Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Arte:
Momente de vârf de Elena Zottoviceanu


Experienţa te învaţă că dintr-o privire asupra unui afiş de recital poţi să îţi faci o idee destul de clară asupra interpretului pe care îl ai în faţă. Astfel, când un program începe cu ,Variaţiunile Diabelli" de Beethoven asta îţi spune mult despre pianistul care îndrăzneşte să abordeze acest colos, un colos nu numai prin dimensiuni - o oră de cântat fără întrerupere - dar mai ales prin consistenţă. Editorul Anton Diabelli comandase unor compozitori importanţi câte o variaţiune pe o temă de vals compusă chiar de el, în vederea alcătuirii unui album. Beethoven a început cu una şi nu s-a mai oprit până la 33, dăruind lumii o capodoperă despre care s-a spus că este ,un microcosmos al geniului beethovenian".

Pianistul Gerhard Oppitz este unul dintre puţinii interpreţi care se pot aventura în acest text extrem de dificil, nu numai prin solicitarea tehnică ci şi prin bogăţia ideatică, prin substanţialitatea muzicii. Format la marea tradiţie a şcolii germane, el şi-a dovedit capacitatea de a survola întreaga construcţie cu o privire sintetică dominatoare. Căci problema principală pe care piesa o pune în faţa interpretului este de a cimenta laolaltă 33 de comentarii ale aceleiaşi teme, trecând-o printr-o multitudine de stări, de la humorul robust până la cea mai adâncă reculegere. Şi nu lipsesc nici referirile mai mult sau mai puţin directe la trecut (Mozart, Bach) sau flashurile pe care geniul beethovenian le aruncă spre viitor (Schubert, Brahms). Puterea de organizare, de cuprindere a pianistului ne-a prilejuit satisfacţia unei versiuni remarcabile; poate doar o tentă de humor în plus şi ceva pedală în minus pe alocuri ar fi fost utile.

întotdeauna este interesantă o privire din afară asupra muzicii noastre chiar dacă nu coincide cu ceea ce gândim noi. Sonata I de Enescu ne este atât de familiară încât ne poate mira că, de pildă, partea a II-a nu este cântată lejer ca un scherzo scarlattian ci aproape violent sau că mirificul final a dobândit, în viziunea lui Oppitz, un plus de dramatism. Oricum, o rostire nobilă şi o anumită poezie gravă ne-au asigurat că spiritul creatorului nu a fost trădat. Un alt program de recital de foarte înaltă ţinută ne-a demonstrat - judecând după părerile împărţite ale ascultătorilor - că dacă preferi frumuseţea glasului în sine, efectul strălucitor, expansivitatea facilă, maniera de a cânta lied a bas-baritonului José Van Dam nu este menită a te cuceri. Strălucit cântăreţ de operă, Van Dam caută în lied valori pe care estetica simplificatoare a scenei lirice nu i le oferă. Vocea gravă, nobil timbrată are, la cei 65 de ani ai săi, o sănătate şi o netezime perfecte, doar acutul s-a mai asprit. Artistul o conduce cu grijă în scopul de a pune în evidenţă, dincolo de plăcerea efemeră a sonorităţii preţioase, sensurile muzicii în toate detaliile lor. O citire foarte elaborată în care culoarea şi accentele reliefează înţelesul fiecărei silabe cântate: dicţia este impecabilă deopotrivă în franceză, germană, italiană - arta rostirii cuvântului cântat transformă fiecare lied într-un poem emoţionant. Nimic nu este exterior sau inutil în acest demers de fină intelectualitate, de la apariţia scenică sobră, severă chiar, până la edificarea dramaturgiei unui ciclu atât de amplu ca ,Dragoste de poet" de Schumann. Cântat cu o simplitate rafinată, acesta a concentrat parcă în paginile partiturii tristeţile ascunse ale întregii lumi. în zona melodiilor franceze, o artă aproape microscopică în minuţia detaliilor, un joc extrem de subtil de nuanţe ne-a sedus în piese de Ravel, Debussy, Duparc. Păcat doar că cele două Cântece din seria pe versuri de Clément Marot de Enescu - înscrise în program într-o manieră vizibil conjuncturală - au fost tratate cu destul dezinteres; din partea unui remarcabil interpret al lui Oedip, (în prima producţie internaţională gravată pe CD, sub bagheta lui Lawrence Foster) ar fi fost de aşteptat mai multă atenţie

La reuşita recitalului a contribuit din plin şi pianistul Macej Pikulski, nu acompaniator ci partener sensibil, perfect integrat universului cântăreţului.

Prima apariţie la noi a celebrei London Philarmonic Orchestra (cunoascută şi sub sigla LPO) acum patru ani a rămas în memoria tuturor drept demonstraţia unei mari tradiţii, revenirea lor acum îi arată implicaţi cu aceeaşi perfecţiune şi seriozitate într-un repertoriu axat pe secolul XX. Alegerea făcută de tânărul dirijor rus Vladimir Jurovski, unul dintre cei mai străluciţi reprezentanţi ai generaţiei sale a pus în lumină flexibilitatea şi capacitatea dinamică a orchestrei şi propriul său temperament. Versiunea sa, declamatorie, foarte teatrală, a Simfoniei a V-a de Prokofiev (acum avem şi o posibilitate de comparaţie, căci la trei zile distanţă am auzit-o din nou în interpretarea mai ponderată a lui Kurt Masur cu Orchestra Naţională a Franţei) s-a impus - captivantă. De capacitatea lui Jurovski de a spaţializa discursul muzical ţine intensitatea lirismului din splendidul Adagio, iar darul său de a plasticiza imaginea sonoră dă o excepţionala vitalitate scherzo-ului: plăsmuiri sfârtecate, grimase groteşti pline de sarcasm (câtă asemănare cu scherzo-urile ,rele" ale lui Şostakovici!) dobândesc o violenţă neîndurătoare. Mai puţin i-a reuşit ,Asceniunea" de Olivier Messiaen căreia nu i-a găsit tonul extatic.

Solistul serii a fost pianistul Benedetto Lupo care a dat Concertului în sol de Ravel o întruchipare interesantă ce-l apropie mult de stilul motoric practicat de contemporanii săi Stravinsky, Bartók: degete de oţel, ritm trepidant, o infinitate de culori şi nuanţe, precizie şi acurateţe de disc.

Concerte bune, momente de vârf ale Festivalului, au mai fost şi altele.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara