Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
Mona Lisa, fiica lui Leonardo? de Geo Vasile

Jeanne Kalogridis, Eu, Mona Lisa,
Bucureşti, Editura Humanitas Fiction, 2012, 472 pag.

J.M. Dillard (n. 1954, Florida), după opt ani petrecuţi alături de studenţii săi din Washington, cărora le-a predat limba engleză, se mută în California şi se dedică trup şi suflet scrisului, semnând romane fantasy şi science fiction (seria Star Trek). Succesul internaţional îi va obţine însă prin romanele sale istorice, semnate Jeanne Kalogridis. La noi s-a tradus recent Eu, Mona Lisa, Humanitas Fiction, 2012, 467 p. Traducerea, fluentă şi captivantă, pe măsura originalului, este semnată de Marian Brătescu şi Carmen Săndulescu.
Scandată în 70 de secvenţe, precedate de un prolog şi încheiate, în buna tradiţia a speciei clasice, printr-un epilog, povestirea se derulează la Florenţa între anii 1478 şi 1498; vocea narativă este, fireşte, a protagonistei, nu alta decât Lisa di Antonio Gherardini, alias Madonna Lisa, devenită în prescurtarea celor din popor Mona Lisa.
Deosebindu-se fundamental de monografiile pioase, documentate aproape ştiinţific, de tip André Maurois, elaborarea acestui tip de roman este un complex proces de reanimare a unor eroi sau eroine atestate istoric, în tablouri vivante credibile, totul servit întru readucerea în actualitatea noastră devoratoare de efemere ştiri mediatice a senzaţiei de realitate tangibilă, consistentă, referenţială, de plonjare într-un timp şi spaţiu fără fruntarii. Acestui tip de scriitură, şi deci şi autorului, îi este îngăduit un imaginar prodigios fără să fie asediat de silnicia probelor documentare sau ale citării surselor.
În Eu, Mona Lisa, îi auzim şi-i vedem la ridicarea cortinei în roluri consacrate, inedite sau episodice pe Marsilio Ficino, pe Leonardo, pe Botticelli, pe Pico della Mirandola, pe Michelangelo pe dominicanul Girolamo Savonarola, călugăr fanatic împroşcând cu profeţii şi anateme apocaliptice luxul deşănţat al dinastiei Medici, ţinta preferată fiind patronul epocii, Lorenzo de’ Medici, zis il Magnifico, ce-i drept, cel mai bogat om şi stăpân (inclusiv politic) al Florenţei.
Necruţător cu adversarii săi (condamnă la moarte 80 de conspiratori legaţi de familia Pazzi, ucişi în doar cinci zile), Lorenzo este totodată om al Renaşterii, colecţionar al comorilor ce se regăsesc în parte azi în galeriile Uffizi, Palazzo Pitti, Palazzo della Signoria etc., iubitor mecena şi comanditar al operelor unor mari pictori, sculptori, arhitecţi, scriitori ai epocii, el însuşi fiind un autor de versuri pe motive antice.
Revenind însă la adolescenta Mona Lisa, nu este deloc uşor să fii o fată tânără în Florenţa sfârşitului de veac 15, sfâşiat de un turbion de tulburări şi vendete politice. Romanul începe cu faimosul complot al dinastiei de bancheri Pazzi în contra celor câţiva Medici, participanţi la slujba din somptuoasa catedrală Santa Maria del Fiore, în frunte cu Lorenzo de’ Medici, ce scapă teafăr, nu însă şi iubitul său frate Giuliano. Lisa, ce avea pe-atunci doar 12 ani, este constrânsă să-şi însoţească tatăl la biserica unde îşi ţinea predicile Girolamo Savonarola, dominicanul, adus la Florenţa de contele Pico de la Mirandola.
Dar cine este de fapt Lisa? Este fiica lui ser Antonio, tatăl... vitreg al frumoasei florentine, născută de fapt, aşa cum presupune autoarea, dintr-o legătură extraconjugală a mamei sale Lucrezia cu... aşa-zisul artist sodomit Leonardo, nu altul decât furnizorul de lâneturi fine al casei princiare Medici. Leonardo nu acceptă căsătoria singurei sale copile cu cel mai tânăr membru al familiei Medici, fiul lui Lorenzo, numit tot Giuliano. Dar Lisa, o adolescentă rebelă, departe a se supune interdicţiei paterne, întreţine cu iubitul ei o corespondenţă amoroasă clandestină prin sclava sa, amintind de patetismul de bungust al unui Stendhal din Mânăstirea din Parma. Un coup de foudre platonic ce, aşa cum vom vedea, devine destin.
Va trebui să fie puternică şi iscusită, va trebui, ca orice eroină de legendă, să pătimească sufleteşte şi chiar fizic pentru a ajunge la dezlegarea misterului propriei naşteri, dar şi la râvnita fericire: cununia cu Giuliano şi noaptea de dragoste ce va fi şi ultima, căci chiar a doua zi iubitul ei soţ va trebui să se autoexileze în cea mai mare taină la Roma. Florenţa, instigată de nestinsa voinţă de răzbunare şi putere a familiei adverse, se răsculase. Lorenzo murise, aşadar principala ţintă a supravieţuitorilor facţiunii Pazzi deveniseră cei doi moştenitori, Piero şi Giuliano. Aceştia reuşesc să scape. După fuga lui Giuliano, un misterios şi bogat negustor de mătăsuri, viitor prior şi lider al revoltei din Florenţa, Francesco del Giocondo, părtaş al conjuraţiei din Santa Maria del Fiore, apropiat al lui ser Antonio, o convinge pe Mona Lisa prin varii tertipuri (confirmându-i zvonul că Giuliano al ei fusese pescuit înnecat din Arno) să-i devină soţie. El era, de fapt, interesat să-l supravegheze pe tatăl ei, din care făcuse un instrument ucigaş al adversarilor clanului Pazzi, eliminându-l ulterior prin otrăvire.
Jeanne Kalogridis, expertă în Evul Mediu şi Renaştere, pleacă de la perioda Medici şi Pazzi, de la Leonardo şi Savonarola, de la papa Alessandro VI (alias Rodrigo Borgia, becher cu 7 copii) şi Carol, regele Franţei, pentru a plasa în interstiţiile istoriei ficţiunea sa romanescă, focalizând figura deja mitică a Monei Lisa, enigmaticul personaj din probabil cel mai faimos tablou din lume. Romanul face din ea eroina unei vieţi aventuroase şi tulburătoare, a unei iubiri pe viaţă şi pe moarte, a unor bucurii (naşterea şi creşterea copilului lui Giuliano, reîntâlnirea acestuia, când nu se mai aştepta, în aceeaşi catedrală în care începe romanul, salvarea lui de la moartea anunţată), dar şi primejdii şi dureri (moartea mamei sale de care nu este străin gelosul ser Antonio, uciderea sclavei Zalumma, căsătoria ei cu del Giocondo, pervers frecventator nocturn al prostituatelor de pe podurile fluviului Arno).
Avem de-a face cu o eroină teribil de modernă, prea modernă, păcatul acestui voluminos roman este că toate personajele acţionează, vorbesc şi simt ca noi, cei din secolul XXI, abstracţie făcând de costume (în descrierea cărora Kalogridis este performantă) şi mijloace de transport. La sfârşitul lecturii ne dăm seama că am parcurs un cocteil de romane, de dragoste, spy, policier, frescă istorică, thriller, un amalgam pasionant, chiar dacă uneori prolix şi static.
Oricât am fi de zoili, trebuie să-i recunoaştem autoarei talentul de a imprima naraţiunii tensiune şi suspans, de a-şi face cititorul să empatizeze cu Lisa Gherardini, şi deci şi cu cartea. Stilul este evocativ, à la Jean d’Ormesson, şi convingător în detalii, portretistică şi descrieri (inclusiv de interioare), încât eşti tentat să crezi că însăsi enigmaticul personaj leonardesc i le-ar fi dictat autoarei
Dintre personaje, se detaşează cu precădere cele feminine: puternice şi determinate, ele asigură culoarea şi climatul epocii, şi implicit ampla respiraţia epică a romanului. În orice caz, credem că majoritatea cititorilor şi-au dorit ca Lisa Gherardini di Antonio del Giocondo, zisă Mona Lisa, să fi fost una şi aceeaşi cu eroina romancierei americane: „un temperament fierbinte, un cuptor în care trebuie făurită sabia dreptăţii”, aşa cum îi ghicise astrolologul. Şi a adevărului. În căutarea căruia va fi călăuzită de însuşi Leonardo, prieten, artist, dar şi spion şi om de acţiune. Şi de ce nu, şi tatăl Lisei, alias Madonna Lisa.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara