Numărul curent: 44

Editorial:
„Mărturia unei generații“ de Nicolae Manolescu

Prea puţini cititori, în afara istoricilor literari, vor fi recunoscut în titlul însemnărilor mele cartea de interviuri cu scriitori contemporani ai lui Felix Aderca din 1929 de la Editura Naţională S. Ciornei.

Am un exemplar din prima ediţie, cu „măştile”, adică portretele desenate de Marcel Iancu, dedicat de autor lui Constantin Graur şi trecut prin biblioteca lui Virgil Ierunca, ale cărui sublinieri se pot observa din când în când. Nu peste mult timp, dacă aplecarea noilor generaţii către uitare va continua, nu-şi va mai aminti nimeni de niciunul dintre aceştia. Nici măcar de Aderca, scriitor novator la vremea lui, pe alocuri îndrăzneţ şi anticipator. S-a născut în 1891 (în martie vor fi 120 de ani) şi a murit în 1962 (în decembrie al celuilalt an vor fi 60). Cartea despre care vorbesc a vrut să fie exact ce o arată titlul. E una din puţinele care iau în seamă generaţia ca realitate istorică şi culturală. Nu e nici un manifest, precum „Itinerariu spiritual” al lui Mircea Eliade apărut în ziarul „Cuvântul” în 1927, nici o retrospectivă, precum aceea închinată aşa-numitei „generaţii pierdute”, de către Emil Manu, în Eseu despre generaţia războiului din 1978. Aderca ia în considerare o generaţie aflată în plină activitate, nu una incipientă sau una care şi-a încheiat destinul. E perspectiva cea mai delicată, fiindcă, dacă ne putem eventual închipui că un manifest va declanşa procesul constituirii unui spirit de generaţie, cum s-a întâmplat în cazul lui Eliade, sau dacă ştim cu destulă precizie care sunt contururile unei generaţii ieşite din scenă, n-avem nicio certitudine în privinţa aceleia din care facem noi înşine parte. Dificultatea este evidentă în cartea lui Aderca: Slavici şi Vinea, D. Nanu şi Ion Barbu, Ibrăileanu şi Blaga fac parte din generaţii diferite. De altfel, nici anul nu e nimerit, fiindcă, în 1928- 1929, când sunt luate marea majoritate a interviurilor, scriitorii generaţiei vechi erau simţiţi ca încă vii literar, ceea ce explică punerea lor laolaltă cu scriitorii noii generaţii, care erau departe de a-şi fi dat întreaga măsură. Camil Petrescu nu publicase nici unul dintre romane, Ion Barbu mai avea un an până la Joc secund, Arghezi era abia debutat editorial. Şi, peste toate, o a treia generaţie, numită mai târziu generaţia 27, ieşea din ou cu piuituri grozave, voind să cucerească repede piaţa şi să seducă opinia literară. „Mărturia unei generaţii” este, prin urmare, un titlu inapropriat: noi, astăzi, vedem limpede că liniile de demarcaţie nu sunt acelea ale lui Aderca. Lipsa de unitate a punctelor de vedere este flagrantă. Nu se poate defini un profil al generaţiei la care se referă Aderca decât dacă procedăm prin eliminarea unui sfert din nume. (N-am spus că există şi patru neliteraţi în carte, fiindcă, oricum, nu i-am luat în calcul). Chiar şi aşa însă, ne izbim de faptul că generaţia cu pricina nu are, spre deosebire de aceea care îi va succede în urma unei veritabile campanii de exterminare, o clară conştiinţă de sine, în pofida eforturilor lui Lovinescu de a o delimita de generaţia de până la 1916. Şi e oarecum normal să nu aibă, câtă vreme trăieşte într-o epocă în care genurile literare evoluează haotic şi nu în acelaşi ritm, poezia luând-o cu mult înaintea romanului, ca să nu spun că se produc suprapuneri ciudate, care fac dintr-un roman naturalist ca Ion al lui Rebreanu contemporanul aproape an pe an al romanului avangardist Pâlnia şi Stamate al lui Urmuz sau din suprarealismul poetic, geamănul tradiţionalismului unui Ion Pillat, absent din carte, în care îşi găseşte totuşi un loc de cinste Ion Vinea.

Nu înseamnă câtuşi de puţin că „Mărturia unei generaţii” nu are importanţa ei în cunoaşterea epocii literare. Dacă Aderca şi-ar fi pus în practică, un deceniu mai târziu, ideea altminteri foarte bună, cartea ar fi avut un impact la fel de mare astăzi ca şi, din câte ştiu, ieri. Mă refer, desigur, la interesul ei în ochii istoricilor literari. E, chiar şi aşa, un document de epocă inconturnabil. Mai ales că scriitorii intervievaţi preferă să-şi povestească amintirile din viaţa literară. Latura anecdotică e preponderentă. Ca sursă de informaţii la prima mână, deşi, multe, de a doua mână, „Mărturia” e foarte utilă. Sunt numeroase lucruri pe care nu le ştim decât din ea. De pildă, relaţiile dintre tânărul Goga şi bătrânul Caragiale. Sau ce legătură are Pădurea spânzuraţilor cu biografia lui Rebreanu şi cum i-a venit ideea din Ion, de la o scenă reală cu un ţăran părând a vrea să sărute pământul.

Sau cum a luat naştere trioul, atât de eterogen, dar atât de rezistent, Galaction, Cocea, Arghezi (în versiunea celui dintâi).

E de remarcat şi un lucru pe care îl ştim mai demult: scriitorii strălucitei generaţii interbelice stau prost cu ideile generale. Mi-am amintit, recitind „Mărturia” de intenţia Danei Dumitriu, de prin anii ’70, de a alcătui o antologie comentată a părerilor literare ale interbelicilor, ocazie cu care i-am semnalat cartea lui Aderca. A renunţat, din motivul cât se poate de simplu, că a descoperit prea puţine păreri interesante şi originale. În afară de Motru, Lovinescu, Blaga şi Barbu, nu e nimic citabil în „Mărturia”. Cel care ştie cel mai bine ce fel de poezie vrea să facă este ultimul. Părerile lui îi vin poeziei din „Joc secund” ca o mănuşă. Şi, ca şi în cazurile menţionate mai sus,cartea lui Aderca este sursa tuturor informaţiilor folosite până astăzi de critici în definirea tipului de poezie a lui Barbu. Ceilalţi trei sunt atraşi mai degrabă de istoria sau de sociologia culturii, ceea ce se explică prin natura preocupărilor lor în acel moment. Surprinzător la Blaga este să constatăm că se află pe o lungime de undă vecină cu a lui Nae Ionescu şi Mircea Eliade. Iată ce-i declară lui Aderca: „Cu individualismul – dominant azi în sistemul de proprietate, în legislaţie, în politică, în literatură şi (în) celelalte arte – nu se poate merge mai departe. Ne-am înnămolit. Ne-am anchilozat.” Teza n-are de-a face neapărat cu expresionismul, faţă de care Blaga ia distanţă: „Criza de care suferă expresionismul e că tinde individual, prin poeţii, dramaturgii, pictorii şi sculptorii lui, către un stil colectiv. Îmi dau seama: această credinţă în arta colectivă e o asceză a propriei individualităţi”. Idealul este, aşadar, anonimatul artistic.

Ideile lui Blaga au, cel puţin, o logică şi anume aceea a gândirii dominante în epocă, fascinată de tot ce se împotrivea liberalismului şi individualismului burghez şi care va conduce finalmente la fascism şi la comunism. Ale lui Camil Petrescu nu au, în schimb, nicio logică. Autor deocamdată al câtorva piese nejucate şi al unei plachete de versuri, viitorul romancier învăţat după război la şcoală este acelaşi paranoic etern frustrat de mai târziu, când va avea motive cu adevărat temeinice să-şi strige insatisfacţia de a nu i se recunoaşte valoarea. La sfârşitul anilor ’20, este în plină ebuliţie noocratică. Visează la o ştiinţifizare (e cuvântul lui!) a, nici mai mult, nici mai puţin, vieţii sociale. De aici până la etatizarea tuturor domeniilor, nu mai e decât un pas: „Spre deosebire de alte partide – în special de partidul socialist – cred că toate forţele trebuie să emane de la stat.” Lasă că tocmai socialismul va pune teza în practică, dar abracadabra camilpetresciană merge mai departe, până la teza că statul totalitar (el nu foloseşte, totuşi, cuvântul, deşi noi, care îi cunoaştem piesa Jocul ielelor, scrisă deja la data interviului, avem oarece temeiuri să-l bănuim de simpatie, intelectuală, fireşte, pentru ideologia de acest tip) e neapărat unul noocratic. Înduioşătoare la Camil Petrescu este, până la urmă, colosala lui naivitate: se declară convins că „o grevă a muncitorilor intelectuali – ingineri, medici, ziarişti, funcţionari e.t.c. – e mult mai periculoasă decât o grevă a muncitorilor manuali”. Să remarcăm şi limbajul care va face parte din limba de lemn a epocii comuniste. Muncitori intelectuali! Noroc că utopicul Camil n-a apucat să trăiască greva mecanicilor de locomotivă din timpul guvernului Văcăroiu şi să-i compare efectele cu acelea ale grevelor dascălilor sau ale personalului medical!

Ar mai fi de spus doar că toţi intervievaţii se declară nemulţumiţi de critică, oftând după Maiorescu şi critica lui de direcţie, care, dacă ar mai fi fost de actualitate, i-ar fi determinat, fără umbră de îndoială, să fie încă şi mai ostili faţă de acest exerciţiu necesar în orice cultură, şi, de altfel, absolut democratic, fără de care cultura însăşi nu poate exista. De la modesta Ticu Archip la genialul Arghezi (obositor prin metaforizarea neîntreruptă a unor banalităţ i), toată suflarea literară a anilor 20 din secolul XX e pornită pe critici şi pe universitari, „cretini laureaţi care-şi instalează funcţiunile creierului la o catedră, pentru a permanentiza soluţia prin idioţie şi a ştirbi inteligenţa curată, transparentă şi sonoră a unui tineret înjugat cu forţa la vehicularea dobitoacelor intelectuale”. Aţi recunoscut gingăşia stilistic îmbârligată a lui Arghezi. De unde se vede că ura, fără suportul ideii, naşte monştri, chiar şi la cei mai mari.

Portretele şi caracterizările critice pe care Aderca le schiţează în introducerea ori în încheierea fiecărui interviu sunt adesea remarcabile, prin fineţe şi prin umor. Despre pudicul de modă veche Brătescu-Voineşti, de exemplu, scrie: „Am plecat de la d-l Brătescu-Voineşti cu o candoare în toate simţurile, ca după o baie de lumină. E poate singurul nostru autor care poate fi citit cu glas tare , în familie, de fete şi de copii… Şi m-am întrebat: cum e cu putinţă ca azi o bună parte din scriitori să fie cu atâtea înverşunări împotriva celui mai duios şi cast prozator?” Venite de la autorul Ţapului, aceste aprecieri nu sunt doar suspecte, dar şi perverse. Nu pot să nu spun la urmă de tot că paginile acestea din „Mărturia” mi-au dat peste cap părerea că limbajul criticii se învecheşte mai lent decât acela al prozei sau poeziei. M-am înşelat. N-a trecut decât ceva mai mult de trei sferturi de secol de la comentariile lui Aderca şi un stil înflorit şi perifrastic le face aproape vetuste.