Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Monograf în armură de gheaţă de Gabriela Gheorghişor


Mihai Iovănel, Evreul improbabil. Mihail Sebastian: o monografie ideologică, Cartea Românească, Bucureşti, 2012, 322 pag

Ca aproape tot ce vine dinspre Tânăra Generaţie interbelică, Mihail Sebastian reprezintă un „caz”. Cu atât mai interesant şi mai controversat din cauza sau datorită originii sale evreieşti. Despre tulburii ani ’30 şi despre „actorii” principali ai epocii, multe pagini s-au scris, multe condeie s-au inflamat. Până la explozie orgasmicadmirativă ori ucigaş-demolatoare.
Pe acest teren minat de patimi şi de umori războinice păşeşte tânărul Mihai Iovănel, printr-o „monografie ideologică” despre Mihail Sebastian. Dincolo de mobilul cercetării propriuzise, autorul nu pare să aibă o „ţintă” precisă: o „teză”, cum se spune, rod, deseori, al unei coagulări de prejudecăţ i personale sau colective (este însă adevărat că în Introducere există o propoziţie fermă despre „literatura de raftul al doilea” a scriitorului, motivată prin amestecarea criteriilor de canonizare, estetice şi, respectiv, etice. Justificarea acestui verdict critic-axiologic asupra operei literare nu constituie o prioritate pentru Iovănel, dar el îşi află, totuşi, acoperire, fiindcă analiza textelor, oricât de focalizată ideologic, nu eludează nici aspectele estetice). Poziţia ab initio de neutralitate se fortifică prin îmbrăcarea unei armuri de gheaţă a inteligenţei raţionaliste. Mihai Iovănel seamănă cu omul de ştiinţă care investighează judicios datele, apoi elaborează teorii pe baza unor demonstraţii logice. Din acest punct de vedere, caracterizarea profesorului Paul Cornea, de pe coperta a patra a cărţii, este sintetică şi exactă: „Critica lui Mihai Iovănel e metodică, intensiv analitică, abrazivă, lipsită de sentimentalism şi retorică, de o mare vioiciune argumentativă, (...) expunerea capătă caracterul demonstrativ al unui joc logic”. Ce derivă de aici? O scrupulozitate a cartografierii exhaustive a contextelor, astfel încât ai impresia, pe multe pagini, că Sebastian constituie doar pretextul unui studiu istoriografic. De altfel, Mihai Iovănel semnalizează el însuşi că Mihail Sebastian este, prin biografia lui complexă, un fel de hârtie de turnesol a eterogeniei centrifugale a intelectualităţii interbelice. De aceea, istoria generală a ideilor (coroborată permanent cu informaţii de istorie social-politică) îl acoperă, uneori până la înec, pe „eroul” monografiei. A doua consecinţă a acestui tip de demers analitic glacial este „mortificarea” lui Sebastian. Luându-şi precauţia de a nu specula pe seama psihologiei lui Sebastian, de a nu căuta excesiv în zona riscantă, de nisipuri mişcătoare, a inefabilelor sufleteşti, Iovănel îl transformă pe autorul Jocului de-a vacanţa într-o figură relativ ştearsă (chiar dacă preponderent negativ, în Diavolul şi ucenicul său..., Sebastian era un „personaj” viu). Iovănel explică situaţii, momente ale vieţii lui Sebastian, reflectările lor literare şi publicistice, dar nu ajunge la conturarea clară a unui portret spiritual al acestuia (după extinsul periplu monografic, nişte concluzii ar fi fost binevenite). Se reţine însă aspiraţia accederii la o elită socială şi spirituală (şi, subsecvent, un „complex al originii” modeste, pe care Iovănel nu-l numeşte ca atare, dublat de o asumare dificultuoasă a identităţii evreieşti) care ar lumina prieteniile şi simpatiile paradoxale. Monograful vorbeşte despre o „lipsă fundamentală de orientare politică. Ideologic, Sebastian este departe de a fi o structură vertebrată” (este demontată, totodată, şi eticheta de „extremist de dreapta”, pe care i-o aplicase Marta Petreu). Chiar şi individualismul clamat frecvent de Sebastian suferă unele corecţii: acesta ar fi avut baze mai degrabă „estetice” decât ideologice. Iar întorsătura de la 23 august 1944 (când Sebastian scrie manifeste în redacţia României libere) e, fireşte, una „raţională”: salvarea de prigonitorii şi exterminatorii etniei iudaice. Ce rămâne atunci din Sebastian – omul fară convingeri ideologice? Oportunismul?
Oricum, cartea de debut a lui Mihai Iovănel, remarcabilă şi prin acribia documentar-bibliografică, şi prin echilibrul judecăţilor situative (transgresarea, deopotrivă, a mitizărilor şi a demitizărilor pasionale), este plină de provocări şi merită dezbateri mai ample. Chiar dacă nu satisface şi apetitul expresiv al cititorului, problematizând aseptic şi încercând să convingă la nivelul rece al gândirii, studiul criticului literar de la Cultura oferă, în schimb, şansa unei abordări calme, dezangajate afectiv, a teritoriilor nevralgice ale istoriei noastre culturale.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara