Numărul curent: 39

Cronica ediţiilor:
Monumentalitatea epică de Cornelia Ştefănescu



Numisem în cronica anterioară Două decenii de scris zilnic, ediţie monumentală, asocierea dintre practica de lector pasionat a lui E. Lovinescu, în formula proprie a "agendelor literare", şi suflul viu, cu totul special, al abordării acestora în "note". Fusese raţionament exterior, dedus din sutele de pagini ale fiecăruia din cele cinci volume E. Lovinescu. Sburătorul. "Agende literare". Luciditatea, diversitatea, mobilitatea "notelor", alergările în prezent şi în trecut, reconstituirile analitice, identificările relevante şi, pînă a ajunge la ele, însuşirea autorilor lor de a epuiza informarea şi argumentele, logica interpretărilor, prin care "notele" ajung să provoace la lectură ca o bibliotecă de calitate, mă îndreptăţeşte să revin asupra subiectului. Beneficiind acum de un nesperat spaţiu pentru atît de necesarele exemple, încerc să demonstrez că în realitate se poate vorbi despre monumentalitatea epică a mai sus numitei ediţii.
Sfîrşeam cronica, aruncînd o nadă pentru incursiunea într-o realitate rămasă încă neştiută ori uitată, oricum, nefolosită, nevalorificată, de fiecare dată semnalată ca atare de autorii "notelor", cînd dădeau de ele. Alexandru George semnalează cariera de jurat a lui E. Lovinescu "despre care nimeni nu a pomenit pînă acum nimic". În aceeaşi ordine a pătrunderii în biografia lui E. Lovinescu, Gabriela Omăt, după ce s-a lovit de inaccesibilitatea Arhivelor Statului, descoperă un Anuar al negustorilor, meseriaşilor şi liberilor profesionişti români, din 1927, care aduce lumină asupra unui "detaliu ignorat" care "intră astfel în atenţia cercetătorilor". Margareta Feraru "readuce în memorie" contribuţia publicaţiei La Nation Roumaine la cunoaşterea preocupărilor eminesciene ale lui E. Lovinescu, prin pana lui Ionel Jianu. "Încă un minuscul text lovinescian recuperat datorită atestării agendei", reţine Gabriela Omăt în Semnalul din mai 1939. La fel, portretul lui Mateiu Caragiale din Memorii III, a cărui variantă din Facla "este astăzi practic necunoscută", după cum este "o raritate bibliografică" un articol al lui Al. Sahia, "neînregistrat" în exegeza lui V. Pârvan şi "nereluat" în ediţiile Sahia. Dar iată şi descoperirea lui Al. George: articolul din Scînteia din 9 iulie 1945, Despre lipsa unui critic literar, "rămas fără ecou în concertul vremii" prin care se cerea "repunerea în discuţie a lui E. Lovinescu".
Fiindcă tot îi citez mereu pe cei trei, încerc să le fac succinte caracterizări, deoarece adevărata lor carte de vizită de cercetători în domeniul literaturii o realizează fiecare prin relieful stilului lor propriu. Îi caracterizează perseverenţa, buna credinţă, ştiinţa dobîndită în ani de aplecare peste periodicele şi cărţile Bibliotecii Academiei, unde chiar că sînt ca la ei acasă. Îi deosebeşte, dar îi şi apropie întru emulaţie, de la voinţa de a demonstra pînă la culegere de date şi analize, prin care se înscriu în rîndul celor ce îmbogăţesc o operă. Nu e vorba de a elogia, ci de a li se recunoaşte un drept şi, mai ales, de a fi o provocare pentru doritele generaţii de editori. Al. George realizează adevărate fişe de dicţionar, cu precizări de poziţii şi cu informate evaluări ale evenimentelor politice, literare, economice, mondene. El pune în mişcare un întreg sistem al relaţiilor umane şi al universului real. Cu o subliniată plăcere de a surprinde viaţa subterană a lumii literare bucureştene. Este maestru în determinarea pseudonimelor. Nu se mulţumeşte însă a pune semnul egalităţii între pseudonimul cunoscut şi numele, ca rădăcină biografică, ci relatează situaţii cum este aceea a rolului lui E. Lovinescu în a-l face pe I. Călugăru beneficiar al unui nume, de veridicitatea căruia ajunge singur să se convingă, prin "descendenţa sa dintr-un presupus monah". Prilej de a ne reaminti de schiţările de portret ale lui E. Lovinescu din "agende". Criticul îl apreciase ca autor, dar pînă să ajungă la semnatarul Cailor lui Cibicioc văzuse omul "cu aparenţa tîmpă, dar cu ochii extrem de şireţi", "căruia îi scot mîna din buzunar, cînd dă mîna cu mine". Gabriela Omăt, informată în urma lecturii unui text al lui Romulus Dianu, din Rampa, îl descoperă şi ea "naş" pe E. Lovinescu pentru "debutul în literatură" al lui Dan Barbilian ca Ion Barbu. Dar Al. George ajunge să identifice tînărul necunoscut, întîlnit de E. Lovinescu în Cişmigiu (Coriolan Carei), care "îmi dă poezii şi îmi cere o prefaţă", îi află date despre viaţă şi ca, traducător din literatura maghiară, a tradus din Petöfi. Nu întotdeauna distanţat în interpretare, în schimb ostentativ schematic, în rolul său de a comenta identităţi concrete, Al. George este atent la prezenţele în cenaclu şi reţine în ce măsură numele acestora au fost trecute de E. Lovinescu în paginile sale de istoric literar şi de memorialist.
Margareta Feraru este autoare a unor note austere, substanţiale, de o concentrare a esenţialului în citate şi în rezumate, cu capacitate deosebită de a plasa scriitorul în contextul literaturii române, de a fixa fără îndoieli interdependenţa dintre scriitor şi epocă, printr-o concreteţe a informaţiei, întotdeauna depistată la sursă. Extrem de elaborată, pînă la austeritatea formulării, cum am mai observat, nu fac decît să enumăr contribuţia la cunoaşterea lui F. Aderca, Lucian Blaga dramaturg, în confruntarea cu Victor Eftimiu, în calitate de director al Teatrului Naţional, Anton Holban şi Camil Petrescu, în relaţia determinată de drama Oameni feluriţi, cînd Margareta Feraru găseşte dovezi contrare părerilor lui E. Lovinescu în Vremea, din 1932 şi în Azi, din 1934. Îmi rezerv plăcerea să citez măcar o dată cum se materializează scrupulul exactităţii: "Intitulat Ce rămîne din L. Rebreanu, textul lui E. Lovinescu apare în Azi, nu în Ziua, cum se consemnează". Şi cum creşte în informaţii şi nuanţe scena pusă de autoarea notei la adăpostul "putem presupune - cu un risc minim de a greşi -" momentul relatat de Eugen Ionescu în Nu, al confruntării lui Camil Petrescu, evident, cu opinii total negative ale lui Eugen Ionescu despre el.
În textele Gabrielei Omăt se simte ca o revărsare de şuvoaie intensitatea bucuriei descoperirilor, vibrarea neobositului elan al căutării, asocierile dintre literatură, ca fapt de creaţie, şi anecdotica vieţii cotidiene, individualitatea de a apăra o teză, de a elucida conflicte, prin ocolirea clişeelor, prin pateticul situaţiilor în stare să descopere sufletul omenesc, multiplu diferit în una şi aceeaşi persoană. Faptul că reînnoieşte, din spusele lui E. Lovinescu şi Vlaicu Bârna, întîmplarea dată uitării, "una din marile farse" în care s-au lăsat antrenaţi "sburătoriştii", cu mentorul lor printre ei, şi pretinsul ţăran din Ieud, talentat, care trimite scrisori inspirate criticului, este unul din modurile adiacente ale reconstituirii peisajului uman şi material al literaturii. Dar Gabrielei Omăt i se datorează urmărirea manevrelor lui V. Eftimiu de a pune mîna pe conducerea Teatrului Naţional, cărora i-a căzut pradă ministrul Muncii din guvernarea Maniu; cursul scrisorilor defăimătoare publicate de Mircea Damian la adresa membrilor Regenţei, în Cronica politică şi parlamentară, dar şi punerea pe două coloane a Jurnalului ţinut de Octav Şuluţiu, pentru cît reflectă sau nu o critică menţionată ca "severă" la adresa lui, de E. Lovinescu în "agende". Apoi, reconstituirile documentate ale verigilor care formează propunerea, candidatura lui E. Lovinescu, ale procesului alegerii şi anularea rezultatelor alegerilor în Academie, campaniile din presă, tensiunea din casa Lovinescu. "Notele" sînt împărţite între cei trei (cu preponderenţă Gabriela Omăt), antrenaţi să dezvăluie jocul de interese, de adversităţi, de negativism agresiv ori lecţia înaltei devoţiuni. Numai pentru entuziasmul polemic al vremii ar fi pagini întregi demonstrative de reţinut în această cronică. Sistemul critic lovinescian sub tirul critic al lui G. Călinescu, pe prim-plan. Pentru "anchetele literare" şi "interviuri", de asemenea.
Întrucît, întotdeauna este loc de mai bine, ţin să observ că Elena Iordache-Străinu a publicat în 1970, nu în 1984, cum apare în "notă" (vol. I, p. 240), romanul Păuna şi copiii ei, nu Păuna şi ai săi. Iar despre unii scriitori, mai ales cei plecaţi în exil, care au activat în străinătate, sondajele ulterioare au scos la iveală o activitate susţinută. N.I. Herescu, eruditul clasicist, profesorul şi traducătorul din opera lui Horaţiu, virulent publicist anticomunist scrie două romane despre viaţa în exil, Agonie fără moarte şi Cîinii. Iar V.V. Stanciu, cel care pledase în procesul de pornografie intentat lui Geo Bogza, criminolog şi pionier în victimologie, înainte de a fi publicat la Paris Carnetul unui metec, a scris şi publicat în ţară Altă lume. Însemnări dintr-o călătorie în America (1927), prefaţată de Radu A. Rosetti, care precede cu zece ani Instantanee braziliene, cît şi textul conferinţei Pledoarii pentru criminalii în literatură (1938).