Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Modelul junimist al Proiectului de Ţară de Elvira Sorohan

„Junimiştii, aceşti bărbaţi politici.”
(C. Rădulescu-Motru)

Sub scutul textelor, deja cunoscutul om de cultură, Mircea Platon, ne aduce aminte că în seria clasică a „Convorbirilor literare” se configurează un veritabil manual de construit o ţară. Într-un moment prielnic acestei idei, cel puţin la modul optativ, volumul „Convorbiri literare”. Corpus de texte ilustrative. Primul deceniu 1867 – 1877, vol. I, Partea a doua, apărut la Iaşi în 2016, confirmă existenţa proiectului junimist susţinut, la modul sintetic, vizionar, în principal de A.D. Xenopol. Istoricul îşi merită statuia plasată în faţa Universităţii ieşene. Istoricii, astăzi activi, îi sunt datori cu preluarea şi actualizarea doctrinei sale gândită cu devotament pentru ţara sa , atunci ca şi acum, geografic europeană. Îşi împărţea competenţa morală şi spirituală, în convergenţă, cu numeroşi alţi junimişti specializaţi pe domenii, toţi formaţi la şcoli europene, între ei şi importanţi mari boieri cărturari, de un modernism conservator, întorşi în ţară cu voinţa de a contribui la „propăşirea” ei. Efervescenţa culturală junimistă a fost un simpton naţional mult asemănător cu activitatea grupării „Criterion”, o elită decimată de comunism. De valabilitate generală este afirmaţia: „Oriunde viaţa se manifestă puternic, acolo au intrat ideile în joc”, aparţinând lui Xenopol şi plasată în faţa prefeţei volumului, prefaţă construită în mod original de Mircea Platon, autorul principal al selecţiei textelor antologate în volum, alături de Liviu Papuc.

Originalitatea prefeţei consistă în arta de a lăsa textele să vorbească, ceea ce se intenţionează şi cu întregul volum selectat şi structurat tematic. Însă, în intervalul dintre citate se aude vocea prefaţatorului care le comentează succint scoţând din ele cele mai actuale semnificaţii. Tot atâtea invitaţii la meditaţie critică despre starea actuală a ţării şi raporturile ei cu atrăgătoarea lume occidentală. Vorbind despre Xenopol, principalul făuritor de proiecte, situat, cum scrie Mircea Platon, împotriva „măruntei politici de interese, a egoismului îngust, ...indicator al letargiei”, se arăta a fi „încrezător în fundamentala deşteptare a României”, după principiile de el formulate. În subtext citim şi încrederea prefaţatorului în „România profundă”, ridicată la nivel naţional şi european prin organizarea sistemului educaţional adecvat, aşa cum el, prefaţatorul acestui volum, a pledat, principial, în articolele din revista „Contemporanul”.

Esenţială este prefaţa şi în măsura în care subliniază domeniile frecventate ca făcând parte din tabloul general al proiectului junimist. Acestea erau: „dreptul, literatura, economia, agricultura, educaţia, istoria, filologia, etnografia, ştiinţele naturale şi exacte, probleme sociale”, toate tratate în spiritul critic al „Junimii”, spre a se articula într-un sistem care să consolideze statul. Discursul conţinut în proiect îi dă prilej lui Mircea Platon să polemizeze cu anti-proiectul „demitizant mistificator şi dezintegrant” servit românilor de douăzeci şi cinci de ani încoace. Şi nu e acesta singurul loc unde polemica, perfect academică, bazată pe document corect interpretat, sporeşte valoarea prefeţei de iniţiere introductivă. Înţelegând valoarea politică a istoriografiei, junimiştii, „aceşti şcu adevăratţ bărbaţi politici”, se opun exigent bagatelizării istoriei naţionale şi dezrădăcinării tinerilor formaţi în Franţa ori Germania. Un astfel de proiect, recitit şi actualizat ne procură şi nouă încrederea că România poate fi o „ţară a legii”, o ţară care să funcţioneze după „ideea de rânduială, de lege, de criterii solide”. În final, credinţele prefaţatorului se amestecă, în stil concluziv, cu ideile junimiste, cu o ultimă săgeată polemică, necesară, trimisă spre o ţintă nenumită. Un fel de secret al lui Polichinelle. Şi scrie, gândinduse la o actualizare rodnică a proiectului de construit o ţară: „Pentru a duce la bun sfârşit acest proces, ai nevoie de o elită structurantă (nu o elită destructurantă ca astăzi), pe care junimiştii s-au străduit cu succes s-o reprezinte. „Lucrarea – cum scria Xenopol, avea să fie – înceată, în interiorul poporului, prin concentrarea elementului bun, luminarea părţii pasive a naţiunii noastre, înţelegerea asupra mijloacelor de îndepărtare a dezbinărilor ce ne sfâşie, a relelor materiale şi morale ce se lăţesc molipsitoare înlăuntrul nostru.” Multe alte condiţii mai punea Xenopol pentru ca trezirea conştiinţei naţionale să aducă după sine „respectarea în afară a naţiunii române”. Citească cei doi consilieri prezidenţiali plătiţi să schiţeze un „Proiect de ţară”, întreaga conferinţă a lui Xenopol, rostită la Putna în 1871. Devotamentul pentru idee, dedus din profunzimea judecăţilor pe tot ce înseamnă prestigiul, de construit, al statului român, este atât de convingător în speranţe, încât cheamă îndemnul: Înapoi la „Junimea”. De altfel, pentru cine realizează intenţia cuprinsă în discursul acestui corpus de texte, vede în el o pledoarie substanţială pentru reluarea, cât mai e timp, a modelului junimist. Quod erat demonstrandum, spun, în text şi în subtext, editorii.

O bună parte dintre articolele introduse în volum schiţează, principial, participarea calitativă a culturii la proiect. Şi, implicit, a literaturii. De bază este seria de opt articole publicate în 1868 de A.D.Xenopol, sub titlul Cultura naţională. De tot interesul, pentru complexitatea viziunii, ar fi comentariul întregii serii care pleacă de la structura sufletului românesc cu determinantele specifice. Pe acest fond sunt enumerate şi apoi detaliate „marile ramuri” ale culturii naţionale, din perspectiva autorului: „limba, dreptul şi moravurile, literatura şi tradiţiunile, artele frumoase”. Aşadar, literatura şi cum trebuie să fie ea ca să se integreze proiectului de reformare a României, cu resurse proprii. În articolul său, spirit teoretizant şi meditativ, Xenopol lămureşte înţelesul cuvântului „literatură”, asociat fanteziei, sufletului naţional şi ideilor din „lumea de gânduri” general-umane, exprimate în limba noastră, realizând frumosul ca valoare originală. Dacă judecăm la nuanţă, ni se pare impropriu titlul dat selecţiei de articole literare. Nu poate fi vorba decât de canonul literar junimist, dedus din conţinutul articolelor, cel dintâi din literatura noastră, şi nu de „Canonul literar românesc”,în genere. De ce, e lucru ştiut. Nu întâmplător, textele despre educaţie şi despre limbă sunt puse laolaltă cu cele despre literatură.

Articolele critice ale scriitorilor despre scriitori, publicate în „Convorbiri literare”, dezvoltă, cu aplicaţii, principiile de valorizare şi selectare a operelor contemporane. Însă veritabilul critic literar, cult şi sever, a fost P.P.Carp, mare boier moldovean format la şcoală germană. E un model de critică necesar oricând şi oricărei literaturi, dar mai ales solicitat de acel / acest moment al culturii noastre. De model vorbind, în volumul de faţă e selectat, ca foarte reprezentativ pentru spiritul critic moldav cronica literară: „Cele una sută şi una fabule ale d-lui Sion”. Petre Carp, nume de om politic şi întemeietor în istoria criticii literare româneşti, alături de Maiorescu, dă drumul condeiului cu apăsată ironie, menită să descurajeze nonvaloarea, dacă receptorul a înţeles ironia şi s-a lăsat corectat de ea. Foarte sistematic construită, ca act critic complet, responsabil de felul cum evoluează literatura, nu numai privind specia fabulei, cronica judecă mai întâi prefaţa cărţii lui Sion, constatând, cu anticipaţie, că rândurile prefaţatoare ale autorului, laudative cu propria operă, sunt în fals cu ceea ce sunt textele, doar pretinse fabule, cu emfază recomandate ca „elixir moral universal”. Inteligenţa maliţioasă a acestui om de vastă cultură literară produce o ironie foarte specială, mimând ignoranţa. „Prefaţa – scrie el - ne măreşte orizontul intelectual şi ne dezveleşte adevăruri ce sigur nu am fi descoperit dacă am fi fost reduşi la propriile noastre puteri”. Enumerate, aceste „adevăruri” sunt simple banalităţi. Cât de ignorant era Carp, se vede din lecţia erudită pe care i-o dă, de astă dată lui Sion, despre ceea ce este fabula, normele speciei, cum e statuată ea prin definiţia lui Lessing şi prin paradigma moştenită de la maestrul Lafontaine. Apoi îl ia la bani mărunţi, analizând câteva texte, demonstrând că nu au numic de a face cu normele clasice ale fabulei, lipsindu-le tocmai morala şi că, un „şcolar mediocru ar fi fost mai mult decât apt” să scrie o astfel de ficţiune cu sens moral. Îi critică stilul naiv şi rimele şchioape, pentru ca, în cele din urmă, să spună că, valabil din acest volum rămâne doar portretul autorului, reprodus în prefaţă, „folositor la studiile fiziognomice”. După o astfel de critică exemplară, cum nu se mai scrie astăzi, pentru igiena fenomenului literar, un pretins scriitor cu o minimă putere de înţelegere, ar pune „condeiul” jos, adică ar şterge ce a scris pe ecranul calculatorului. Dacă în prezenta antologie ar fi fost incluse şi alte articole de polemică dusă de P.P. Carp cu Hasdeu, s-ar fi îmbogăţit seria de argumente pentru profunzimea spiritului critic al „Junimii”, neegalat în radicalism de cel de la „Viaţa românească”. „Junimea” a făcut şcoală de literatură.

Maniera biografică, avant la lettre, a fost încercată de Constantin Negruzzi în articolul Alexandru Donici, ale cărui fabule n-au fost publicate decât postum. Negruzzi îi cunoştea poezia moralizatoare şi îl distinge între alţi poeţi „greu de mistuit”. Deşi „avem mulţi poeţi, infinitus est numerus”, sancţionează prozatorul. Atunci ca şi acum? Încă şi mai convingător, la nivel de principii, în judecarea unei opere, după criterii vechi şi totuşi active, este articolul prefaţator, al lui Alecsandri, la opera lui Negruzzi: Introducere în scrierile lui Constantin Negruzzi. Principiul critic, mult detaliat dintru început, ca orice principiu, e scurt şi limpede formulat: „Pentru a judeca şi a preţui meritul unui autor, trebuie a cunoaşte bine timpul în care el a scris, gradul de cultură a limbii... şi dificultăţile de tot soiul prin care geniul său şia făcut drum ca să iasă la lumină”. Urmează desfăşurarea analitică a „timpului”, pentru ca Alecsandri să ajungă la ideea paradoxală că, o operă valoroasă poate fi „rodul unui timp contrar dezvoltării spiritului”. Trimite astfel, logic, la condiţiile ostile în ciuda cărora s-a afirmat talentul şi patriotismul lui Negruzzi, o „individualitate marcantă printre contemporanii săi”. În ordinea ideii de sentiment patriotic, cultivat de literatură, sunt interesante „Notele redacţiei” revistei, cu grijă grupate de editorii volumului de faţă. Între ele însemnarea „Către cetitori”, din 1872, introdusă de Iacob Negruzzi. Recitită, ea poate aduce un corectiv critic unui mare defect al prezentului, excesiv şi spiritual păgubos cu strigarea indiscretă din prea numeroasele spectacole folclorice: „Noi suntem români”. Prezentând programul înnoit al „Convorbirilor literare”, Negruzzi scria că meritele unei literaturi nu stau „în declamări patriotice”. Mai mult, revista s-a ferit de prea frecventa utilizare a cuvintelor „român, românism, gintă latină...”, care ascund „un gol adânc de gândire”, dar şi de sentiment. Drept „poet în toată puterea cuvântului” îl consideră Alecsandri pe Alecu Russo, căruia îi consacră un scurt articol. Într-un limbaj mai puţin evoluat, însă cu o bună privire de ansamblu asupra biografiei şi operei unui important junimist este amplul articol, Alecsandri, semnat de C. Vârnav-Liteanu, boier de viţă veche, format la şcoli străine. Foarte important pentru contribuţia literaturii la proiectul cultural naţional al vremii, este studiul aceluiaşi A.D. Xenopol asupra corespondenţei între Heliade–Rădulescu şi Constantin Negruzzi. Xenopol reproduce fragmente întregi din scrisori, ilustrând „ideile sănătoase” ale scriitorilor, în principal despre unificarea şi curăţarea limbii literare, despre legătura cu tradiţia, împotriva „pedantismului”, o prefigurare a teoriei „formelor fără fond” şi, în fine, viziunea lor asupra literaturii ca mijloc de cunoaştere a sufletului unui popor. Motivat, aici pot fi asociate numeroasele articole despre „literatura poporană”. Este important de subliniat că, aşa cum şi cât a fost selectat în această antologie, este suficient pentru a releva importanţa contribuţiei „Junimii” şi a revistei „Convorbiri literare” la formarea imaginii a ceea ce era şi ar fi putut fi România conform acestui program. De puţin idealism mai avem încă nevoie. E de datoria lingviştilor actuali, a istoricilor ataşaţi ţării, a juriştilor, economiştilor etc. să revadă conţinutul preocupărilor, pe domenii, reţinând ceea ce este încă neperimat, pentru a anula ideea că o luăm mereu, cu totul, de la început. Bogata intenţie însoţită de faptele junimiştilor obligă la continuitate. „Viitorul însă – scrie Eminescu în 1870 – e continuarea, în cazul cel mai bun rectificarea trecutului”. Aşteptăm volumele următoare cu studiate selecţii ce conservă contribuţia revistei „Convorbiri literare” la Proiectul de ţară.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara