În genere, preoţii scriu prost. Dulceaţa omiletică pe care s-au obişnuit s-o pună în cuvintele rostite la predici este pe cît de ziditoare înăuntrul bisericii pe atît de oţioasă în afara ei. De aceea, de cum ies din cadrul eclezial şi coboară în arena laică, feţele bisericeşti îşi pierd greutatea vorbei şi capătă, dacă nu un aer stingher, atunci alura greoaie a unor fiinţe aflate în inadecvare lucie faţă de literele lumeşti. În plus, trecerea de la cuvîntul vorbit la cel scris le micşorează şi mai mult putinţa expresivă. Parcă o nepotrivire funestă le strîmbă aşezarea în lume, condamnîndu-i la statutul unor fiinţe ce nu pot excela decît în anumite condiţii: în oralitate şi în faţa uşilor împărăteşti ale altarului.

Valeriu Anania nu intră în acest tipar, scutit fiind de meteahna inexpresivităţii livreşti. Cu un talent de povestitor remarcabil şi cu o dezinvoltură rară în atingerea temelor delicate din secolul XX, arhiepiscopul Vadului, Feleacului şi Clujului are sfătoşenia elevată a spiritelor trecute prin şcoala retoricii culte. Farmecul cu care îşi descrie întîmplările trăite şi mai ales verva trepidantă, aproape dramatică, cu care îşi încarcă evocările, fac ca volumul de faţă să fie citit ca un roman. Parcurgîn­du-i Memoriile, uiţi uneori că citeşti, căci pierzi conştiinţa lecturii ca efort asumat şi ajungi să trăieşti acolo, ală­turi de personajele cărţii. Din acest punct de vedere, Memoriilor nu li se poate imputa lacuna pe care o au, de obicei, cărţile semnate de purtători de dulamă mo­nahală: lipsa valorii estetice.

În al doilea rînd, conţinutul biografiei vine să întărească calitatea artistică a textului, căci viaţa lui Anania este de o diversitate atît de prodigioasă, încît îţi dai seama că, avînd la îndemînă un aşa material biografic, ar fi fost păcat să nu-l pună pe hîrtie. O carte de amintiri nu are rang decît dacă viaţa din care s-a inspirat a fost una ieşită din comun. Iar viaţa lui Anania are ceva din subiectul unui roman picaresc: o înlănţuire neverosimilă de răsturnări, urcări şi căderi, de peripeţii, întemniţări şi stigmatizări, de conflicte, împăcări şi reabilitări cum anevoie ţi-e dat să întîlneşti într-o viaţă. Nu e exagerat să spui că Anania a trăit la propriu mai multe vieţi, atîta doar că nu a făcut-o pe calea fanteziei, ci prin porii propriei pieli. De aceea, cu un asemenea zăcămînt biografic la dispoziţie, destinul autorului nu putea fi unul obişnuit, cum nici cartea căreia i-a dat naştere nu e una de rînd.

În al treilea rînd, latura estetică şi cea biografică a cărţii sunt hrănite mereu de o conştiinţă mărturisitoare, adică de o dispoziţie spoveditoare pe care nu o întîlneşti la scriitori laici: e vorba de înclinaţia de a spune adevărul chiar şi atunci cînd dezvăluirea lui te pune într-o lumină neprielnică. Sub acest unghi cartea are acea doză de verosimilitate care te scuteşte de la bun început de tentaţia de a-l bănui pe autor de strategii de imagine. Anania nu se cruţă, cu toate că pe alocuri - de pildă în paginile dedicate reeducării de la Aiud -, simţi că e parcimonios în detalii şi precaut în relatări, lăsînd impresia unei subtile eschive cu rost apărător.

Dar, dacă sub unghi estetic avem de-a face cu o carte strălucită, sub unghi ideologic volumul emană mirosuri grele. Nişte mirosuri pe care unii le vor considera pestilenţiale, iar alţii încărcate cu un iz de mare ţinută retrospectivă. Pe scurt, ca toate cărţile care nesocotesc interdicţiile ideologice ale momentului, Memoriile lui Anania se vor bucura de o notorietate clandestină, faima lor mărginindu-se la pînza freatică a valorilor recunoscute tacit, graţie unui consens subînţeles şi subteran. La suprafaţă însă, cartea va avea parte de lespezile seci ale lui damnatio memoriae, acea tăcere care cade, de obicei, peste textele care încalcă tabuurile clipei. Cum însă Anania nu poate fi bănuit că şi-a scris cartea pentru a se afirma - episcopul se află la o vîrstă şi la un prag de notorietate care îl scutesc de asemenea suspiciuni - , discreţia în care îi vor fi învăluite Memoriile nu trebuie deplînsă. Vremea cînd estetica nu avea de dat socoteală ideologiei a trecut de mult, iar Anania ştie prea bine acest lucru.

Dincolo de evenimentele descrise şi de semnificaţia lor politică, stihia care iese cu predilecţie la lumină este persoana autorului. O personalitate pregnantă, expansivă şi foarte incomodă pentru contemporani. Un om dificil şi o fire imprevizibilă: un amestec bizar de călugăr fără vocaţie mistică şi de artist cu înclinaţie de reformator social. O natură de anahoret peste care s-a altoit o puternică fibră de angajare politică. Un om făcut să trăiască în mijlocul lumii celei trecătoare, dar care alege calea retragerii din ea. Să ne închipuim un călugăr al cărui temperament îl predispune la viaţa agitată a cetăţii şi nu la tihna chiliilor de chinovie. Ce poate fi mai paradoxal?

O treime din Anania are stofă de lider înnăscut, altă treime are evlavia omului bisericii şi ultima treime sensibilitatea firii de scriitor. Dintr-o aşa corcire sucită s-a născut o personalitate aparte. În alte vremuri, autorul ar fi fost un conducător politic de succes sau un patron cu vădite virtuţi organizatorice. Trăind însă într-o epocă unică prin amestecul de sublim şi atrocitate umană, Anania a împărtăşit un destin a cărui densitate frizează ficţiunea romanescă.

Stranietatea cărţii este că autorul lasă impresia că mai toate evenimentele la care a participat s-au petrecut fără voia lui. Parcă ceva tainic, o forţă depăşindu-i voinţa, l-a aruncat în lume, luîndu-l pe sus şi împingîndu-l mereu în faţă. De aceea, Anania nu-şi alege evenimentele vieţii, ci nimereşte în ele, pomenindu-se deseori în împrejurări neverosimil de dure. Pîrghiile interioare care îi comandă viaţa sunt intuiţia şi temperamentul, nu raţiunea şi nici înţelepciunea. Alternanţa stadiilor prin care trece e prin ea însăşi grăitoare: acum student la Medicină, peste puţin timp delincvent ideologic, acum mîncînd la trapeza Mînăstirii Antim, peste puţin timp cărînd hîrdăul cu fecale la Jilava, acum student la Teologie, peste puţin timp fugar în Munţii Gorjului, azi intendentul Palatului Patriarhal şi omul de încredere al lui Justinian Marina, mîine duşman al poporului aruncat în bolgia cu tuberculoşi de la Aiud, azi dramaturg şi prozator, mîine potenţial înlocuitor al patriarhului Teoctist după 1989.

Cele mai reuşite pagini surprind atmosfera vieţii de mînăstire şi otrava iadului penitenciar. Oamenii de excepţie pe care i-a întîlnit îi dau prilejul unor portrete memorabile, ca cele ale lui Tudor Arghezi, Radu Gyr, Justinian Marina, Iustin Moisescu sau Valerian Trifa. Mai mult, chiar şi cuvioasele măicuţe sau timizii stareţi care l-au adăpostit pe autor în lunile de pribegie, al căror nume memoria cititorului nu e înclinat să le reţină, chiar şi ei dau, prin prezenţa lor ştearsă, decorul uman pe seama căruia se ridică profilul portretelor amintite. Apoi, sunt numeroase episoadele care ţi se întipăresc în memorie graţie concreteţei lor danteşti: ploşniţele care se urcă pe tavanul celulei şi îşi dau drumul să cadă în patul lui Anania, înfăţişarea latrinei comune de la Jilava, atacul puricilor şi păduchilor, sau liturghia penitenciară din Crăciunul anului 1943.

Din păcate, cartea este inegală: prima jumătate este formidabilă, a doua progresiv convenţională, căci tonul suferă o scădere de amplitudine sufletească: autorul iese din pielea unui mărturisitor şi simte nevoia să se justifice, apărîndu-se de calomnieri şi ridicînd în consecinţă sabia. Intervalul celor 30 de ani care separă cronologic scrierea primei părţi a Memoriilor de cea de-a doua aduce o altă viziune şi un alt ritm. Simţul pentru detalii subtile scade, semn că memoria scriitorului şi-a pierdut prospeţimea, în schimb creşte receptivitatea faţă de răul îndurat de la alţii. Un iz de răfuială adumbreşte capitolele din a doua parte, Anania căzînd în greşeala adversarilor săi: le consemnează cusururile şi le enumeră viciile. Aerul de distincţie se stinge şi în locul ei apare încrîncenarea cu rol defensiv.

Dar, dincolo de această scădere, Memoriile au, în zgomotul lor de fond, sonoritatea rară a spiritelor alese: se simte o distincţie, o anvergură şi o cernere a nuanţelor care îl fac pe cititor să aibă certitudinea că asistă la un spectacol pe care nici un condei contemporan nu-l mai poate reedita. Cu alte cuvinte, astfel de cărţi nu mai pot fi scrise de cei născuţi după războiul al doilea, şi asta fiindcă timbrul emotiv şi ierarhia idealurilor s-au schimbat. De aceea, chiar dacă Anania nu este un scriitor de analiză psihologică, ci un narator alert, dramatic şi pitoresc, Memoriile lui sunt pătrunse de o molipsitoare atmosferă sufletească. E în Anania un tipar mental care vorbeşte fără voia lui.

În concluzie, deşi inegală, avem de-a face cu o carte mare, a cărei primă jumătate este cu adevărat excepţională. Prin francheţea fără tertipuri a mărturisirilor cuprinse şi prin ţinuta adeseori nemăsluită a adevărurilor spuse, cartea are o înălţime pe care astăzi, într-o epocă atît de previzibilă sub unghiul ideilor ce urmează a fi spuse, nu o mai întîlnim. "Memoriile mele sunt departe de a fi complete, mai cu seamă în ultimele capitole, pe care le-am scris biciuit de timp. Dar aşa cum sunt, ele se vor şi se propun o mărturie nu numai a unei lumi, ci şi a unui suflet. E vorba de sufletul meu." (p. 8) Scriind aceste memorii, sufletul lui Anania s-a împlinit.