Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
Modiano şi exegeţii săi: lecturi convergente de Elena-Brânduşa Steiciuc

Încă de la debutul său acum mai bine de patru decenii, Patrick Modiano – proaspătul nobelizat – a suscitat o exegeză intensă şi diversă, care a încercat să delimiteze principalele puncte de interes ale unei proze ce poartă, fără doar şi poate, un „cachet” aparte.
Autorul Bulevardelor de centură a avut parte de o receptare adecvată, în special în mediul academic, iar traducerea lui în peste 30 de limbi a contribuit la diseminarea a ceea ce se poate numi o operă inconfundabilă, chiar dacă nu întotdeauna croită după gustul „grand public”.
Aş vrea să reflectez în cele ce urmează asupra evoluţiei acestei/acestor lecturi, cu atât mai mult cu cât fenomenul – planetar acum, aş zice – va căpăta o motivaţie în plus, în urma anunţului făcut la început de octombrie, în engleză şi în limba autorului premiat, de Peter Englund, secretarul Academiei Suedeze. O observaţie se impune de la bun început: oricare ar fi armatura teoretică sau instrumentele critice alese, o serie de puncte nodale apar în această ţesătură critică, fenomen generat de coeziunea textului modianian, de prezenţa obsedantă a unor teme reluate şi distilate dintr-un roman în altul, ceea ce contribuie în mod decisiv la imaginea de bloc unitar a acestei proze cu o construcţie aparte, bine servită de acea „petite musique” a frazei, şlefuită cu precizia unui bijutier care cunoaşte pascalianul principiu „écrire court”.
După cum s-a observat, la Modiano memoria, timpul, trecutul sunt principalele axe care ordonează materia romanescă, de la Place de l’Étoile, trecând prin Livret de famille, Villa triste sau mai recentele Un pedigree, L’herbe des nuits, Pour que tu ne te perdes pas dans le quartier. O afirmau încă din 1986 australienii Colin W. Nettelbeck şi Penelope A. Hueston, care în lucrarea lor monografică Patrick Modiano, pièces d’identité. Écrire l’entretemps adoptau un demers cronologic, considerând – pe bună dreptate – că romanele din aşa numita „trilogie a Ocupaţiei” reprezintă perioada „de ucenicie” a autorului, în care apar deja principalele filoane tematice şi structuri narative. „Un monde, un style”, este formula prin care cei doi exegeţi definesc tot restul operei de până atunci, în care problematica identităţii, a excluziunii sub toate formele ei (antisemitism, în special ; marginalizare a celui ce este diferit, fie el străin exilat sau homosexual) se face din ce în ce mai clar auzită, devenind o muzică de fond a întregii creaţii ulterioare.
Dincolo de Atlantic, la începutul anilor ’90, Allan Morris sublinia într-un amplu eseu asupra mai multor autori de „contemporary French novel” – ce marca încă din titlu depăşirea viziunii anilor ’70 asupra romanului (Beyond the Nouveau Roman)- tocmai coeziunea extraordinară a operei lui Modiano, trecerea de la structura circulară a romanelor „de tinereţe” la o structură mai lineară. Morris nu uita să semnaleze publicului american acea „unique atmosphere”, precum şi un ”high level of stylistic craftsmanship”.
Câţiva ani mai târziu, un volum colectiv coordonat la Ed. Rodopi de neerlandezul Jules Bedner propunea o reflecţie comună asupra a ceea ce era considerat încă de atunci ca fiind „tipicitatea” modianiană, atrăgând atenţia asupra căutării identitare, printr-o prismă filosofică sau psihanalitică (Françoise Dénain; Franck Salaün), asupra imaginii străinului (Jules Bedner), asupra topografiei pariziene, atât de prezentă pe toată întinderea operei (Manet von Montfrans). O interesantă contribuţie, semnată de Brigitta Coenen- Mennenheimer, semnalează rolul jucat de muzică în proza lui Modiano, motivul inefabil al armoniilor sonore fiind combinat cu cel al „căutării timpului pierdut”, al memoriei şi visului. „On n’en a pas fini avec Modiano” este concluzia lui Jules Bedner, o concluzie care – după aproape trei decenii – se dovedeşte a fi fost premonitorie pentru evoluţia acestui scriitor.
Finalul anilor ’90 aduce o amplificare a studiilor modianiene, în paralel cu apariţia constantă, la intervale de doitrei ani, a noi romane ale autorului, care - atras (dintotdeauna, de altfel) de cinema, teatru, fotografie şi creaţia muzicală – contribuie la volume de artă, filme, evocări de figuri ale cinematografului sau literaturii. Exegeza acestor ani se apleacă, între altele, asupra aspectului autobiografic şi autoficţional al operei lui Modiano, aşa cum este cazul lui Thierry Laurent (1997), care în L’oeuvre de Patrick Modiano: une autofiction face o amplă şi studioasă analiză a „obsesiei trecutului”, trecând apoi în revistă aspecte inconturnabile, cum ar fi: căutarea identităţii, figura tatălui, „tăcerile mamei”, prezenţa fratelui mort, Rudy (dedicatarul multora din romanele de tinereţe ale autorului). Interesant este că pentru acest exeget, însuşi autorul – retractilul quadragenar de atunci, care cu greu acorda interviuri sau accepta mediatizarea – îi transmite lui Thierry Laurent o scrisoare, datată „Paris, le 12 mars 1996” şi publicată în deschiderea volumului. Declarându- se „ému et troublé” de lectura acestui studiu, Patrick Modiano face o serie de observaţii prin care completează informaţia biografică a cărţii lui Thierry Laurent: obsedanta lui relaţie cu tatăl; originile flamande ale mamei, starleta cu pretinse origini balcanice, care practica autoficţiunea înaintea fiului; figurile tutelare din anii formării literare (Proust, Scott Fitzgerald, Hemingway, Cesare Pavese, Céline, Jean Genet); modul în care scriitorul se raportează la autorii „collabo” : Pierre Drieu la Rochelle, Rebatet, Brasillach (ale căror texte figurează, de altfel, în discursul delirant al naratorului din Place de l’Étoile şi Ronde de nuit). Important document autobiografic, dar şi al genezei operei, această scrisoare merită să fie reţinută printre piesele de rezistenţă ale unei viitoare lecturi în cheie poetică a lui Modiano.
În exact aceeaşi perioadă, când internetul era încă o utopie, în România puţin conectată la reţelele de difuzare a cărţii occidentale, îmi desfăşuram cercetarea asupra operei modianiene, sub îndrumarea celei care mi-a fost ghid şi model în numeroase privinţe, regretata Irina Mavrodin. Patrick Modiano – une lecture multiple (teză susţinută la Universitatea din Bucureşti în 1997, publicată în 1998 la Ed. Junimea) propunea, aşa cum arătam încă din titlu, o abordare a prozei viitorului nobelizat dintr-o triplă perspectivă: tematică, psihanalitică, naratologică, acestea apărându-mi atunci (ca şi acum) drept trei principale căi de a pătrunde textul modianian, dens şi pretându-se la multe interpretări, după cum avea să arate exegeza ulterioară.
Poésie et mythe dans l’oeuvre de Patrick Modiano, lucrarea lui Paul Gellings apărută la Lettres Modernes Minard în 2000 se interesează de două mari constante ale textului modianian. Pe de o parte, „proza lirică” şi acea muzicalitate „imageante”, la care Modiano ajunge printr-un travaliu îndelungat asupra frazei (ritm ternar, repetiţii, paralelisme, aliteraţii, atent analizate de exeget). Pe de altă parte, mitul personal care dă greutate şi contur personajului tipic modianian, „le juif errant”, de unde şi subtitlul volumului: Le fardeau du nomade.
Tot în anii 2000 şi tot în Franţa, Anne Demeyère publică studiul Portraits de l’artiste dans l’oeuvre de Patrick Modiano, pornind de la ipoteza că pentru acest autor, „portretul artistului” (mulţi dintre eroii lui sunt scriitori, fotografi, actori sau actriţe) este o metaforă a propriului travaliu, cu toate îndoielile, tatonarile şi revelaţiile acestui proces. Dintre numeroasele secţiuni, reţinem ca fiind cele mai pertinente: „Le spectacle comme matrice” (relaţia lui Modiano cu cinematograful); „Portrait du père en dandy”, precum şi „Portrait de l’artiste en écrivain”, ultimul analizând cu precizie rolul deriziunii şi al pastişei la acest autor, care „se joacă cu realitatea vizibilă şi cu lumea invizibilă”.
Tuturor acestor exegeţi ai lui Modiano – recenzaţi într-o listă, fatalmente, incompletă – li se adaugă valul de studii din primele decenii ale noului secol: volume colective, un număr special al prestigioasei reviste Cahiers de l’Herne (2012), volumul Dans la peau de Modiano (2011) semnat de Denis Cosnard, animatorul unui interesant şi util blog (www. lereseauodiano.blogspot.com) care asigură, virtual, legătura constantă între toţi aceşti aficionados. Însă interesul pentru autorul nostalgicului Du plus loin de l’oubli nu este şi nu poate fi generat de mode sau de mediatizare (cu toate că şi acestea îşi au ponderea lor) ci, cu siguranţă, de o fascinaţie pe care proza aceasta rétro o exercită asupra francofonilor, dar şi a francofililor, de pe cele mai diverse meridiane. Cum altfel s-ar explica apariţia recentissimă a volumului de exegeză modianiană Gare d’Austerlitz, semnat de istoricul literar şi traducătorul autorului în Suedia, Per Arne Tjäder?
Şi ce altceva decât fascinaţia - acel „envoûtement” mărturisit de mulţi lectori ai autorului – este la originea unui roman ca Oublier Modiano, de Marie Lebey, apărut în 2011? Mărturisindu-şi cu lux de amănunte (uneori chiar prea apăsat) obsesia pentru personajele şi pentru topografia specifică „Maestrului” (totul fotografiat cu precizia unui detectiv poposit la locul/locurile crimei !) Marie Lebey împrumută de la scriitor procedeele autoficţiunii, livrând în paralel o istorie nu mai puţin „tipic modianiană”, din care nu lipsesc moartea tatălui şi dispariţia tragică a surorii. Ceea ce i-a atras tinerei autoare un lectorat interesat şi de titlu, şi de micul scandal generat de scrisoarea fără drept de apel semnată de reprezentantului legal al lui Patrick Modiano...
*
Diferite din foarte multe puncte de vedere (corpus, metodă critică, limbă de redactare) lecturile pasionaţilor de Modiano jalonează parcursul unei opere care, ca orice produs artistic autentic, îşi generează propriile chei de lectură. Convergenţa pe care am menţionat-o în titlul acestei reflecţii îmi apare, încă o dată, cu şi mai multă pregnanţă, ca un rezultat al coerenţei universului modianian, ale cărui linii de forţă rămân (aproape) aceleaşi timp de peste patru decenii, între Place de Place de l’Étoile şi Pour que tu ne te perdes pas dans le quartier.
Ambiguă, circulară, savant construită, proza lui Patrick Modiano va câştiga, cu siguranţă, pariul cu timpul. Muzica textului modianian, punctată cu motivul trecerii prin vârste, prin iubiri, prin frustrări, va continua să răsune chiar şi atunci când ultimul rând al unui roman va fi fost citit.
Deambulând hipnotic în oraşecapcană, printre hoteluri de lux şi vile căzute în ruină, personajele lui vor aminti cititorului că propria-i existenţă nu este decât un parcurs în care trecutul şi prezentul se suprapun neîncetat, iar singura cale spre sinele ascuns este iluzia.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara