Nu de mult bibliografia lui Anton Holban s-a îmbogăţit cu o nouă contribuţie: Anton Holban. "Transcrierea" biografiei în operă (Ed. Limes, Cluj, 2006). Datorată lui Gheorghe Glodeanu, lucrarea se distinge nu prin întindere sau format de lux, ci prin calitatea analizei propuse. Pornind de la ideea că Anton Holban este "unul dintre cei mai interesanţi prozatori interbelici", criticul şi istoricul literar de la Satu Mare supune unei analize pe cât de atente, pe atât de amănunţite opera acestuia - care, în ciuda intervalului de timp relativ scurt în care a fost compusă, însumează nuvele, romane şi încercări din domeniul dramaturgiei, precum şi variate articole şi texte publicate în ziare şi reviste, mărturii, pagini de jurnal, corespondenţă etc., la care se adaugă şi bogatele referinţe critice acumulate în timp, care nu pot fi nici ele ocolite de către cercetător.

Cuprinse în capitolul "Fascinaţia prozei scurte", povestirile şi nuvelele prozatorului interbelic sunt inventariate şi analizate cu toată atenţia cuvenită, fără a se omite sau lăsa deoparte nimic din ce ar putea fi relevant şi revelator. Aici, ca şi în restul studiului, Gh. Glodeanu demonstrează în egală măsură calităţi de istoric şi de critic literar, prin observaţii aplicate, punctuale, menite să lumineze un autor şi o operă din perspectivă contemporană. Metoda utilizată este cea a degajării particularităţilor dominante şi a punerii în context. Comentând nuvela Icoane, exegetul observă cum în cuprinsul ei prozatorul "acordă o importanţă deosebită construcţiei" (p. 56), iar mai departe el face legătura între subiectul nuvelei Preludiu sentimental şi experienţa scriitorului ca profesor al unui liceu din Galaţi şi, în acest context, formulează ideea că proza analizată se prevalează de elemente de ordin "metatextual", prin care scriitorul interbelic i-a anticipat "pe textualiştii de mai târziu". Tot astfel, în viziunea exegetului, o nuvelă precum Bunica se pregăteşte să moară ar releva, prin tematică (evocarea copilăriei), filiaţia dintre proza lui A. Holban şi cea a lui I. Creangă şi M. Sadoveanu. Desigur, la fel de bine apropierea se putea face şi înspre lumea lui Marcel Proust, un autor căruia scriitorul nostru nu ascundea că îi este dator. Utilizarea tehnicii povestirii în ramă este identificată şi apreciată în proza intitulată Două feţe ale aceluiaşi peisaj. Capitolul consacrat prozei scurte este punctat cu multe observaţii de acelaşi fel, fără îndoială utile, şi se încheie cu concluzia demnă de reţinut că "nuvelele lui Anton Holban adâncesc şi nuanţează obsesiile romancierului, notaţiile reflectând puternicul zbucium sufletesc al unui individ interiorizat. Acesta se zbate continuu între Eros şi Thanatos şi are un dar teribil de a complica lucrurile şi de a amplifica suferinţa" (p. 78).

Trecând la romanele lui Anton Holban, exegetul se dovedeşte la fel de atent şi de meticulos, preocupat ca nimic semnificativ să nu îi scape. Secţiunea intitulată generic "Universul romanelor" nu rămâne la nivelul unei prezentări de tip sumativ-expozitiv, ci avansează o serie de observaţii critice noi, de natură să ajute la mai buna înţelegere şi situare a scriitorului în contextul literaturii moderniste a epocii sale. De apreciat sunt eforturile întreprinse de critic în direcţia identificării cât mai exacte a trăsăturilor care imprimă romanelor un profil distinct, o marcă estetică proprie şi, pe de altă parte, în sensul dezvăluirii relaţiilor dintre biografie şi ficţiune literară, pentru ca cititorul să-l poată recepta pe acest autor, într-adevăr singular, în cât mai bună cunoştinţă de cauză ("transcrierea biografiei în operă", fiind de altfel un obiectiv principal al lucrării de faţă, anunţat din titlu).

Evidenţiind aspectul recurent al onomasticii protagoniştilor masculini ai romanelor (toţi purtând în mod simbolic numele de Sandu), criticul conturează portretul unui scriitor pe cât de tânăr, pe atât de matur şi de bine orientat în planul opţiunilor sale estetice, care au avut drept rezultat realizarea unui univers romanesc de o remarcabilă corenţă internă. Studiul nu omite să releve că Anton Holban se remarcă drept un subtil analist al relaţiilor erotico-sentimentale definitorii pentru fiinţa umană şi îl fixează în conştiinţa noastră ca pe un scriitor care, depăşind modernismul de tip proustian, se îndrepta spre o formulă literară de tip existenţial(ist), în curs de cristalizare în epocă (sincron cu Malraux şi Sartre). Starea de angoasă, sensul nebulos al existenţei, sentimentul tragicului şi al absurdului, presentimentul constant al morţii, dincolo de care nu ar mai fi decât tăcerea şi neantul - sunt elemente într-adevăr detectabile în paginile scrierilor lui Anton Holban şi pe care autorul studiului de faţă le pune cu claritate în evidenţă. De altă parte, exegetul sesizează complexitatea scrierilor lui A. Holban în plan estetico-stilistic, identificând elemente, precum autenticitatea şi luciditatea (de factură modernistă), recursul la metatext sau intertextualitate (de tip postmodern), dar şi gustul pentru caractere deprins din La Bruyere (romancierul având la activ studii de limbă şi literatură franceză şi un stagiu doctoral la Paris).
În legătură cu Romanul lui Mirel (1929) exegetul afirmă că are meritul că "fixează universul tematic predilect al autorului" (p. 81), circumscris în mod esenţial între Eros şi Thanatos (la care se adaugă pasiunea pentru călătorie şi muzică). În ce priveşte romanul Parada dascălilor (1932), acesta nu este un simplu exerciţiu livresc, "o jucărie cu manivelă", cum îi plăcea chiar scriitorului - cu modestie - să spună, ci "o operă singulară în literatura română" (p. 86), prin abordarea fără menajamente a unei tematici care până la el - prin Slavici, Sadoveanu şi alţii - făcuse mai mult obiectul unor evocări mitologizant-pioase (viaţa publică şi privată a slujitorilor şcolii). Criticul merge mai departe şi avansează, în acest context, ideea că Parada dascălilor descinde din proza lui Urmuz (prin parodie şi umor ironic), anticipându-l totodată pe Mircea Horia Simionescu, în speţă cel din Dicţionarul onomastic (1969).

Tripticul format din romanele O moarte care nu dovedeşte nimic (1931), Ioana (1934) şi Jocurile Daniei (scris în 1935 şi publicat în 1971) este analizat cu evidenta conştiinţă a caracterului său de maximă reprezentativitate pentru proza modernistă a lui Anton Holban, atât la nivelul conţinutului, cât şi al formei. Atent să degajeze aspectele semnificative, cărora antecesorii săi într-ale istoriei literare nu le-au acordat, poate, toată importanţa cuvenită, Gh. Glodeanu constată că prozatorul taxează "mediocritatea conduitei umane în faţa morţii", aducând în prim plan drept erou "un lucid care se autoanalizează fără menajamente" (p. 101) şi are sentimentul că prin asemenea trăsături A. Holban s-ar apropia de G. Bacovia, prozatorul fiind un "analist al stărilor sufleteşti abisale". La nivel stilistic, exegetul apreciază utilizarea tehnicii jurnalului intim şi conchide că "textul se împleteşte cu metatextul, anticipând proza de factură postmodernă" (p. 102). Trama romanelor din această serie este punctată concis şi la obiect: dacă în O moarte care nu dovedeşte nimic, protagonistul nu era sigur de sentimentele sale, în Ioana acelaşi erou (Sandu) devine un îndrăgostit torturat de gelozie, pentru ca în Jocurile Daniei să se plaseze într-o a treia ipostază sentimentală, şi mai puţin convenabilă decât celelalte. Aplicând consecvent metoda comparaţiei critice (a punerii în context), autorul studiului trasează paralele între A. Holban şi diverşi alţi scriitori ai vremii (H. P. Bengescu, L.Rebreanu, Camil Petrescu). Ca eroină, Ioana îi apare la fel de "enigmatică" precum Otilia din romanul lui Călinescu, iar într-un cadru literar mai larg, exegetul socoteşte că, prin "disoluţia epicului" (absenţa unui fir narativ călăuzitor), scriitorul ar putea fi plasat şi printre precursorii "noului roman". Chiar dacă nu toate observaţiile de acest gen sunt convingătoare, unele suportând amendamente sau retuşuri, cert este că exegetul reuşeşte să facă o bună descriere a operei scriitorului şi nu se înşeală în problemele de fond. Cu privire la ultimul roman al tripticului (Jocurile Daniei), criticul insistă asupra detaliilor privitoare la fondul autobiografic care l-a generat (relaţia scriitorului matur cu o tânără de 19 ani), împrejurare care justifică publicarea sa postumă la o dată destul de târzie. Dincolo de aceste detalii, exegetul emite aprecierea că personajul feminin din romanul care încheie seria (dacă scriitorul nu avea cumva de gând să îi dea o continuare) are meritul de a fi complet "diferit (faţă) de tot ce putea fi întâlnit până la acea dată în literatura română" (p. 125).

În succinta secţiune numită "Provocarea dramaturgiei", Gh. Glodeanu punctează acele aspecte care indică vocaţia dramaturgică a scriitorului şi, mai ales, relaţiile strânse dintre încercările sale dramatice şi scrierile în proză. Piesa Oameni feluriţi, jucată în stagiunea 1929-1930 la Teatrul Naţional din Bucureşti (în epoca directoratului asigurat de L. Rebreanu), oferă "felii din existenţa unor personaje problematice" şi are meritul de a contura profilul lui Sandu, viitorul erou dilematic din romanele scriitorului. Autorul studiului apreciază mai bine cea de-a doua piesă a lui A. Holban, Rătăciri (1935), care pare să confirme vocaţia teatrală a scriitorului (în ciuda insuccesului său de la premiera Oamenilor feluriţi) şi, mai mult decât atât, îşi dezvăluie strânsele relaţii cu proza sa, dezvoltând "eternul conflict (...) dintre doi oamnei diferiţi, care nu pot trăi nici împreună, nici separat" (p. 135), într-o manieră de abordare care scoate la lumină "adevărate crize de factură existenţială"(p. 136). Cum se vede, predilecţia lui A. Holban pentru existenţialismul în curs de constituire pe plan european spre finele epocii interbelice este confirmată şi în acest domeniu.

Studiul se deschide cu un lung preambul consacrat opţiunilor estetice ale romancierului (Coordonatele unui crez artistic) şi se încheie cu o selecţie riguroasă şi cronologică a principalelor opinii critice emise în legătură cu scrierile lui. Autorului cu o existenţă fulgurantă şi tragic încheiată (1902-1937) - dar care a reuşit totuşi să fie prezent în arena literaturii noastre interbelice vreme de aproape două decenii, timp suficient pentru ca un scriitor să poată intra în conştiinţa publicului - i s-au consacrat multe recenzii, articole şi capitole de istorii literare, dar şi cărţi întregi, ca oricărui autor de referinţă al literaturii române. Despre A. Holban au scris Al. Călinescu (A. Holban. Complexul lucidităţii, 1972), M. Mangiulea (Introducere în opera lui Anton Holban, 1989), Mariana Vartic (Anton Holban şi personajul ca actor, 1983) şi alţii.

Studiul lui Gh. Glodeanu este o carte utilă pentru toţi cei interesaţi de scrierile lui Anton Holban. El reuşeşte să completeze imaginea despre scriitorul interbelic şi luminează mai bine o operă care, mizând pe autenticitatea faptelor de viaţă şi valorificând foarte bine o bogată experientă de ordin sentimental şi existenţial, nu pare să fie prea mult grevată de trecerea timpului, păstrându-şi până azi interesul şi viabilitatea.