Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

ex libris:
Mărturia unei formări de Mircea Anghelescu

Vintilă Horia, Memoriile unui fost săgetător, ediţie îngrijită de Cristian Bădiliţă şi Silvia Colfescu, prefaţă de Cristian Bădiliţă, Editura Vremea, Bucureşti, 2015, 333 pag.

Autor dificil, imposibil de prins într-o formulă sintetică deşi consecvent în principalele lui opţiuni, Vintilă Horia este încă un scriitor puţin cunoscut în ţara natală şi de suflet: dovadă că centenarul naşterii sale a fost recent sărbătorit la Universitatea din Alcalá de Henares, unde a fost profesor, dar nu şi la cea din Bucureşti.

E adevărat că opera lui n-a pătruns în cercurile mai largi ale cititorilor români: mai bine de două treimi din cărţile sale n-au fost publicate aici nici după 1989, de pildă eseurile despre „meseria de romancier” sau despre „literatură şi disidenţă”, romanele Le voyage à San Marcos sau Marthe ou la seconde guerre, după cum nici măcar celebrul Journal d’un paysan du Danube, tradus în italiană şi spaniolă, n-a fost încă tradus şi în română. Este firesc deci ca descoperirea şi publicarea unor „memorii” începute încă în 1985 şi neterminate la moartea sa în aprilie 1992, să fie percepută ca un eveniment major, cu repercusiuni asupra receptării întregii sale opere de către cititorii români, şi să fie primită cu interes şi în străinătate.

Intitulate Memoriile unui fost săgetător şi scrise în româneşte, adică înainte de romanul Mai sus de miază- noapte, despre care s-a crezut la un moment dat că ar marca revenirea lui Vintilă Horia la limba română, aceste amintiri încep cu cele mai vechi imagini dintr-o existenţă sortită parcă unor necurmate peregrinări căci, la abia câteva luni, copilul este dus din Segarcea natală la Vaslui, în casa bunicilor materni, cât timp tatăl este plecat la război. Imaginile retragerii ruşilor de pe front, plasate spre sfârşitul anului 1917 sau în cel următor, sunt foarte probabil reconstituite din povestirile familiei, căci nu puteau fi amintirile unui copil de mai puţin de doi ani, dar e important să observăm iluzia autorului, care se încrede adeseori în capacitatea sa de a reţine şi reproduce fapte la care a fost martor, descifrate şi înţelese mai târziu. Este indiscutabil că el are o remarcabilă putere de a reconstitui ambianţa şi detaliile unor scene importante din viaţa sa încât repetarea la vârsta maturităţii a unor trasee şi întâlniri din copilărie („reproducerea fidelă în imagini mărite a acelei uverturi semnificative”) i se impune ca fiind treptata conturare a unui destin. Repetarea unui tipar al faptelor care capătă semnificaţii importante şi o anumită continuitate în pofida cronologiei sau a determinărilor materiale duce la o viziune mitică a marilor cicluri existenţiale în care individul, prin anumite semne, este introdus pe căi sustrase ordinii profane. El nu mai crede în înlănţuirea cauzală, mecanică, a evenimentelor pe măsură ce înţelege această ordine spirituală ca o ieşire din experienţa cotidiană: „nu mai am încredere în Istorie ca atare” (p.135). Cu alte cuvinte, Istoria nu este accesibilă oamenilor care o trăiesc, nici pentru a o influenţa, nici pentru a o înţelege: „am învăţat că Istoria nu e în mâna oamenilor şi că, numai abordând conceptul de metapolitică la modul cel mai realist posibil, avem şanse de a înţelege ce se întâmplă” (p.192). Este de înţeles deci de ce autorul este adus la un moment dat să precizeze că „scopul acestor memorii nu e acela de a face critică literară, ci de a descurca iţele unui destin”, al său, desigur, dar şi al ţării cu care se identifică. Iar identificarea merge până la cel mai radical gest, acela al sinuciderii simbolice, când încrederea sa în „stat”, în entitatea reprezentativă a ţării şi în conducătorii ei, este trădată: aşa se explică de ce, în momentul când află de cedarea fără luptă a unor bucăţi din trupul ţării, vede ca singură soluţie onorabilă pentru el, consilier la Ambasada Română de la Roma, să pătrundă în Columna lui Traian şi să se spânzure sus „în semn de tragică contestare a infamei cedări” (p.165).

Această concepţie tragică despre destin şi implicaţiile sale concrete în viaţa individului este întărită de sfârşitul războiului, cu toate consecinţele cunoscute asupra divizării lumii şi ocupării ţării de armata sovietică, când scriitorul emigrează în Argentina. De aici nu-şi mai putea pune problema unei reveniri, pentru că aceasta nu mai era posibilă „în sensul că locul însuşi al întoarcerii dispăruse de pe hartă, fusese scufundat într-un infern schimbător la faţă şi la suflet...”. Important este că această despărţire este pur materială, fără legătură cu spiritul lucrurilor care continuă să trăiască în el („la Bucureşti, dacă m-aş întoarce, aş recunoaşte imediat totul, tot ce nu s-a schimbat bineînţeles. Fiecare casă, fiecare monument, magazinele, faţadele, culorile, parcurile, statuile”), iar identitatea sa profundă nu cuprinde doar „Ţara” (scrie întotdeauna cuvântul cu majusculă), ci şi Europa cu spiritul ei tutelar, căci opera la care visa generaţia sa era una „din care să dăm de băut unei generaţii europene. Cred că în acest fel ne situam pe o linie românească, etern prezentă în istorie, însă niciodată dusă la bun sfârşit” (p.147).

Poate că aceste predispoziţii şi formaţia sa, oarecum haotică, în cercul Gândirii şi apoi al tinerilor dezgustaţi de politicianismul epocii şi de abuzurile lui Carol al II-lea, explică lunga evoluţie a unui spirit frământat şi dornic să găsească el însuşi soluţia ieşirii din criză. Deocamdată încerca să îmbine tradiţia autohtonă cu gândirea europeană pe care o cunoscuse, ca şi Eliade, în Italia, „una din revelaţiile cele mai adânci ale vieţii mele”, cum spune undeva , şi simţea că „ieşeam din forma primă a culturii româneşti în care mă născusem şi fusesem crescut, pentru a cuprinde o suflare românească superioară, contemporană în spirit cu alte forme... însă de care era greu să te apropii în mod raţional sau conştient dacă nu ieşeai din Ţară şi dacă nu contactai direct fiecare spirit local în parte. Exilul mai târziu mi-a completat această formaţie. Ştiu astăzi că sunt un european născut în România, aşa cum cineva era înainte un român născut în Oltenia, sau un spaniol născut în Castilia”. Ideile lui europeniste sunt afirmate de altfel încă din 1938 şi reluate după replica lui Ştefan Baciu din „Universul literar”.

Europenismul tinereţii sale, care s-a format la luminile Renaşterii italiene şi ale Spaniei lui Unamuno, Ortega y Gasset, Eugenio d’Ors şi Ramiro de Maetzù, care „încercau să găsească un rost felului de a fi spaniol”, implica o viziune critică a ţării şi a regelui care „a distrus ultima şansă a democraţiei de a prinde la noi şi s-a prezentat în faţa istoriei, în anii teribili dintre 1939 şi 1941, când toată Europa era în flăcări, cu o Românie slăbită, degradată şi descompusă şi cu o armată ca vai de lume” şi a capitalei căreia Paul Morand îi făurise o imagine „destul de discutabilă, îndepărtată de realitate”, într-o carte uşurică pe care.o condamnă şi cu alte ocazii. I s-a părut că eşecul acestei viziuni înseamnă eşecul fiinţei umane înseşi în încercarea de a se salva („Creştinismul a încercat timp de două milenii să ne îndrepte şi nu a reuşit. Cu atât mai puţin Stalin, Lenin, Hitler, democraţii, filosofii laici, masele isterice, proletarii inculţi, burghezii universitari sau societăţile de binefacere”, p.143) şi că „toate epocile realiste termină în hecatombe de deziluzii”. Din ruinele acestei catastrofe generale, care este eşecul idealismului şi iluziilor generaţiei Primului Război Mondial, de la Cezar Petrescu la el însuşi, nu se poate salva decât proiectul unei lumi paralele, „mai bună, inventată, opusă unei realităţi falimentare”. Aceasta este literatura lui, care-şi trage „ca din ruinele unei vaste catastrofe, fragmente de vise amestecate cu fragmente de amintiri. Din acest puzzle e făcută întreaga mea literatură”.

Pe scurt, soluţia după o scurtă epocă de iluzii şi căutări fără rezultat şi după un război pustiitor, este să se retragă din realitate: „mă retrag în munţi, vreau să spun în proiectele mele literare, unde mă ascund de furiile cotidiene şi pun la cale o altă lume”. Prizonier în Austria, după 1944, trăind din expediente în Italia, unde află de condamnarea sa în ţară, mic funcţionar de bancă şi lector de limba română în Argentina, unde colaborează la gazete locale, în 1953 ajunge în Spania cu o bursă şi devine funcţionar de succes, dar se decide să abandoneze totul pentru a nu rata literatura, la care nu renunţase niciodată. În 1957 ajunge pentru prima dată în Franţa unde îl cunoaşte pe Raymond Abellio, inginer pasionat de numerologie şi autor de proze esoterice al cărui roman (probabil Les Yeux d’Ezéchiel sont ouverts) îl impresionase încă din Argentina. După cum mărturiseşte, cartea acestuia „mi-a deschis căi către alt fel de a scrie romane şi de a contempla pădurea contemporană, sau mai bine zis jungla după-războiului” şi, probabil, aici găseşte modelul pe care îl căuta (nu era singurul: va fi urmat şi de J.Pârvulescu) pentru a aşeza o lume paralelă, mai bună şi mai semnificativă decât aceea reală, înglodată în propria ei ticăloşie şi neputinţă. Locul ideal pentru această trecere este pădurea, cu arborii bătrâni între care te cufunzi ca într-un mister, pădurea pe care o cunoscuse în adolescenţă pe valea Râmnicului până la Poiana Mărului, care l-au ajutat mai târziu să alcătuiască, cum spune el, peisajul major al romanelor sale: „Urcam prin pădurea fără vârstă, prezentă acolo de pe vremea când, prin acelaşi peisaj, avea să urce Ovidiu din Dumnezeu s-a născut în exil, mă trânteam la pământ pe muşchiul parfumat şi răcoros, pe o culme de pe care se vedea Muntenia de-o parte şi Moldova în cealaltă... şi respiram tăria vegetală... îmi umpleam plămânii de sucul pământului, din miresmele din care şi eu eram făcut (subl.ns.)”. Este peisajul din basme şi din balade, din Păunaşul codrilor (el numeşte aşa romanul Cu paloşul al lui Radu Rosetti, „cartea cea mare a copilăriei mele”), „Mihu copilul din copilăria mea”, care „se înrudea într-un fel peisagistic cu acel codru german unde venisem să petrec... ultima fază a războiului”. Toate fac parte dintr-o lume de simboluri care îl fermecau din copilărie, gesturi echivalând cu acţiunea în sine, cum era „scena în care Mircea şi cavalerii lui intrau cu caii în mare ca să o ia în stăpânire... scena cea mai frumoasă din toată istoria noastră, cea mai nobilă, mai tradiţională, mai medievală, mai grandioasă şi mai mitică”.

Reconstituită astfel, din tablouri dinamice ale unei lumi în ebuliţie, într-o frenezie a trăirii cu orice preţ, odată cu treptata constituire a personalităţii unui scriitor care îşi găseşte târziu marca identitară, în continuă disjungere de timpul în care trăieşte, povestea vieţii lui Vintilă Horia se conturează ca un roman al formării sale şi, pe lângă evocarea numeroaselor figuri cu care se intersectează, îşi împlineşte în cea mai mare măsură promisiunea „de a descurca iţele” propriului destin.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara