeze atenţia asupra activităţii ştiinţifice editoriale a Iaşilor, ci să-şi însoţească gestul cu o scrisoare explicativă. Scrisoarea punctează motivele care au determinat alcătuirea volumului şi rezumă, evident mai condensat, nota asupra ediţiei, nelipsind-o prin aceasta de importantele deschideri de orizonturi pentru apropierea de omul Ion Creangă. Şi aceasta prin aducerea la lumină a unor cuceritoare documente, deopotrivă asupra epocii scriitorului şi a epicului interpretativ conţinut în lucrările ce i-au fost dedicate în perioada interbelică şi în anii pe care Dumitru Furtună a mai avut răgazul să-i studieze, în ciuda arhivei risipite şi a greutăţilor întâmpinate. Dumitru Furtună ( 26 februarie 1890-15 ianuarie 1965) a fost teolog, folclorist, pedagog. Activitatea lui a fost pusă, cu o frenezie aproape exhaustivă, în slujba cultului autorului Amintirilor din copilărie.
           
Semnatarul scrisorii motivează reeditarea din 2002 a aceleaşi cărţi "modestă azi", apărute în 1990, cu toate omisiunile unui context de referiri care au avut de experimentat lecţia pervertirii prea plinului istoric, a ştrangulării sau a anulării lui. Profesorul Macarie se concentrează asupra a două elemente în stare să facă din lucrarea lui Dumitru Furtună o pagină de referinţă. O consideră "prima încercare monografică Creangă la noi". Şi ceea ce îi aduce un plus de valoare este faptul că "fără ea, lucrarea lui Jean Boutière La vie et l^oeuvre de Ion Creangă ( 1930), nu ar fi fost nici pe departe atât de documentată." Este vorba de teza de doctorat susţinută la Sorbona. Despre valoarea ei, Dumitru Furtună a referit în trei numere consecutive ale publicaţiei "Lumea" din 1930, titlul reţinând esenţa: Un francez scrie cea mai bună carte despre Ion Creangă.
          
Al doilea element îl constituie impactul cercetărilor întreprinse de Dumitru Furtună cu literatura de interpretare a lui Ion Creangă. Pozitivul şi negativul acestora nu este ocolit. Profesorul Macarie recunoaşte în scrisoare că singurul care folosindu-se de bogata documentaţie a cărţii lui Dumitru Furtună, şi o recunoaşte, este G. Călinescu în Postfaţa la Ion Creangă. Viaţa şi opera, publicată în 1987, reluată în ediţia din 1964. După ce parcurge drumul informărilor, străbătând Arhive ale Statului şi ale Mitropoliei de Iaşi, culegerile de corespondenţă, lămuritoare ale vieţii scriitorului, G. Călinescu scrie, aşa cum am verificat în ediţia din 1964: "În fruntea cercetătorilor de documente stă economul D. Furtună. De asemenea, în Bibliografia asupra vieţii am găsit enumerate în 13 poziţii, titlurile scrierilor lui Dumitru Furtună consultate pentru buna orientare documentară a monografiei călinesciene.
          
Trecând acum de la scrisoarea lui Gheorghe Macarie la notele ediţiei, cititorul implicat în relaţia dintre document şi operă, are prilejul să constate cum o scrisoare incifrată, adresată de Ion Creangă lui Iacob Negruzzi în martie 1877, a fost decriptată de G. Călinescu, venind să confirme presupunerile lui Dumitru Furtună. Acesta scria în "Făt Frumos" din 1926, "S-ar putea totuşi ca cineva din contemporani să dezlege taina acestei scrisori de caracter politic." Iar nota ediţiei să aducă lămuritoarea informaţie: "Ion Creangă reorienta, în ajun de alegeri, pe unii din foştii săi colegi de la Fracţiunea liberă şi independentă spre partizanii literari şi politici ai lui Iacob Negruzzi." Dar iată că apar şi inadvertenţele, semnalate de Dumitru Furtună, deopotrivă în datare, atât în articolul lui G. Călinescu Ion Creangă, publicat în "Adevărul literar şi artistic" din februarie 1937, cât şi în acela al lui Mihail Sadoveanu, 45 de ani de la moartea lui Creangă, publicat în "Însemnări ieşene", ianuarie 1937. Profesorul Macarie încearcă o motivare, în note. Dar cea care depăşeşte obişnuitul descoperirilor, este nota la textul lui Dumitru Furtună Creangă ca diacon, întrucât o cercetare, relativ de ultimă oră, datorată lui Gheorghe Macarie în Arhivele statului Iaşi, fondul Mitropolia Moldovei, scoate la lumină o "Adeverinţă" autografă a lui Ion Creangă, care anulează afirmaţia lui Dumitru Furtună, precum că scriitorul nu s-ar fi prezentat la tribunalul unde i se ancheta mult dezbătutul caz al diaconiei lui. "Nu vine", este concluzia lui Dumitru Furtună, ignorând evident acest document preţios. După cum, şi G. Călinescu, motivat de aceeaşi necunoaştere, surprinzătoare pentru cine s-a familiarizat cu pasiunea lui de a răscoli arhivele, se mulţumeşte în a prelua afirmaţia celui de atâtea ori citat pentru valoarea sa de documentarist, scriind în monografia sa: "Dar la 11 septembrie, întâiul termen. Creangă nu se prezintă."
          
Revenind la scrisoarea lui Gheorghe Macarie, adresată mie, reţin referirea şi la ediţia datorată lui Iorgu Iordan şi Ecaterinei Brâncuşi, privind unele particularităţi de toponimie. În plus, scrupulele filologice apărute pe parcursul realizării ediţiei. Cele care i-au impus editorului apelul obligatoriu la confruntările cu manuscrisele aflate în fondurile diferiţilor ani de achiziţie, ale Bibliotecii Academiei ale periodicelor, ale diferitelor fonduri particulare. Toate suficiente argumente pentru susţinerea afirmaţiei profesorului Macarie că pentru viitoarele ediţii Ion Creangă, spre a se evita permanentizarea inadvertenţelor semnalate pe parcursul notelor, consultarea "acestei insignifiante ediţii a noastră" îşi vădeşte utilitatea. Mai mult, adaug eu, cu o dorinţă expresă. Ediţia este cumul de documente. Ele presupun o amplă mişcare de date. De nume, de asemenea. Tocmai de aceea, o revedere responsabilă a unor transcrieri evident de pus pe seama culegerii tipografice se cere, cu atât mai mult cu cât scrupulul citatului şi al raportărilor explicite la contemporaneitatea livrescă a ediţiei, cuprinzând aici un trecut mai mult sau mai puţin îndepărtat, este demonstrat şi susţinut prin confruntările recunoscute ale unui împătimit, la rândul său, al documentului, deţinător al unor originale "din colecţia noastră", cum ar fi articolele despre Isaia Duhu. Frumoasă demonstraţie privind originea poreclei lui Isaia Theodorescu, de căutat într-un automatism de vorbire al celui în cauză. Dar iată că în textul În amintirea lui Creangă, publicat în "Chemarea" din martie 1938, Dumitru Furtună anunţă victorios descoperirea a zece cereri scrise de seminaristul Creangă, în cirilice, între 1853-1858 "pentru susţinerea fraţilor săi preoţi de mir de atunci". Editorul, de o acribie demnă de tot respectul, informează în notă că documentele respective "scrise şi probabil redactate între 10.III.1855 şi 19.II.1858, de seminaristul din Târgul Neamţ, "au fost editate de D. Furtună în revista "Biserica ortodoxă română", nr. 1-4, 1938.
          
Citite pagină de pagină, textul ediţiei şi notele exhaustive, sunt nu doar prilej de verificare, ci de reală bucurie, odată ce oferă posibilitatea reconstituirii reţelei de relaţii umane, de informaţii, adesea viu colorate, privind înţelesul tematic al locului, timpului, oamenilor epocii lui Ion Creangă, al fabulosului lor copleşitor datorat referirilor directe la documentul de epocă. Un exemplu. Ele sunt multe, dar pentru a evita încărcarea cronicii cu exemple, mă opresc doar la episodul Ion Creangă ca diacon, adevărat scenariu pentru o punere vie într-o scenă populată cu personaje contradictorii, urmărite savuros de Dumitru Furtună, fără să se fi gândit că o face, atunci când reconstituie drumul sentinţei, al aplicării ei, drumul "întâmpinărilor" lui Ion Creangă, printre ele, răspunsul la învinuirile că a părăsit "semnele de cleric sfinţit". Demonstraţie de o fină subtilitate, al cărei final nu face decât să autentifice conţinutul: "...că piatra cu care voiţi a arunca în mine se întoarce asupră-Vă."
          
Ediţia este constituită din două corpuri esenţiale de texte ale lui Dumitru Furtună: Cuvinte şi mărturii despre Ion Creangă - cu prilejul împlinirii a 25 de ani de la moartea sa, urmate de Articole ( din periodice) şi Anexe: Scrisori ale lui Jean Boutière către D. Furtună şi trei bibliografii, fiecare îndreptăţită a fi comentată: Bibliografia lucrărilor lui D. Furtună consacrate operei lui I. Creangă; Dumitru Furtună. Bibliografia operelor apărute în volume; Dumitru Furtună. Bibliografie ( despre). În final, Dumitru Furtună. Tabel cronologic. Ediţia aduce expresive mărturii ilustrate de epocă.