Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Arte:
Momente şi evenimente muzicale bucureştene de Dumitru Avakian

Trebuie să recunosc, m-am simţit a fi cu totul emoţionat, în adevăr onorat, în momentul în care, la cererea insistentă a publicului, la finalul apariţiei sale pe scena Ateneului bucureştean, minunatul violonist Liviu Prunaru a anunţat că oferă celebrul Andante din Sonata în La minor pentru vioară solo de Bach – cum a spus domnia sa - „spre cinstirea profesorilor mei”.

Rostit aici, de la nivelul primei noastre scene de concert, cuvântul său căpăta o specială greutate; aduce o firească recunoştinţă dascălilor care l-au format în anii de şcoală, de liceu, în ani petrecuţi în Craiova natală, apoi la Bucureşti. Indiscutabil, violonistica sa de aleasă supleţe, de temeinică constituire, a fost clădită aici, în ţară, şi, ulterior, atent şlefuită la şcoli înalte, prioritar în Elveţia, la şcoala fondată de marele Menuhin. Este maestrul care i-a devenit mentor. Inclusiv un mentor spiritual. Dispune, în plus, de o comunicare artistică generoasă care încălzeşte, care înnobilează sensurile partiturii. În mijloc de martie, în compania orchestrei Filarmonicii bucureştene, Prunaru a prezentat cel de al 3-lea Concert, în Re minor, de Max Bruch, autor ce a promovat – printre altele – o violonistică de tip romantic, specifică sfârşitului de secol XIX. Lucrarea propune dificultăţi solistice greu surmontabile, aspecte depăşite cu brio de tânărul maestru; are meritul special de a fi muzicalizat textul acestei lucrări pe drept uitate, lucrare ce nu poate rivaliza cu partitura devenită celebră a primului Concert în Sol minor, datorat aceluiaşi autor.
Dirijorul serii de muzică, maestrul Horia Andreescu, a făcut în ultimele săptămâni un veriabil tur de forţă. Avântul romantic al Simfoniei a 4-a, în Fa minor, de Ceaikovski, a dobândit coerenţă; pitorescul ideilor ritmicomelodice de provenienţă folclorică rusă, a fost abil integrat discursului simfonic; întreaga lucrare a dobândit claritate, stabilitate, elocvenţă. Dar, probabil, cel mai complicat moment al serii s-a dovedit a fi prezentarea în primă audiţie a acelui extins opus vocal-simfonic „Sunetele unui sfârşit de secol”, lucrare datorată compozitorului româno-american George Foca- Rodi; a fost realizată cu participarea Corului Academic al Filarmonicii, ansamblu condus de maestrul de cor Iosif Ion Prunner. Aflat la vârsta senectuţii, compozitorul captează, în adevăr, pentru propriul imaginar o parte semnificativă din spiritualitatea sfârşitului de secol XX; o face însă încercat de nostalgiile deceniilor de început ale aceluiaşi secol; apelează la un idiom muzical în care se regăsesc imagini ce fac trimiteri la muzica lui Gustav Mahler, Şostakovici, Carl Orff. Talentul indiscutabil, meşteşugul în domeniul constituirii maselor sonore utilizate prioritar în zona dinamicii celei mari, cea care potenţează succesiuni de momente paroxistice, nu au împiedicat instituirea unei saţietăţi obositoare. Indiscutabil, creatorul are libertatea de a-şi alege drumul, dirijorul poate avea propriile opţiuni; dar instituţia de concert, în mod special când este vorba de primul colectiv simfonic al ţării, trebuie să aibă priorităţi şi responsabilităţi. Mă refer la creatori de talia lui Tiberiu Olah, Aurel Stroe, Ştefan Niculescu, Myriam Marbe, Anatol Vieru, pentru a nu-i numi decât pe câţiva dintre cei plecaţi relativ recent dintre noi, artişti care aparţin unei spiritualităţi în egală măsură europene şi româneşti. Sunt autori ce beneficiază, în mod regretabil, de o limitată programare în spaţiul vieţii noastre de concert. Pe de altă parte, nu poţi să nu apreciezi talentul muzicalpedagogic pe care îl probează Andreescu în lucrul cu tinerii muzicieni, studenţi ai Universităţii bucureştene de Muzică. Repetiţii multe şi eficiente, coagularea unui sentiment al ansamblului, aspect în care se regăseşte aportul individual, raportarea la specificul partidei instrumentale din care face parte tânărul muzician, conştientizarea echilibrului sonor în cadrul marelui organism al orchestrei, cultura sunetului orchestral şi funcţionalitatea acestuia faţă de specificul stilistic al muziicii…; sunt aspecte care au fost urmărite pe parcursul unui veritabil curs de măiestrie destinat tinerilor instrumentişti. Astfel a fost prezentată, printre altele, Simfonia în Do minor de Beethoven, o realizare realmente impresionantă prin organicitatea construcţiei, prin vigoarea comunicării, prin calitatea dobândită a sunetului de ansamblu. Tot ce s-a realizat se va risipi, însă, în cazul în care factorii responsabili nu vor asigura o continuitate a acestui demers pe parcursul a minimum patru asemenea cursuri de măiestrie dispuse pe durata întregului an universitar. Să nu uităm, prima obligaţie a întregului ciclu al învăţământului vocaţional, cel şcolar, cel universitar, este aceea de a forma în primul rând muzicieni de ansamblu utili ansamblului colectivităţii noastre. Cu sens de specială exemplaritate, concertul a fost susţinut la Ateneul Român; …în condiţiile în care publicul tradiţional al Filarmonicii „a strălucit prin absenţă”. Oare melomanii obişnuiţi ai Filarmonicii nu au încredere în tinerii noştri muzicieni? Păcat. Andreescu are. Şi nu numai domnia sa.
Iată câteva notaţii referitoare la prezenţa pe scenele bucureştene a unor tinerii artişti; de la noi şi nu numai. O apariţie cu totul inedită, sub egida Institutului Cultural Român, s-a dovedit a fi evoluţia celor patru tineri muzicieni sosiţi din diferite ţări europene. Violonista neerlandeză Frederieke Saeijs, baritonul german Birger Radde, violoncelistul Mihai Marica, originar din Cluj, pianistul Ilya Poletaev, originar din Moscova, au imaginat un proiect dedicat integral memoriei lui George Enescu; căci în luna august se împlinesc 130 de ani de la naşterea maestrului. În Italia şi în România, la Veneţia, Monza, Ploieşti, Bacău dar şi la Roma, în Sala „Accademica” a Conservatorului „Santa Cecilia” sau la Bucureşti în Sala „Atelier” a Teatrului Naţional, în primele două decade ale lunii martie au răsunat câteva dintre creaţiile enesciene majore; mă refer la Suita „Impresii din copilărie” pentru vioară şi pian, la cea de a doua Sonată pentru violoncel şi pian, la ciclul de Cântece pe versuri de Clement Marot. Sunt muzicieni performeri ce probează o orientare inteligentă în pătrunderea valorilor partiturii, sunt artişti conduşi de o pasiune autentică, sunt tineri al căror profesionalism slujeşte marilor adevăruri ale muzicii; iar versiuea conferită Sonatei în Fa diez minor, pentru pian, s-a dovedit a fi una dintre cele mai pertinete în ce priveşte complexul spiritual al muzicii sau lumea atât de rafinată a timbrelor. Ar fi firesc ca instituţiile noastre de concert să intre de pe acum în contact cu impresarii acestora, să-i angajeze de pe acum: este momentul în care valoarea de piaţă a acestora nu a ajuns la cote ce ne vor fi inaccesibile în perioadele imediat următoare.
Alţi tineri muzicieni, alte sunete, alte ecouri; le-am putut audia în Studioul de Concerte al Universităţii bucureştene de Muzică. Mă refer la o partitură complicată, la un rezultat artistic relativ simplu, dar de semnificativă orientare. Am observat acest aspect audiind, în primă audiţie la noi, câteva piese din ciclul „Roza vânturilor”, lucrare scrisă în urmă cu aproximativ două decenii, pentru orchestră „de salon”, lucrare datorată compozitorului german de origine argentiniană Mauricio Kagel; muzician între timp plecat dintre noi. Indiscutabil, între Piazolla şi Kagel îl aleg pe cel din urmă. Ne propune o muzică de un anume rafinament sonor, de o sensibilă comunicare, o muzică ce se bazează pe raportarea unor idiomuri ce provin din zone geografice şi spirituale diferite, toate reunite sub imperiul melancoliei, al unei viziuni ce apropie gestul muzical de cel teatral scenic. Iniţiativa îi aparţine tânărului muzician Alexandru Solonaru, conducătorul formaţiei „ProPuls”. Este un grup de tineri muzicieni profesionişti, instrumentiş ti ce provin din diferitele instituţii muzicale bucureştene; dispun cu toţii de experienţa, de responsabilitatea actului artistic.
În sfârşit, pentru a menţiona performanţele celor mai tineri dintre cei tineri, voi aminti concertul a două dintre clasele de pian ale Liceului de Muzică „George Enescu” din Bucureşti – recital găzduit de Sala Mică a Ateneului – şi realizat în colaborare cu Fundaţia „Remember Enescu”. Maeştri ai pedagogiei instrumentului lor, profesoarele Ileana Busuioc şi Gabriela Enăşescu etalează experienţă şi pasiune în lucrul cu cei tineri, de asemenea acea ştiinţă a revelării adevărului artistic la nivelul înţelegerii copilului ce va deveni, poate, muzicianul de mâine. Temperament în susţinerea logică a adresării se poate distinge în cazul programului prezentat de Maria Diana Petrache, o sensibilă percepţie a valorii expresive a sunetului în raport cu sensul muzical, la Iulian Ochescu, spre exemplu, se constituie în promisiuni dintre cele importante. Nu poţi să nu observi, în toate momentele recitalului celor două clase, muzica enesciană a fost plasată la loc de firească prezenţă; alături de cea semnată de Bach, de Chopin, Liszt, Brahms, Rahmaninov… Actul muzical artistic devine, în egală măsură, un act educativ.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara