Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Monument în primejdie: Biserica de lemn de la Putna de Vasile Iancu

E considerat| cea mai veche biserică de lemn din Europa. Cel puţin, între aşezămintele de rit creştin oriental. Şi chiar dacă ar fi între cele mai vechi, şi tot ar trebui să fie pusă, la nevoie, sub un clopot de sticlă. Micul lăcaş ortodox de la Putna, situat în preajma vestitei ctitorii ştefaniene ("Ierusalimul nea­mului românesc", definea Mihai Emi­nes­cu complexul mănăstiresc de la Put­na), stă aproape într-o rână. Prin acope­rişul de draniţă, prin bârnele şi stâlpii pereţilor ploile piezişe, viscolele pătrund lesne înlăun­trul bise­ricuţei, grăbind stricăciunile timpului. Iar la poalele obcinelor bucovinene, ploile reci, zburlite rău, viscolele, adesea, siberiene, îşi fac de cap cam jumătate de an.

După atestări istorice (în pomelnice, pisanii şi alte inscripţii, în felurite izvoade) şi cercetări dendrocronologice, dar şi după informaţiile sugerate de tradiţia orală, uneori, învăluită în legende, cu miezul lor de adevăr, vechimea lăcaşului e apreciată la cel puţin şase veacuri. Biserica n-a fost dintotdeauna pe locul în care o vedem azi. Ea a fost ridicată la Volovăţ, sat din coasta Rădăuţilor, unde, se presupune, fusese înmormântat ctitorul ei, Dragoş Vodă, "descălecătorul" din Maramureş, şi transportată la Putna într-o singură noapte, la anul 1468. Nu se ştie în ce anotimp. A fost decizia chibzuită a lui Ştefan cel Mare. Desfăcută bucată cu bucată, aşezată în care cu boi, biserica de lemn de la Volovăţ a fost salvată, astfel, din calea hoardelor asiatice pustiitoare. Trebuia izbăvită. Domnul care ridica deja atunci mare mănăstire la Putna (biserica, zidurile şi turnurile de apărare, turnul tezaurului, atelierele, alte acareturi monahale se găseau în lucru, în faze diverse), voievodul ştia valoarea, nu doar simbolică, a ctitoriei neamului său. Iarăşi, se crede, cu îndreptăţire probantă, că la mănăstirea cea nouă, plănuită de Ştefan drept necropolă domnească (aici sunt 28 de morminte, cele mai multe, ale dinastiei Muşatinilor), călugării n-aveau încă lăcaş de rugăciune. La Volovăţ, după potolirea urgiei năvălitorilor turanici, Ştefan cel Mare a dispus înălţarea altui lăcaş de cult, de astă dată, de piatră. Să reziste măcar incendiilor vrăjmaşe. La răstimpuri, bisericuţa a suportat şi fireşti reparaţii, ba, şi adaosuri trebuincioase, la bârnele din lemn de stejar (talpă, pereţi, tâmplărie, grinzi, căpriori etc.), adăgându-se şi lemnărie din molid, ceva mai perisabilă. "Biserica de lemn din Putna, aşa cum se prezintă ea în partea cea mai veche, a fost ridicată în chiar primii ani ai secolului XV, împlinind astăzi venerabila vârstă de 600 de ani. Dacă probele ŤAAť într-adevăr îşi păstrează alburnul, atunci se poate spune că o parte din materialul de con­strucţie este refolosit dintr-o construcţie mai veche cu aproximativ 50-60 de ani. Această întoarcere în timp ne-ar aduce chiar în perioada în care poate fi acceptată prezenţa lui Dragoş în Moldova începuturilor. Tradiţia ridicării ei în 1346 şi cercetarea ştiinţifică par să se susţină reciproc" (Mănăs­t­irea veche de lemn a Putnei în arhi­tec­tura medievală românească - Alexandru Baboş - Hans Linderson - Anuarul Institutului de Istorie "A. D. Xenopol", Iaşi, 2002/2003).

Cert este că la fel de distrugătoare - am zice, la concurenţă cu intemperiile abraşe - sunt cariile. Nu-ţi trebuie ochi de specialist ca să vezi cum acest monument istoric/de artă medievală din Moldova - e măcinat de timp (de fapt, de indiferenţa oamenilor) şi de insectele nevăzute. Doamna muzeografă Croitoru Erika (şi custodele monumentului de vreo două decenii) şterge zilnic pulberea cariilor de pe icoane, catapeteasmă, de pe tocurile ferestrelor, de peste tot. Cu tristeţe şi năduf zice: "Şi e declarat monument clasa A, domnule, auziţi, de clasa A. în zadar. Parcă, anume, cineva vrea ca acest lăcaş de cult să dispară. Am trimis, şi noi, la începutul acestui an, un studiu de fezabilitate la Ministerul Culturii şi Cultelor, ca să obţinem fonduri pentru reparaţiile de maximă urgenţă. Niciun răspuns. Deşi starea de continuă degradare a lăcaşului unicat e cunoscută de zeci de ani. S-au strâns bani în numele nostru de diverse fundaţii şi persoane Ťcaritabileť, avem informaţii în sensul astă, şi noi nu am văzut un leu". "Mă întreb cum nu se tem aceşti oameni de bătaia lui Dumnezeu, care va veni într-o zi, n-am nicio grijă, că de legi, se vede treaba, n-au frică. Uite că n-am scăpat de năravurile ateilor" - ne spunea şi un enoriaş din Putna. Câte moaşe are acest copil, care-i lăsat să moară?, o întreb pe doamna Erika. Le înşiruie: Ministerul Culturii şi Cultelor, cu departamentele şi comisiile aferente, Patriarhia, Mitropolia Moldovei şi Bucovinei, Episcopia Sucevei şi Rădăuţilor, Direcţia Culturii şi Cultelor a judeţului Suceava, Parohia Putna. Şi or mai fi. Trei sunt urgenţele care ar trebui avute în vedere - la modul concret - de responsabilii (era să zic alt cuvânt, mai potrivit) cu soarta bisericii de lemn de la Putna: consolidarea aşezământului, restaurarea cu maximă pricepere a tot ceea ce merită conservat ("E uşor să pui pe foc un lemn de şapte sute de ani, mult mai greu e să conservi şi ultima surcică din vechime"), aplicarea tratamentelor împotriva insectelor care ronţăie implacabil lemnul. Nu e o noutate, apropo de conservare: unii restauratori de ocazie (dacă pot fi numiţi restauratori) se fălesc că au înlocuit piese de sute de ani cu lemne abia tăiate din pădure. La aşa ceva îl duce capul pe tot nepriceputul, pe deasupra, şi cu ifose.

în vara anului 2002, arhitectul Alexandru Baboş a cercetat structura bisericii, a făcut reconstituiri pe hârtie, iar cu sprijinul unui laborator de dendrocronologie din Lund (Suedia), care a pus la dispoziţie şi instrumentarul cuvenit, a luat 16 probe. Probe trimise la laboratorul suedez şi datate benevol de dendrocronologul Hans Linderson. (Metoda de datare cu ajutorul inelelor de creştere a arborilor, prin calcule speciale - aflăm din studiul citat - a fost pusă la punct de un astronom american, A. E. Douglass, la începutul secolului XX, la noi, în România, fiind aplicată prima oară abia în anul 1997, în cadrul programului de datare a bisericilor de lemn din Maramureş.) Aceste date, însoţite de concluzii şi măsuri care se impun pentru salvarea bisericii de lemn de la Putna, au fost comunicate Ministerului Culturii şi Cultelor. Dar şi alte moaşe ştiu de ele. De atunci, au trecut şase ani. Şi nimic nu s-a mişcat în direcţia cea bună, firească. Din când în când, mai vine pe la Putna câte un funcţionar ministerial/departamental, catadicsind să-şi mişte trupul şi pe la bisericuţa asta, se uită (ca prin sticlă?), constată (ca expertul?), câte unul chiar se miră de ce poate să facă timpul şi cariile (om de asfalt, de birou), dă din cap cu superioră înţelegere a situaţiei, o califică - gravă, desigur -, "aşa nu se mai poate", se mai pune o hârtie la dosarul cu pricina, eventual, semnată, parafată, că la brodit hârţoage ne pricepem, se mai întruneşte o comisie (se cunoaşte, specialitate românească, de îngropat problema), şi totul rămâne cum a fost.

Autorii studiului publicat în Anuarul Institutului de Istorie "A. D. Xenopol", între alte aprecieri privind însemnătatea bisericii, o relevă şi pe aceasta: "Toate aspectele legate de tipologie, structură şi tehnică ale bisericii de lemn de la Putna câştigă, prin determinarea vechimii ei, o valoare de unicat pentru cercetarea arhitecturii medievale româneşti (...) Semnificaţia acestei datări depăşeşte chiar graniţele ţării, biserica de lemn de la Putna aflându-se drept una din extrem de rarele construcţii de lemn medievale păstrate pe continent (s.n.)".
Să ne imaginăm, o clipă, ce ar fi făcut nemţii ori - ca să ne ducem pe alt continent - japonezii cu un monument cultural-istoric de şapte secole, unicat nu doar în ţările lor.

în urmă cu veacuri, în vremuri bântuite de primejdii mortale, Ştefan cel Mare muta, într-o singură noapte, cale de o poştă, o biserică, iar domnii contemporani - ministeriabili, înalţi prelaţi, specialişti care mai de care - nu izbutesc să o consolideze şi să o păstreze cum se cade în două decenii (îngăduitori fiind, totuşi, cu timpul acordat). Halal contemporani!

P.S. La Vatra Dornei, Cazinoul, cândva clădire emblematică a oraşului, imaginea sa fiind obişnuită pe ilustratele trimise din fosta staţiune belneoclimaterică, e "îmbrăcată" în schele de 19 ani. Pe un panou, scrie că fostul cazinou - monument arhitectural din secolul XIX - se află în Programul Naţional de Restaurare al Ministerului Culturii şi Cultelor. Un panou mort. Zidurile se năruie puţin câte puţin, încât ne întrebăm ce s-ar mai putea repara după atâtea orgolii litigioase şi condamnabilă indiferenţă. Triste înfăţişări au şi Gara-băi, şi Izvorul Sentinelei, unde firul de apă a secat (sau a fost "tăiat" de lăcomia proprietarilor de la fabrica de îmbuteliere a apelor minerale?), fapt pe care acel "Nobilis Krasuski", ziditorul de la anul MCCMXCVI, cum scrie pe o placă inaugurală, nu bănuia că se va întâmpla nici în visurile lui cele mai urâte. Şi, din nou, ne vedem nevoiţi să facem o comparaţie: Palatul Comunal a fost clădit în numai doi ani (1896-1897) - atenţie! - din veniturile pădurilor câştigate de românii din Vatra Dornei, în procese purtate "cu spese enorme", iar autorităţile recente n-au vlagă să pună la bătaie nici banul public pentru a păstra ceea ce au lăsat oamenii din vechime. în schimb, apar şi aici - ca nuca-n perete - clădiri din betoane şi sticlă fumurie, să nu mai vezi frumuseţea munţilor din jur. Ca şi cum a pierit sămânţa arhitecţilor de bun gust şi-n miezul Bucovinei. Probabil că banul a pervertit şi această... sămânţă. (V. I.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara