Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
Împăratul Traian în tradiţia romanică orală de Ion Taloş

Nu se poate vorbi despre Împăratul Traian în tradiţia populară fără a răspunde mai întâi la două întrebări: A. Care sunt limitele memoriei colective, resp. care e durata „de viaţă” a unui produs folcloric? şi B. Care e locul rezervat tradiţiei despre împăratul Traian în enciclopediile recente de specialitate?

A. Când se vorbeşte despre durata memoriei colective, cel mai des e citată opinia cunoscutului etnolog francez Arnold van Gennep, autor al lucrării La formation des légendes (1910, p. 163), după care amintirea unei personalităţi istorice se menţine în tradiţie cinci-şase generaţii, adică între 150 şi 200 de ani. De-ar fi aşa, atunci n-am avea motive să vorbim despre amintirea în tradiţia orală a împăratului Traian, de acum aproape două milenii! Dar tema duratei unei opere folclorice a fost discutată de mulţi alţi specialişti, unii aducând nuanţări importante. Hermann Bausinger, Kurt Ranke, Lutz Röhrich ş.a., au publicat volumul Kontinuität? Geschichtlichkeit und Dauer als volkskundliches Problem (1969). Titlul prevăzut cu semnul întrebării indică un anumit scepticism privitor la istoricitatea şi durata fenomenului folcloric, dar analizele lor aduc mai multă lumină în această chestiune. De pildă, Bausinger stabileşte o „algebră a continuităţii”, pe baza criteriilor: temă, spaţiu, actori şi funcţie a unui produs folcloric: constante rămân tema şi actorii, pe când spaţiul şi funcţia se schimbă continuu. Regret că spaţiul prevăzut pentru acest articol nu-mi permite să exemplific.

B. Cât de cunoscute sunt tradiţiile despre Traian aflăm din: Encyclopedia of Religion – ER – (M. Eliade, 16 vol.,1987) şi Enzyklopädie des Märchens – EM – (Kurt Ranke/R.W. Brednich,15 vol., 1977-2015). În niciuna nu găsim vreun articol dedicat tradiţiilor traiane, doar numele Traian e menţionat: în ER de două ori (persecutarea creştinilor), iar în EM de nouă ori, în articole referitoare la alte teme. Aşadar, pentru enciclopediile recente, imaginea lui Traian aproape că nu există în oralitate.

Doi împăraţi de acelaşi calibru, Alexandru cel Mare/Macedoneanul (sec. al IV-lea î. de Christos) şi Carol cel Mare/Charlemagne (sec. al VIII-lea – al IX-lea după Christos), sunt trataţi însă diferit: lor li se dedică articole speciale atât în ER, cât şi în EM.

Absenţa lui Traian din aceste enciclopedii se explică printr-o mai slabă prezenţă a lui în folclorul propriuzis. Adaug imediat: în colecţiile de folclor din Romania Occidentală, nu şi în cele româneşti! Explicaţia? Pentru francezi, italieni, spanioli, portughezi, Traian nu reprezintă ceea ce reprezintă pentru români: e strămoşul nostru, a cucerit Dacia, a colonizat-o cu romani, creând un popor, o limbă nouă şi o cultură nouă. Cel mai mare act de eroism al lui Traian a fost cucerirea Daciei, dovadă şi frecvenţa imaginilor dacice pe construcţiile monumentale din vremea lui. La noi, legendele traiane au contribuit la formarea conştiinţei naţionale, au întreţinut-o şi înnoit-o mereu.

Slaba prezenţă a lui Traian în mentalitatea colectivă occidentală se explică şi prin concurenţa majoră făcută lui, în Evul Mediu, de Carol cel Mare. Pe de altă parte, imaginea lui Alexandru Macedoneanul s-a menţinut în tradiţia orală datorită romanului popular Alexandria, care a pătruns în folclorul european (după Tony Brill, la noi există peste 20 de atestări), iar Carol cel Mare a pătruns în tradiţia orală prin intermediul epopeilor franceze medievale, în special prin La Chanson de Roland, difuzat în tot Vestul şi Nordul Europei, dar şi în America de Sud (Argentina, Chile, Brazilia). La noi s-au auzit doar ecouri abia perceptibile, în colindele şi baladele care înfăţişează luptele dintre frânci şi turci, dar sigur, în toponimie: trei denumiri de localităţi româneşti poartă numele lui Carol cel Mare: Cârlomanu (TR), Cârlomăneşti (GL şi BZ) şi un deal în aporpiere de Piatra Neamţ. Cârloman – scrie Iorgu Iordan – este derivat din Charlemagne.

