Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Moștenirea Blajului de Virgil Ierunca

E greu să slobozești lauda, și totuși trebuie. Știu, nu ne stă bine să ne fălim singuri cu înfăptuirile din pribegie. Mulți ar putea vedea în aceasta o alunecare spre ușurință, ca să nu mai pomenim de aceia care – în țară și peste țară – își fac din ponegrire când blazon, când distanță „obiectivă”. Deși tot atât de puțin obiectivă e și fereala – sistematică – de a spune binelui bine. Să nu cuteze deci nimeni să-mi ia cuvântul! Vreau să vorbesc – sus și tare – despre un sacerdot și cărturar ciudat care, în pofida vremurilor și a oamenilor sub vremi, împotriva scepticismelor noastre de toate zilele, împotriva mai ales a noastră a celor care am ridicat amărăciunea la rangul unui îndreptar de luciditate, ne-a dovedit tuturor că exilul e capabil de o comunitate spirituală, de o întâlnire și confruntare între vorbă și faptă, exigență și act.
Părintele Octavian Bârlea – cine nu l-a recunoscut? – a câștigat acest pariu cultural al exilului, excomunicând inerțiile de orice natură. Societatea Academică Română e azi o instituție vie, Congresele ei sunt prilejuri reale de dialog, iar publicațiile ei sunt niște mărturii de spor intelectual, spor românesc oferit atenției occidentale. În sfârșit, revista de literatură în limba română completează toate aceste prezențe.
Nu vreau să afirm că tot ce s-a așternut pe hârtie, în miile de pagini ale publicațiilor Societății Române suferă de desăvârșire, că uneori nu răzbate și o slăbiciune, câte o nedumerire sau mai multe, dar nici nu vreau să stabilesc – n-am nici căderea s-o fac – vreun catalog de erori, cine știe ce bilanț de șubrezenii. Esențialul stă altundeva: într-un fel de nobilă încă- pățânare de a da , cu orice preț, un chip aparte exilului, prin cultură, prin voința de cultură. În această vrednicie, în această încăpățânare spirituală, eu unul nu văd, nu pot vedea decât moștenirea Blajului. Ori de câte ori îl întâlnesc pe preotul și pe cărturarul care-mi inspiră aceste rânduri – deloc sentimentale de altminteri – gândul mă poartă spre Blaj. Spre „Roma cea mică” ce-a uimit pe Eminescu, ce a încântat pe Odobescu și care – de fapt – trebuie să ne amintească tuturor că acolo, la Blaj, călugării - țărani, episcopii - țărani, dascălii - țărani au făurit o durată românească de a cinsti credința cu știința, nația cu lumina.
Există un moment al Blajului în istoria noastră chinuită de asupriri și de umbre, și momentul acesta – devenit stil – trece dincolo de timp. Ca o flacără mereu aprinsă peste potrivnicii istorice, peste obstacole de întuneric, peste piedicile puse libertății cugetului și omeniei românești. Blajul nu este numai acea „Fântână a Darurilor” pe care o întrevedea profetic unul dintre cinstiții părinți ai cetății, episcopul Petru Pavel Aron, ci și un izvor subteran la care poposim acum, în exil, pentru a ne aminti și continua o tradiție a „darurilor”. Esteții subțiri sau subțiați vor putea găsi, bineînțeles, câteva accente provinciale în această moștenire. E greu să faci apel – vor spune ei – la mitul desagilor lui Șincai într-un veac mai dialectic decât toate. E și mai greu, vom răspunde, să ne întoarcem fața la Blaj, tocmai în aceste momente când suprafața întregii Românii e cuprinsă de un neoîntuneric mai greu de străpuns decât acela împotriva căruia luptau, la vremea lor, bărbații, călugării și cărturarii Blajului.
Iată de ce eu susțin – cât se poate de limpede – că undeva, acolo unde sensul adânc se întâlnește cu chemarea adâncă, exilul Monseniorului Bârlea continuă peste ani și peste întoarceri, exilul atât de crunt, dar și atât de spornic al neînfricatului său înaintaș, Inocențiu Micu Klein.
Cine se îndoiește de temeinicia acestei întâlniri păcătuiește împotriva Fântânii.
(Cuvântul în exil, nr. 27, august 1964, p.1)

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara