Pe figura mea, aerul... cum sa spun... mau­vais pe care ti-l aplica de obicei brusc o carte de succes, proas­pat si neasteptat apa­ru­ta, înca nu mi se daduse...

Nichita îmi zicea italieneste... tenente. Cu aluzia la oînfatisarea ce o aveam pe-atunci de tânar frumusel si cu un fel de a fi mai deosebit. 1944-1945 fusese si ultimul an în care se facuse filosofia idealista – eram cu Immanuel Kant... cu cerul înstelat de deasupra noastra si constiinta din noi.

Fraza ce separa totul. Venind, imediat, pe senilele tancurilor sovietice, marxism-leninismul, cu a sa rasturnare...
Între mine si Nichita, se casca astfel un hau, teoretic... Fusese ca despartirea apelor de uscat. Spun aceasta spre a suggera în ce parte ne aflam... deveniseram, fiecare; cultura împartind si ea, samavolnica –, atunci când ea trebuie sa fie cea dintâi cere sa uneasca....

Ma mai desparteau de Nichita si cele doua decenii si ceva de viata – câta era între noi – totul fiind prea destul ca sa ne separe.
Eu nu scrisesem înca Galeria cu vita salbatica, atunci când poetul ajungea... aproape la apogeu.
Eram un admirator al lui; însa cu masura si cu o frâna în laudele cam despletite ce începusera a i se aduce...
Aveam convingerea ca el era o mare valoare, neîndoielnic.

M-a frapat, într-o zi, în discutiile noastre, ca „trada” Poezia cu usurinta în favoarea Prozei, pe care o socotea, ca gen, de mai mare anvergura... Eu puneam pret pe arta de a scrie versuri ce dadea cuvântului o forta demiurgica...

„Tradarea” lui capata accente patimase; cât încercasem sa rezist înaintea elocintei sale incandescente, am batut în retragere...
Cititorii si critica literara, mai ales, au fost surprinse când a aparut Galeria.
Nimic nu prevestise furtuna. Afara doar retinerea cam îndelungata impusa de cultura strânsa, precum si socul resimtit de schimbarea, înceata, însa plina de urmari, a epocii – ele au provocat acea explozie incalculabila...
***
Nu stiu ce sarbatoream în ziua aceea la Athénée Palace, unde ma invitase Nichita, sa bem o sticla de sampanie.
Apoi, în ordine, votca, bere, vin, coniac, si iarasi sampanie.
Cedasem. Cu el se bea zdravan, ruseste. De altfel era rus dupa mama, si Stanescu de Ploiesti.
La Mogosoaia perora versuri improvizate îmbratisând coloanele de ardezie masive de la intrarea în palat, tinându-se strâns lipit de ele în transa alcoolica, scotând scântei, divagatii pe care le urmaream vrajit, sonoritatile îngropându-se în magma fierbinte a versurilor, ...si întelesesem ca trebuie sa te dereglezi oarecum ca sa fii un mare poet, raspunzând astfel altor legi ascunse pe care doar geniul le descopera în aparenta ordine logica a lumii. Pe urma, mai era si o anume provocare a legilor fizice ale corpului uman cu tot, cu intelect, ca sa primesti fara de crâcnire, dar perfect ordonate, lucrurile ce-ti trec prin mintea înfierbântata... O mare inventie a lexicului tratat la o temperatura fantastica. De unde respectul sau glacial aratat artistilor, desi însotit de multe focuri de artificii si de voiosii, reci la baza. Putini si-au dat seama ca el era, în ciuda declaratiilor, un indiferent mult prea încapator.

Multi prieteni, poeti, roiau ca niste sateliti în jurul sau. Dar eu stiam ca ei cu totii se învârteau înselati ca în jurul unui astru de gheata sub focul clamarilor impecabile poeticesti.
Am mai scris întâmplarea. Ne întorceam vreo cinci-sase insi de la Vaslui, Husi...
Pe la Buzau, iesisem pe coridorul trenului si stateam rezemat de fereastra deschisa a vagonului lasând sa ma bata vântul... Perdelele fâlfâia de curent.
Era zgomot mare. Nu l-am auzit venind pe coridor pe Nichita de la toaleta... Am simtit ca cineva trecând prin spatele meu se apleaca asupra mea si ma saruta pe ceafa spunând:
Dublez singuratatea cu un sarut – si imediat a tras usa si a intrat în compartiment.