Spre deosebire de mediile care au propagat imaginea celorlalţi doi împăraţi în oralitate, Traian a pătruns în mentalitatea colectivă prin aşanumita Bildpropaganda – propagandă cu ajutorul chipurilor (basoreliefuri, statui, monede), în care romanii erau mari maeştri încă din vremea lui Augustus şi care a atins punctul culminant sub Traian (Renate Scheiper: Bildpropaganda der römischen Kaiserzeit…, 1982). Pe construcţiile ridicate în perioada lui: Podul peste Dunăre, Forum Traiani, Columna lui Traian, Tropaeum Traiani, Arcul lui Traian de la Benevento, ca şi pe numeroasele statui ori basoreliefuri, figurează imaginea lui, dar monumentele nu dispun de forţa de propagare pe care o are literatura despre Alexandru sau Charlemagne. Ele nu pot fi difuzate, ca operele literare, care ajung în mâna oricărui ştiutor de carte.

Acestea sunt, aşadar, cauzele pentru care Traian lipseşte din folclorul romanic occidental şi, în consecinţă, din enciclopediile de specialitate. Dar dacă Traian lipseşte din colecţiile contemporane de folclor ale Romaniei Occidentale în Antichitate şi în Evul Mediu circulau, în schimb, variante ale unei legende intitulate Traian şi văduva din Roma. A fost atestată încă prin sec. al VIII-lea de Paulus Diaconus, al IX-lea, de Johannes Diaconus, în sec. al XIII-lea de Jacobus de Voragine şi de alţii, în cronici, în scrieri cu caracter istoric, juridic, în literatura de colportaj ori în exemplele date de pe amvon; o găsim şi în Antología de leyendas de la literatura universal, (V. García de Diego, 1955,p. 719-720), preluată, probabil, din vreun izvor medieval. O cunoştea Dante, dovadă Purgatorio X, 73-94 şi Paradiso XX, 44 sq., şi Petrarca, dovadă Epistolae metricae (2,5). Tema a pătruns şi în pictură, la Noël Hallé, Eugène Delacroix, Raoul Duffy ş.a.

Acţiunea legendei se petrece în clipa în care Traian, aflat călare în fruntea oştirii, era gata să dea semnalul de plecare la război – se zice – împotriva lui Decebal. Ei bine, în acel moment apare o biată văduvă din Roma, cerându-i să-i facă dreptate pentru uciderea, fără vină, a fiului ei. Împăratul zice: Îţi voi face dreptate după ce mă voi întoarce din război, dar văduva continuă: Şi dacă nu te vei mai întoarce? Traian vrea să o consoleze: Îţi va face dreptate succesorul meu, dar văduva nu se lasă: Şi dacă nu-mi va face dreptate nici el? Crezi că succesorul tău îşi va asuma o sarcină pe care n-o îndeplineşti tu? Tu eşti dator să-mi faci dreptate. Traian înţelege că e obligat să îndeplinească cererea văduvei, descalecă şi îşi ia rolul de judecător; el constată că fiul văduvei a fost ucis de propriul său fiu. Atunci o întreabă pe văduvă: ce preferi: să-l condamn la moarte pe vinovat sau să ţi-l ofer în locul fiului tău? Ea se decide pentru a doua soluţie.

O splendidă poveste despre spiritul de dreptate impus, între romani, de către împărat. Dar ea nu se opreşte aici. După o jumătate de mileniu, trecând prin Forum Traiani, papa Grigore cel Mare (590-604), vede această scenă reprodusă pe un basorelief şi e foarte impresionat de gestul acestui „pagano virtuoso”, cum avea să-l numească mai târziu Thomas de Aquino (1224-1274), căci, fiind nebotezat, sufletul lui Traian se găsea în Infern. Papa se retrage în biserica Sfântului Petru şi se roagă atât de fierbinte pentru eliberarea lui din chinurile veşnice, încât rugăciunea lui a fost ascultată. Papa pune să fie deshumat şi constată că limba lui era intactă – semn că el n-a rostit niciodată neadevăruri. Traian e botezat retroactiv, iar sufletul lui e ridicat la cer. E sarcina teologilor să analizeze dacă rugăciunile unui papă pot salva pe cineva de chinurile iadului.

Prima parte a legendei trebuie să fi apărut încă în timpul vieţii lui Traian sau la scurtă vreme după moartea lui; a circulat oral şi în opere de artă timp de cinci secole, până la pontificatul lui Grigore cel Mare, care i-a favorizat trecerea din registrul profan în cel creştin, prelungindu-i viaţa cu încă un mileniu. E un convingător exemplu de continuitate şi de evoluţie a operelor folclorice. În vremea noastră, variantele medievale ale legendei au devenit obiect al cercetării ştiinţifice la Gaston Paris (1878), Giacomo Boni (1906), A. Graf (1923), Claus Riessner (1980).

Spuneam că legendele traiane se bucură de mare trecere în folclorul românesc, unde s-au menţinut aproape două milenii la nivelul oralităţii, fără să fi fost încreştinate (vezi: Ramón de Bastera: La obra de Trajano. Madrid 1921 (ediţie românească 2011); Ion Taloş: Gândirea magico-religioasă la români. Bucureşti 2001, p. 172-173; Id.: Petit Dictionnaire de mythologie populaire roumaine. Grenoble 2002, p. 192-193; Alexandru Madgearu: L’immagine di Traiano nel folklore sud-est europeo. În: Quaderni della Casa Romena di Venezia 2, 2003, p. 28-35). Ca realizare artistică ele pot fi aşezate alături de povestea antică şi medievală din Romania Occidentală. Legendele româneşti pot fi sistematizate în următoarele opt cicluri tematice

1. Cucerirea Daciei de către Traian. După eşecul primei încercări de a cuceri ţinuturile Daciei, în primii ani ai sec. al II-lea, Traian propune viteazului Decebal să fie prieteni şi să sărbătorească împreună acest acord: o dată la Roma, a doua oară la Sarmizegetusa. La Roma, unde dacii au fost oaspeţi, sărbătorirea a decurs fără incidente. La Sarmizegetusa însă, unde romanii au fost găzduiţi în casele dacilor, Traian a poruncit ostaşilor ca, la miezul nopţii, să-şi omoare gazdele de sex masculin, ceea ce au şi făcut. Prin aceasta Traian s-a expus însă revoltei femeilor dace şi, ca să le împace, a adus din Roma cei mai frumoşi bărbaţi, cu care le-a căsătorit, pacificându-le. E mai puţin reuşită această poveste decât cea cu văduva din Roma?

2. Sinuciderea lui Decebal. Simţindu-se trădat, regele dacilor s-a sinucis, împreună cu apropiaţii lui. Colegul meu de la Universitatea din Köln, istoricul Werner Eck, confirmă gestul dacilor, ba chiar adaugă că o mare parte din populaţia Daciei s-a sinucis, pentru a nu fi supusă sclaviei romane. Eck mai scrie că romanii, prin Claudius Maximus, l-au decapitat pe Decebal mort, predându-i capul lui Traian, care l-a trimis spre a fi expus pe treptele Gemone (scalae gemoniae) din Roma – locul execuţiilor şi al expunerii cadavrelor celor executaţi. Sunt scene cu trăsături biblice, rar întâlnite în folclor, care pot fi văzute şi pe Columnă (scena CXLVII).

3. Bogăţiile lui Decebal. Regele Dacilor şi-a ascuns imensele bogăţii pe fundul râului Strei (sau Ceremuş), după ce a schimbat mai întâi cursul acestuia şi a săpat adăposturi pe care le-a acoperit cu pietre de râu şi a readus râul pe vechea albie. Cei care au săvârşit lucrarea au fost ucişi, pentru ca ascunzişul să nu poată fi trădat nimănui. Totuşi, unul dintre oamenii de încredere ai lui Decebal, pe nume Bicilis – nume consemnat în literatura istorică –, a fost prins de romani şi obligat să destăinuie ascunzişul comorilor, care au ajuns în mâinile romanilor.

Ascunderea comorilor pe fundul unui râu e un motiv atestat încă înainte de Christos (Scarlat Lambrino şi I. I. Rusu), deci e vorba de un „motiv călător”, aplicat de tradiţia populară lui Decebal, dar istoricii (Werner Eck), îi acordă valoare de document istoric.

4. Cerul şi pământul păstrează amintirea împăratului Traian. După unele povestiri, Traian a trimis prizonierii daci în închisori romane: pe sclavi într-un car mic, pe nobili într-unul mare, lucru care se reflectă pe cer, în constelaţiile carul mare şi carul mic. Pe Arcul lui Traian din Benevent apar într-adevăr prizonieri daci nobili, încătuşaţi, duşi de carpenta trase de cornute spre Roma (A. S. Stefan: Les guerres daciques de Domitien et de Trajan, p. 686).

Unii sclavi au reuşit să evadeze şi s-au întors în Transilvania, mergând exclusiv noaptea şi orientându-se după calea lactee, care – spun legendele – duce de la Roma, direct în Ardeal. De aceea, calea lactee se numeşte şi „Drumul lui Traian”, „Troianul cerului” sau „Calea robilor”. E vorba de un motiv internaţional: orientându-se după Calea Lactee a ajuns şi Carol cel Mare la Santiago de Compostela. Dar imaginile îl ridică pe Traian la cer, ca pe un zeu, aşa cum apare şi la unele popoare slave (Cântecul lui Igor).

Şi Pământul a păstrat amintirea lui Traian: aşa-numitul „Drum al Oii”, care duce din Carpaţi până la Dunăre, a fost denumit în popor „Drumul lui Traian”, iar în apropiere de Zlatna se află „Câmpul lui Traian”, unde romanii au sărbătorit victoria asupra dacilor. Numeroase localităţi din judeţele Iaşi, Bacău, Neamţ, Constanţa, Brăila, Tulcea, Ialomiţa, Teleorman, Olt, Mehedinţi şi chiar în Satu Mare şi din Basarabia poartă numele lui Traian.

În Descritio Moldaviae (1716), D. Cantemir vorbeşte despre FOSSA TRAIANI IMPERATORIS – „brazda (sau: valul) lui Traian”, care, după unele tradiţii populare din sudul României, „ar fi apărut când Traian mergea trăgându-şi sabia după el, cu vârful atingând pământul, sau: Traian ar fi tras brazda cu un plug enorm dus de urieşi. Pe monede romane, Traian apare ca fondator al unor cetăţi în noua provincie, marcând cu plugul tras de cornute vatra acestora (A. S. Stefan, Op. cit., p. 691).

Pe alocuri, povestirile despre Traian se contaminează cu cele despre Sfântul Gheorghe şi cu Iovan Iorgovan: el a ucis balaurul cu şapte capete, pe râul Cerna, dar acesta a reuşit să se refugieze într-o grotă, înainte de a-i fi retezat ultimul cap, din care ies, în fiecare primăvară, muştele columbace, periculoase pentru oameni şi animale.

5. Traian agricultor. Poezia pluguşorului arată că „Bădica Traian” ar fi fost primul plugar în Dacia. Întocmai ca un ţăran, el se duce în ţarină, pentru vedea „grânele de coapte”, apoi recoltează, treieră, duce la moară şi coace pâinea. Pentru aceasta, românii „nu-l vor uita” niciodată – spune un informator. Şi nu e lipsit de importanţă să arăt că pe una dintre monedele bătute în vremea lui Traian e reprezentat într-adevăr împăratul, cu un plug tras de o pereche de corunte (Renate Scheiper: Bildpropaganda der römischen Kaiserzeit, p. 242).

6. Traian este arhitect al unei ţări în curs de modernizare. El e cunoscut pentru ridicarea podului peste Dunăre la Drobeta ( lung de 1135 m. – una din culmile ştiinţei arhitectonice a romanilor. A vrut să schimbe cursul Dunării între Clisura şi Porţile de Fier, a desecat o mlaştină şi a construit albia râului Mera spre Dunăre, dar şi multe drumuri.

Era însă foarte aspru cu oamenii: pentru construirea drumurilor a obligat pe fiecare om să contribuie cu nouă pietre sau 13 cărămizi, gravidele chiar de două ori pe-atâta, adică şi pentru foetus.

7. Traian personaj mitic. Tradiţia populară nu pune preţ pe cronologia faptelor şi evenimentelor povestite. De aceea, ea supune imaginea lui Traian când unui proces de arhaicizare/de mitizare, când unuia de modernizare. Prin urmare, nu e de mirare că unele povestiri îl prezintă în luptă cu canibalii, alungând uriaşii din Dacia, purtând războaie cu Alexandru cel Mare sau cu tătarii şi având ca ortac pe uriaşul Novac.

8. Traian – îndrăgostitul. Evantaiul tematic al povestirilor traiane n-ar fi fost complet, dacă nu ar fi inclus şi o dimensiune erotică. Asemeni lui Carol cel Mare sau a ţarului sârb Duşan, Traian e prezentat ca dornic de incest cu sora sau cu fiica lui. Acestea procedează ca Luna din celebra baladă românească Soarele şi Luna, cerându-i să ridice un pod peste Dunăre, în speranţa că nu va reuşi, dar îndrăgostitul reuşeşte (povestiri din Vlădaia-MH, Elisa Stoeneşti-IL, Slătioara-VL, Petreştii de Jos-GJ). După ce a îndeplinit condiţia pusă de ele, Traian le invită la o plimbare pe podul pe care urmau să treacă mirii şi convoiul nupţial spre cununie. Ele acceptă plimbarea, dar, în locul unde Dunărea era mai învolburată, se aruncă în marele fluviu. Împăratul îşi cheamă slugile şi ostaşii, poruncindu-le să se arunce, să le caute, sare şi el însuşi în apă, dar n-a fost chip să le găsească. Traian pare aşadar predestinat să dorească incestul cu sora sau cu fiica lui, legendele înnoindu-se prin contaminare, odată cu balada, a doua oară cu basmul (AT/ATU 510 B în tipologiile basmelor europene).

Erotismul împăratului nu este însă numai unul bolnăvicios, ci se manifestă şi în legătură cu fiica regelui învins, Decebal. Pe arcul lui Traian din Benevent, Dacia apare într-adevăr ca o tânără frumoasă, în genunchi, Traian şi mai mulţi bărbaţi romani manifestă blândeţe, Traian îi dă chiar mâna, să se ridice (Mario Becker, Egon Schallmayer: Traian und die Militärgrenzen des Römischen Reiches. În: Annette Nünnerich-Asmus: Trajan, ein Kaiser der Superlative…, 41-48, imaginea la p. 45). În literatura noastră e cunoscut poemul lui Gh. Asachi „Traian şi Dochia”, apreciat de G. Călinescu drept unul dintre cele patru mituri esenţiale ale noastre: mitul etnogenezei. S-a considerat că poemul lui Asachi ar fi o invenţie, dar el prelucrează o tradiţie mai veche, atestată de bunicul lui B. P. Hasdeu: neîmpărtăşeşte dragostea cuceritorului, Dochia se retrage în Munţii Ceahlău, Traian o urmăreşte, dar ea, pentru a nu fi necinstită de el, se roagă lui Zalmoxe să o prefacă în stâncă sau în ciobăniţă. Înrudită este legenda după care o frumoasă femeie din Dacia a decis să fie ciobăniţă. Traian s-a îndrăgostit de ea şi, până la urmă a reuşit s-o convingă să-i fie soţie, ea aducându-i turme de oi şi capre, şi întreg muntele Ceahlău. Dacă păstoriţa a fost fiica lui Decebal şi a refuzat iniţial să fie mireasa celui care i-a ucis tatăl, ne gândim imediat la cântecul epico-liric medieval Jimena pide justicia, în care Rodrigo Diaz de Vivar decapitează pe „condele Ordoño”, tatăl Jimenei; Jimena cere regelui să-l pedepsească pe ucigaşul Rodrigo, dar, când regele îi propune să se căsătorească cu viteazul Rodrigo, ea acceptă, devenind soţia ideală a celui care i-a ucis tatăl.

La sud de Carpaţi, pe Valea Oltului, sunt cunoscute alte legende despre nefericitul îndrăgostit. Acolo se spune că Traian, a cărui reşedinţă se afla în Carpaţi, avea o iubită tocmai la Dunăre, în Celei. Dar el nu era din acelaşi aluat ca toţi oamenii, ci era un om de rouă şi orice contact cu razele soarelui, i-ar fi produs moartea; pentru orele lui de desfătare trupească, Domnul de Rouă avea nevoie de un drum rapid între cele două reşedinţe, drum pe care l-a construit obligând oamenii la robotă şi făcându-se urât de aceştia; pentru a sosi în Carpaţi înainte de răsăritul soarelui, se scula în Celei la primul cântat al cocoşilor. Cunoscându-i taina şi vrând să se răzbune pentru suferinţele lor, oamenii au omorât toţi cocoşii din localitate, pentru ca el să nu se trezească la timp şi să-şi piardă viaţa pe drum. Într-adevăr, Domnul de Rouă se trezeşte cu întârziere, porneşte, totuşi, dar, de frica răsăritului de soare se ascunde sub un pod din localitatea Potopin (astăzi în j. OT); podul avea însă o fisură, prin care au pătruns razele solare şi l-au uscat, cum usucă roua de dimineaţă. În acest fel, marele împărat a devenit victima celor pe care i-a asuprit.

Tema Domnului de Rouă a avut importante ecouri în literatura cultă, începând de la Bolintineanu şi Alexandru Pelimon, până la Al. Vlahuţă, Ion Barbu, Radu Gyr, Vasile Rebreanu ş.a. (vezi excelentul studiu al lui Petre Florea: Domnul de Rouă. Studiu monografic. În: Memoriile Comisiei de Folclor VII, 1993, p. 89-127).


Câteva concluzii

Marele nostru folclorist Ovidiu Bîrlea, de la a cărui naştere vom sărbători anul viitor o sută de ani, scria că, spre deosebire de amintirea lui Alexandru cel Mare, care „a fost copios alimentată de faimosul roman popular, cea a lui Traian a dăinuit numai pe cale orală şs. meaţ şi mai cu seamă pe o perioadă excesiv de lungă, de aproape două milenii” (Folclorul românesc. I. Bucureşti: Minerva 1981, p. 131).

Importanţa acestei constatări a lui Bîrlea n-a fost relevată până acum. Validitatea ei sporeşte dacă facem câteva precizări: sintagma amintirea lui Traian, cum se exprimă Bîrlea, cuprinde toate ciclurile tematice prezentate aici, dar nu toate au aceeaşi vârstă. E necesară separarea acelor legende, care au suferit contaminări cu motive de mare răspândire şi nu sunt specifice lui Traian (incestul, Calea Lactee, Domnul de Rouă, uciderea balaurului). Ele nu pot fi puse pe acelaşi plan cu cele care se dovedesc a fi apărut în epoca lui Traian, şi anume, cele despre felul în care împăratul a cucerit Dacia: uciderea bărbaţilor daci, sinuciderea lui Decebal şi a apropiaţilor lui, căsătorirea femeilor dace cu colonişti romani, însuşirea comorilor lui Decebal, constelaţiile carul mare şi carul mic. Veridicitatea unora dintre ele a fost confirmată de studii ale istoricilor şi, în orice caz, nu se găseşte nici o dovadă că ele ar fi circulat (şi) prin scris.

Constatarea lui Bîrlea deschide calea pentru a face un pas mai departe, şi anume, de a susţine că acele legende traiane care îşi au originea în epoca marelui împărat, epocă ce nu se încheie odată cu moartea lui, survenită în anul 117, – subliniez: acele legende care îşi au originea în epoca lui Traian sunt dovada existenţei unei tradiţii literare în limba română, încă din perioada de formare a ei, din Antichitate şi din Evul Mediu, până la primele scrieri româneşti (sec. XVI-XVII). Ele s-au dezvoltat paralel cu evoluţia limbii, fiind transmise prin mediile de comunicare existente de-a lungul timpului. Prin urmare, legendele despre Traian şi Decebal aduc lumină în multele secole tăcute ale istoriei noastre culturale şi ţin locul documentelor scrise, care ne lipsesc.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara