Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Eveniment:
Monseniorul Vladimir Ghika şi Petre Pandrea – membri post-mortem ai Academiei Române de Redacția


Adunarea Generală a membrilor Academiei Române, în sesiunea din 5 noiembrie 2013, a ales în unanimitate, ca membri post-mortem, pe monseniorul Vladimir Ghika şi pe scriitorul Petre Pandrea. Redăm mai jos două scrisori semnate de aceştia, publicate prin bunăvoinţa doamnelor Simona Cioculescu şi Nadia Marcu- Pandrea (Red.)


Epistola mandarinului valah despre monseigneurul Vladimir Ghika

Bucureşti, august 1955

Scumpe amice,

Mă întrebi dacă am cunoscut cumva pe Monseigneurul Vladimir Ghika şi dacă ştiu ceva despre circumstanţele vieţii şi morţii lui în Valahia?
Sigur că ştiu. A fost la noi un caz scandalos, prinţ din casă veche domnitoare valahă, care, în loc să fie un monden pur sau să ajungă un prim-ministru, a luat crucea lui Christos pe umăr. S-a făcut călugăr, soldat al bisericii romano-catolice, părăsind biserica noastră ortodoxă.
Vladimir Ghika s-a născut la 13 decembrie 1873 şi doarme somnul de veci, somnul drepţilor, în cimitirul leprozeriei naţionale de la Jilava, puşcăria preferată a celor patru dictaturi române. Zace, sub ţăruşul Nr. 8.274, fără nume. L-au îngropat în seara de 16 iunie 1954. L-au purtat şi îngropat patru co-deţinuţi, patru leproşi politici, ca şi el. Cântărea 32 de kilograme şi povara le-a fost uşoară pe mâinile lor scheletice, de înfometaţ i sistematici în lagărele lui Teohari.
Îl cunosc din copilărie pe ilustrul monah catolic.
Hazardul a făcut să fiu coleg la liceul din Valea Voievozilor, Eton-ul românesc, cu unul din nepoţii lui. Aveam 11 ani şi Monseigneurul depăşise patruzeci. Povestea vieţii lui m-a fascinat din mica adolescenţă şi până azi, când am depăşit şi eu jumătate de secol. Ca şi prinţul Buddha, a lăsat într-o zi totul: titlu, avere, situaţie, familie, confesiune, pentru a depune triplul jurământ al sărăciei, castităţii şi obedienţei, devenind monah.
Fireşte, un scandal pentru elinii şi pentru romanii păgâni, înţelepciune supremă pentru credincioşii care duc crucea lui Christos în Valahia şi spectacol magnific pentru noi, mandarinii.
Eu sunt născut, am crescut şi am să rămân în confesiunea strămoşilor lui Vladimir Ghika, adică creştin ortodox. Timp de patru decenii (fiindcă eu sunt născut în preajma Sfinţilor Petru şi Pavel, la 1904), viaţa şi mesajul Monseigneurului s-au împletit cu viaţa noastră spirituală, a micilor mandarini valahi din generaţia mea.
Primul său scandal a fost convertirea la catolicism şi părăsirea confesiunii strămoşilor. Venea după un alt scandal, imens, al mitropolitului nostru primat, care, pe patul său de moarte, ceruse sacramentele şi benedicţiunea Romei. Acest scandal fusese stins cu grabă şi până astăzi pluteşte în mister. Cei care stingeau scandalul erau în mod bizar, la bază, cu şcoala latinistă a lui Gh. Lazăr, Samuel Micu, Gh. Şincai etc.
Din 1910, preoţii şi dascălii noştri au devenit mai atenţi, au ieşit din letargia lor orientală şi ţarigrădeană. La Constantinopol se născuse şi Vladimir Ghika. Biserica ortodoxă a devenit naţională, autocefală, bisericuţă din răzoare, floare a câmpiilor dunărene, pentru uzul ţăranilor de la Dunăre [...]
Cei doi nepoţi ai călugărului catolic Vladimir Ghika, Grigore şi Alexandru, colegii mei, au rămas ortodocşi, cum am rămas cu toţii, până astăzi. Liceul nostru fusese întemeiat şi organizat de ministrul N. Filipescu, în 1912. Soţia lui Filipescu, născută Blaremberg, era soră cu mama lui Vladimir Ghika, şi duminicile de vacanţă ne duceam pe-acolo.
Dihonia confesională era în toi şi Vladimir era oaia rătăcită a salonului. Amintirile adolescentine sunt indelebile.
Cunoşti poziţia mea. Aş putea fi ateu, dar mi se pare prea grosolan, prea ieftin şi inexact ca teorie a cunoaşterii. Aş vrea să cred, dar nu pot. Nu s-a pogorât harul asupra mea, nici ortodox şi nici catolic, deşi porumbelul Duhului Sfânt nu poartă cocarde. Am rămas în solitudine şi suferinţă. Am depăşit, recent, ca vârstă, jumătatea de secol. De peste trei decenii mă zbat zadarnic în problematica religioasă, iritată de exagerări confesionale, ducând pe braţe cadavrul sufletului meu. Am rămas cu doctrina străbunilor, cu biserica lor, în comunitatea de dragoste şi destin, cum defineşte naţiunea un filosof al nostru socratic, otrăvit în vijelia politică izbucnită în 1939.
Destul despre mine! Tu vrei să ştii despre compatriotul meu, despre fiul rătăcit al ortodoxiei. Dar ce să mă fac? Viaţa noastră, aici, este atât de împletită, soborniceşte, într-o Patetică valahă, într-o agonie comună şi îndelungată, de care nu scapă nici ortodox şi nici catolic, nici protestant şi nici mahomedan, nici ateu şi nici agnostic, nici ţăran, nici muncitor şi nici mandarinul din mine, retras în Turnul de Ivoriu, oficiind liturghii pentru Neant şi Hazard, căutând să înlătur, sau să atenuez, pentru semeni, forţele oarbe ale istoriei universale.
Începând din noiembrie 1938, îl vedeam destul de des la Biblioteca Academiei Române din Bucureşti. Eu îmi confecţionam cărţile mele juridice şi filosofice, pe care aş vrea să le ard într-o piaţă publică, dacă nu mi-ar fi frică de ostentaţie şi poliţie. Priveam la impozantul călugăr catolic cu aprehensiune confesională şi cu adversitate filosofică şi politică. Eu eram un democrat foarte înaintat, ceea ce se cheamă un progresist. Nu ieşisem formal din biserica mea, dar mă depărtasem, interior, fiindcă prelaţii noştri deveniseră paladinii idealurilor mincinoase şovine, naţionaliste, uneori rasiste, profasciste, fasciste sau hitleriste, după cum, mai târziu, după 23 August 1944, s-au aruncat orbeşte în braţele călăilor care gâtuiau libertăţile poporului, în numele unei teologii materialiste, bigote şi sanguinare, reprezentate de triumviratul nefast Teohari-Luca-Pauker, prin stimulentul şi intermediul Patriarhului Justinian Marina, un hăndrălău cu instincte de hoţ de cai, cu strămoşi geambaşi. În februarie 1938, se instaurase prima dictatură: dictatura Regelui Carol II, prăbuşită peste doi ani în răzmeriţă, turpitudine şi fugă la Lisabona, însoţit numai de Elena Lupescu. Biserica ortodoxă, prin Patriarhul Miron Cristea, care a fost şi prim-ministru, a fost amestecată în această sumbră aventură de alcov şi cadavre.
Eu mi-am închis stiloul de gazetar în sertar şi m-am prezentat la Curţile marţiale, ca avocat, doctor în drept şi fost şcolar la cinci universităţi europene, ca să apăr proletari arestaţi, israeliţi încătuşaţi, baptişti înlănţuiţi, ţărani răzvrătiţi, negustori în luptă cu fiscalitatea imbecilă, dezertori ai soldatescăi.
Acolo, la cancelarii, pentru a obţine permisul la vorbitor, am întâlnit din nou pe doctorul de suflete, Vladimir Ghika. Păşea aerian, la tribunalul militar Malmaison, pe culoarele sordide ale închisorilor Văcăreşti şi Jilava, aducând alinare, pachete cu mâncare, cu veşminte, crucifixuri şi cărticele, fără a se uita la confesiune, clasă sau rasă.
dinÎl vedeam des, cu începere din anul 1938, savant benedictin, în Biblioteca Academiei şi înger al blândeţii prin puşcării. Dubla ipostază a unui suav monah.
Din acel moment, l-am înţeles şi l-am iubit. Au dispărut aprehensiunile, ca fulgii păpădiilor în vânt.
Trecând peste hâra confesională şi luând pilda vieţii lui pure, mi-am dat băiatul, fără şovăire, la liceul Sfântul Iosif, pe mâna bunilor călugări catolici, ca să-l înveţe carte, maniere şi omenie. Nu-i vorbisem încă nimic Monseigneurului.
Abia se terminase disputa dintre Nae Ionescu, cel mai mare filosof al nostru, şi profesorul Iosif Frollo (ţârcovnic catolic), în coloanele unei zgomotoase gazete valahe. Eu fusesem elevul filosofului, la liceul din Valea Voievozilor şi la universitate.
Filosoful susţinea că nu poţi fi român dacă eşti catolic. Mă încruntasem, gânditor, şi nu pricepeam. În componenţa naţiei noastre, ortodoxia ar intra ca o coordonată esenţială. Devenind catolic, încetezi de a fi român. În ceea ce priveşte pe cele câteva milioane de români, deja trecuţi la confesiunea greco-catolică, ei erau tot ortodocşi, de vreme ce liturghia rămăsese răsăriteană, iar sacerdotul îşi întemeia familie, şi alte asemenea sofisme.[…]
Care era taina?
Era pilda dată de Vladimir Ghika. Eu puteam colinda curţile marţiale, ca o îndatorire profesională. M-am întrebat, dintru început, ce caută printre noi monahul catolic? Nici nu făcea măcar prozelitism. Eu eram în branşă, fusesem deja un prinţ al liberei profesiuni jurnalistice şi eram ameninţat să ajung un prinţ al avocaturii libere, îmbuibat, îngrăşat cu aur şi glorie, nesimţit şi nesimţitor la durerile pacienţilor, ca atâţia medici şi avocaţi cu clientelă multă şi cu osânză la creier.
Pilda lui Vladimir Ghika mi-a evocat, ani în şir, pe bunul samaritean, mi-a amintit de valoarea inestimabilă a carităţii, a trezit coarda milei într-o harfă ameninţată de rugină sau putregai.
Mă aflam în chinuri sufleteşti cumplite. Nu rezolvasem problema lui Dumnezeu, deşi m-am gândit zece ani, începând din odăiţa mea de student la Berlin, în ianuarie 1927, zi de zi, pe textul sacru, tradus de pe textele filosofilor. Meditasem la Paris, în 1928, pe Jacques Maritain şi pe Berdjaev, pe ultimul H. Bergson, prietenii de la Paris ai lui Vladimir Ghika. El se afla cu mine, acum, în Bucureşti, cot la cot, în leprozeriile penitenciare valahe, sub dictaturi turbate, pentru a pansa, pentru a ajuta, el, doctor al sufletelor, mereu verde şi senin, eu, doctor juridic de leproşi comunişti, biet om ameninţat de uscăciune intelectuală. Tânărul şchiopăta în urma unui bătrân falnic, ca un brad argintiu carpatin.
Lumea trebuie să ştie: Monseigneurul Vladimir Ghika a ajutat cu alimente şi veşminte pe deţinuţii politici comunişti, aflaţi în puşcăriile regelui Carol II şi ale Mareşalului Antonescu. De ce o făcea? Era simpatizant comunist sau democrat progresist, cum eram eu? Nu. De ce ajuta pe sioniştii arestaţi? Era exclus să-i convertească. De ce se interesa de baptişti şi de numeroasele secte protestante, chiar de nenorociţii din secta martorilor lui Jehova, care aruncau şi aruncă cu noroi în biserica romano-catolică?
Eu puteam recolta în tribunalele penale glorie şi arginţi. Era meseria mea.
Ce recolta Vladimir Ghika? Nimic? Recolta risc, caritate şi pildă de bun samaritean! Pilda lui mi-a dat de gândit şi m-a fortificat. Omul planetar venise să stea în leprozeriile valahe, ca să ajute. Pescuise şi sufletul meu.
L-am studiat cu atenţie şi din depărtare, eu, izolat şi claustrat în Turnul meu de Ivoriu şi de mandarin, detaşat deja de clase sociale şi ideologii, solitar şi trist, amestecat printre oameni, cu surâsul politeţii şi al distanţei clare, cu platoşa dispreţului, cu pumnalul sarcasmului arghezian la brâul roşu, oltenesc.
Vladimir Ghika recolta inimi, alinând foamea, frigul şi sufletele anxioase ale deţinuţilor. Floarea inimii mele i-am aruncat-o şi eu, fără să ştie, într-o dimineaţă, în coşul gol cu care pogora de pe dealul puşcăriei Văcăreşti, din Bucureşti. Retrăiesc momentul patetic. Eu coboram cu maşina: fusesem să-mi revăd o clientă politică între zăbrele, dornică să-şi perfecteze căsătoria civilă cu logodnicul aflat la închisoarea Caransebeş-Banat. Logodnicii au ajuns azi miniştri. (Constanţa Crăciun şi Ion Vinţe – n.n.). După pilda monahului, eram infatigabil, inventiv şi feeric. Am fost şi naş pentru mire şi mireasă (revoluţionari comunişti), aflaţi într-o puşcărie antonesciană. Fuseseră bătuţi la tălpi, cu trei luni înainte, la interogatorii. Eu încercam să pansez rănile, să îmblânzesc fiarele încleştate, pe oficiali şi pe revoltaţi, să ridic moralul clienţilor prin fapte delicate şi umane.
Nu-mi pare rău că şi eu, şi Monseigneurul Vladimir Ghika, am intrat, ulterior, în puşcăriile acestor logodnici şi miri. Eu am stat, de la 14 aprilie 1948 până la 19 noiembrie 1952, în lagărele de la Aiud, Craiova, Piteşti şi Ocnele Mari. Era cât pe-aci să mor de hepatită, avitaminoză şi înfometare, în al cincilea an de puşcărie, în spitalul aceluiaşi penitenciar Văcăreşti, unde adusesem actele de căsătorie, cu zece ani înainte, pentru deţinuţii ajunşi miniştri. Nu am primit un pachet, o portocală, o ţigară, ca semn de desolidarizare cu criminalii Luca-Teohari-Pauker. Recunoştinţa este o floare rară. I-am iertat şi nu uit.
În 1952, obosit fizic, mintal vesel, puşcăriaş politic vechi, sepulcral, macerat ca un sfânt bizantin de cea mai proastă execuţie, urcând în zdrenţe, mi-am amintit, la mijlocul dealului, de locul de la Văcăreşti, unde întâlnisem pe monah, şi-i aruncasem floarea inimii mele în coşul gol, cu care cărase alimentele pentru clienţii mei şi ai altora, care nu erau, în nici un caz, ai lui, toţi fiind însă biete victime ale dictaturilor politice nemernice.
Din coşul lui cu alimente mânca, printre alţii, şi Teohari Georgescu, tipograf condamnat la şase ani de închisoare, fiindcă tipărise manifeste clandestine comuniste, pe timpul lui Antonescu, Mareşalul. Eu le duceam bani din onorariile mele luate de la negustori, delapidatori sau dezertori. O treime din venituri o jertfeam pentru deţinuţii politici şi pentru lagăre. Nu- şi dă un călugăr toată averea? Eu nu puteam fi un călugăr cernit, fiindcă nu credeam în Dumnezeu şi aveam obligaţii de familie. Puteam fi călugăr alb.
Teohari Georgescu a încarcerat pe binefăcătorii săi, care-i aduseseră la puşcărie alimente şi veşminte, cu zece ani înainte. Pe când Monseigneurul Vladimir Ghika se afla la Jilava şi eu la Aiud sau Ocnele Mari, meditam la măreţia sa, la pilda sa şi mă încurajam. Nu-mi pare rău că i-am urmat pilda, cât am putut şi foarte puţin, că m-a întărit în deciziile mele filosofice şi morale anterioare. Dacă ar fi să încerc viaţa de la capăt, n-aş schimba o iotă în această direcţie. A fost frumos şi cavaleresc.
Care era decizia?
Eu nu ajunsesem la credinţa în Dumnezeu. Mă aflam şi mă aflu în îndoială metafizică. Dar cunosc exact textele, morala şi practica evanghelică. Poţi fi un ucenic al lui Isus şi fără credinţă, având cu tine numai dragostea şi nădejdea?
Sigur că da. Petre Pandrea (fragment dintr-un text găsit neterminat)

(Din volumul Crugul mandarinului, 2002)




Către Martha Bibescu

primăvara/vara 1944

Dragă prietenă,

Am în mână buna dumitale scrisoare, venită direct - fără zigzaguri – dar nu fără încurcături, căci printr-o eroare de suprapuneri de adrese am primito eu şi la rândul meu va trebui să-i predau lui Mouton*, cu prima ocazie, această scrisoare în care-i spuneaţi să mi-o înmâneze pe a mea (crezusem atunci că scrisoarea, în realitate adresată lui Mouton, era destinată nu mie, ci lui Démètre**. După ce am început s-o citesc mai întâi ca fiind a mea, dată fiind adresa, m-am oprit apoi brusc din cauza „salutări soţiei dumitale” de la pagina a 2-a. Aşa că i-am expediat această scrisoare plutitoare lui Démètre, iar Démètre mi-a trimis înapoi de la Sălcuţa ceea ce era pentru Mouton!)
În urma altei erori, dar nelegată de încurcătura scrisorilor „biletul pentru săraci” a rămas la Mogoşoaia (scrisoarea fiind lipită şi sigilată cu ceară nu s-a rătăcit ulterior).
Am fost fericit să primesc de la dumneata noutăţi despre lunga tăcere despre care îmi vorbeaţi. Să nu credeţi că v-am uitat în timpul lunilor astea agitate. M-am gândit la dumneata în zilele aniversare, şi pe data de 3***, aşa cum doreaţi.
În ceea ce priveşte întoarcerea cărţilor bietului meu aviator, e vorba despre cineva care nu mai e din lumea aceasta: un sfârşit tragic a cărui amintire mă bântuie.
Lipsit de mijloace de locomoţie şi bântuit de un program supraîncărcat, am rămas aproape o lună fără să-mi revăd bolnavul. N-am putut să mă aflu acolo pentru a-l proteja contra unui acces de disperare în timpul căruia, pe 25 ianuarie, a vrut să termine cu suferinţele. Chemat de părinţii lui am ajuns la căpătâiul lui pentru a-l salva – fără succes – de moarte timp de trei zile. Toate antidoturile au fost inutile şi eu însuşi m-am îmbolnăvit de oboseală şi chin, cu atât mai mult cu cât era pentru mine – în doar câteva săptămâni – cel de-al doilea caz de genul acesta. A trebuit să rămân ceva timp întins (fără de care căzături şi ameţeli incoercibile)... Câteva zile proaste, cu o tensiune care pleca de la 4 ca să ajungă la 18. Mi-am revenit de bine de rău, pentru a deveni preotul bombardamentelor. N-am plecat deloc din Bucureşti şi nici nu voi pleca: ocup singur apartamentul nostru unde nu mai sunt decât două camere locuibile şi care au geamuri. Am atâta treabă că nu-mi mai ajung. Când se dau alarmele am stabilit adevărate slujbe divine (durează una, două ore şi mai mult de rugăciune continuă; îi pun să se roage şi să cânte pe toţi în pivniţe, până când acoperim, chiar fizic zgomotul motoarelor şi al bombelor. Îngrijesc cât pot de bine frica, gândurile proaste, slăbiciunile în faţa marilor probe, neputinţele, dezarmate în faţa problemelor de viaţă şi de moarte care trebuie rezolvate...
Merge foarte bine depăşindu-mi chiar aşteptările. În afara alertelor am de aşezat la locul lor capul şi inima celor rămaşi la faţa locului aşa cum vrea Dumnezeu.
Am în permanenţă bolnavii şi răniţii mei care nu pot fi deplasaţi – şi de două luni, mi-au venit atribuţii neaşteptate. Mi s-a cerut oficial să vin să spovedesc, să împărtăşesc şi să încurajez prizonierele de la Văcăreşti, loc devenit de când cu bombardamentele mai degrabă o casă cu nebuni decât o puşcărie, este din cauza probelor nervoase ale fiinţelor dublu închise, sub bombe, în cartierul cel mai lovit din Bucureşti, şi copleşit de exploziile bombelor D.C.A. chiar sub ferestrele lor. Am reuşit să fac aici o foarte importantă treabă şi vă voi povesti cândva peripeţiile – pe cât de dramatice, pe atât de consolatoare. Joia asta a trebuit să mă rog, după slujbă (eu ţin slujba acolo în fiecare săptămână, o dată latină, o dată unită alternativ pentru cele 52 de victime fulgerate toate deodată în ajun), majoritatea spovedite şi împărtăşite de mâna mea în ziua anterioară (poate că pentru asta – aşa straniu – m-a chemat Providenţa la Văcăreşti). Mi-am asumat recent o sarcină din partea Crucii Roşii pentru primele îngrijiri; împrejurări mişcătoare, pe acest teren, în compania bunului Părinte Schorung care face adevărate tururi de forţă, de salvare şi milă sacerdotală. La intervale, îmi dau drumul din chingi pentru Paşcani, duminică dimineaţa când pot să mă ducă acolo şi apoi să mă aducă imediat înapoi.
Vor să-mi încredinţeze şi misiunea sufletelor prizonierilor şi răniţilor americani. Aş vrea să am abilitatea dumitale de a vorbi limba engleză pentru a mă descurca mai bine, dar sper să reuşesc totuşi câte ceva prin graţie divină.
Démètre şi Elisabeth sunt la Sălcuţa la Mia unde au fost atraşi fără prea bune motive şi efecte: este o belvedere a bombardamentelor din împrejurimi în toate sensurile; asişti la toate raidurile în toate direcţiile; asta pune nervii la mare încercare şi dă un curs groaznic celei mai rele imaginaţii. Eşti mult mai aproape de realităţi aici şi mai puţin expus decât s-ar crede. La insistenţele Manolei copilul a fost trimis cu guvernanta lui la Ankara la un văr al lui Pierre, secretar la Legaţia Belgiei de acolo; se bucură de compania soţiei lui Mathieu Brancoveano, şi a văduvei lui Michel care-l răsfaţă după pofta inimii. Va rămâne acolo până la sfârşitul războiului.
Acest sfârşit se apropie acum graţie lui Dumnezeu. Curând vom ieşi, cred, din tunel şi în pofida „ciobanilor proşti” pe care-i avem, şi, poate fără prea mult rău pentru biata noastră ţară.
Cu această urare pun punct acestor rânduri, trimiţându-vă cea mai afectuoasă binecuvântare a Devotatului vostru întru Hristos,

Vl. Ghika (Scrisoarea monseniorului în limba franceză, către Martha Bibescu, din arhiva Şerban Cioculescu, traducere de Simona Cioculescu)

* Jean Mouton a fost directorul Institutului Francez din Bucureşti între 1939-1946.
** Démètre – fratele lui Vladimir Ghika – era diplomat, Elisabeth – soţia sa.
*** Ziua morţii lui George Valentin Bibescu – soţul Marthei Bibescu.





Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara