Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Modelul Rebreanu de Olimpiu Nuşfelean

A afirma acum, cînd toate sînt în criză – şi ţara, şi lumea, şi cultura, şi agricultura – că receptarea lui Liviu Rebreanu (a se înţelege: opera lui) este în criză ar putea fi un gest salvator şi confortabil pentru spiritul critic. Asta-i lumea şi ca lumea sînt şi eu – ar putea spune critica literară. Dar, cînd e vorba de literatură, raţionamentele nu adorm niciodată într-un pat confortabil. Fie şi consumată la nivelul convenţiei, receptarea lui Rebreanu nu este în criză, nu-i îngheţată în improbabil şi imposibil. Scriitorul este editat, este studiat în şcoală. Este vorba de o receptare firească şi strict convenabilă, lipsită însă, poate, de sarea creativităţii în actul receptării. Această logică o putem mişca avansînd o altă afirmaţie: Rebreanu este sau ar putea fi proteic. Lăsată într-o anumită ambiguitate, afirmaţia poate funcţiona destul de bine. Nu, însă, fără disfuncţii de apreciere. Dacă se face trimitere la ediţiile rebreniene şi la receptarea contextualizată de şcoală, putem afirma că scriitorul este proteic. Proteismul acesta, care nu-i, totuşi, puţin lucru, este unul pasiv. Dacă introducem în relaţie impactul prozatorului asupra scrisului tînăr – perpetuu tînăr – atributele acestui proteism se susţin mai greu. Mai mult, cînd prozatorul este pus în condiţia modelor, observăm că Rebreanu nu produce şi nu hrăneşte mode literare. (Deşi impactul său asupra instanţelor existenţei nu este greu de recunoscut.) A afirma sau a accepta că Rebreanu este un scriitor demodat ar fi nedrept şi, mai mult, neproductiv pentru literatura română pe termen mediu şi lung.

Scrisul lui Liviu Rebreanu nu este agresiv (în sensul „modern“ al termenului), nici scriitura – spectaculoasă, cum am fi înclinaţi să credem că solicită grila receptării moderne. Şi asta chiar dacă prozatorul acoperă subspecii diverse ale romanului, ilustrează aspecte noi ale acestuia şi, mai ales – demers eminamente modern –, scrie ficţiune şi confesiune deopotrivă, cu propensiuni ce trec peste limitele speciilor… Şi totuşi… În vreme ce, în anii 1920, apar un Mihail Bulgakov, Joseph Conrad, John Dos Passos, William Faulkner (1929, Zgomotul şi furia), Francis Scott Fitzgerald, Graham Green, I. Hasek, Hermann Hesse, James Joyce, Franz Kafka (1922, Castelul), Sinclair Lewis (1920), André Malraux, Thomas Mann, Robert Musil, Y. Kawabata (1926, Dansatoarea din Izu), St. Zweig, Marcel Proust, V. Nabokov etc. – scriitori care, fiecare în parte, revoluţionează romanul pe urmele lui Cervantes, Liviu Rebreanu se lansează în scrierea unei literaturi de primă inspiraţie rurală, mizînd pe „obiectivitatea“ penei. Ce poetică serveşte un asemenea demers?

Observînd că prozatorul îşi probează rezistenţa prin romanele şi nuvelele sale conduse de o poetică explicită extrasă din articole, interviuri, mărturisiri, se cuvine spus şi că modelul Rebreanu, în ceea ce acesta are amplu şi revelator – revelator şi proteic pentru cultura română –, trebuie căutat în altă parte, într-o poetică subiacentă, ce dă suflu şi susţine edificiul operei.

Despre ce este vorba? În ciuda modelor şi tentaţiilor, acest spirit european, Rebreanu, care, vorba lui Mircea Muthu, aspiră să edifice o operă/ lume „rotundă“, merge pînă la capăt – în mod absolut – în ilustrarea formulei promovate de evoluţia literaturii româneşti şi a lumii ce l-a dat literaturii, încercînd să pună într-un acord perfect formula aplicată a creaţiei sale şi lumea evocată/ creată. Îşi pune în abis – sau în mit – existenţa şi credinţa în literatură şi scrie conform datelor creatoare proprii, identificîndu-se plenar cu o lume evocată şi creată în acelaşi timp, încercînd să fie egal cu sine şi cu spiritualitatea ce l-a zămislit. Are un corespondent în Eminescu. Merg amîndoi, într-un fel, împotriva modelor şi a timpului şi urmează coordonate „ascunse“ ale unei existenţe reale, ale unei deveniri netrucate. Desuetudinea sau inadecvarea sunt suprafeţe înşelătoare ale unei mize esenţiale. Dacă ar fi încercat o „sincronizare“ deliberată, artificială, „cu“ o modă a timpului, prozatorul ar fi pierdut suflul proteic, ar fi dat o operă ne-terminată. Rezistă şi se afirmă prin perfecţiune. Depăşeşte limitele într-o epocă manieristă, încă aflată sub reflexele perioadei de aur a literaturii, dar care nu mai poate fi prelungită. Are un contraexemplu în Al. Macedonski, al cărui roman, Le calvaire de feu / Thalassa, n-a avut de cîştigat nici din instalarea într-o poetică a timpului (literar), nici din utilizarea unei limbi de circulaţie universală. Rebreanu a gîndit într-un univers/ sistem rotund şi complet şi a servit un asemenea demers. El rămîne, asemeni lui Eminescu sau Coşbuc, „romantic“, fertil într-un „model“ care înaintează spre dobîndirea deplinătăţii, chiar dacă o asemenea evoluţie pare „desincronizată“. Modelul lui Rebreanu poate cîştiga noi propensiuni în impactul cu un prezent aşteptat, revelat, prezent a cărui deplinătate literatura română încă o caută şi de care are multă nevoie.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara