Numărul curent: 39

Istorie Literară:
Modelul junimist de Dan Mănucă

Iniţiată de Şcoala Ardeleană, la sfârşitul secolului al XVIII-lea, chestiunea identităţii etnice, lingvistice şi, implicit, literare româneşti va fi reluată în primele decenii ale secolului următor, apoi adâncită către mijlocul acestuia. Pe lângă afirmarea genului proxim (latinitatea), acum începe căutarea, din ce în ce mai febrilă, şi a diferenţei specifice. Întemeierea societăţii Junimea (1863-1864) şi apoi apariţia "Convorbirilor literare" (1867) au marcat reluarea dezbaterii privind identitatea culturii şi a literaturii române. De această dată, argumentele erau însă de ordin istoric, evoluţionist şi criticist, net anti-raţionaliste, drastic opuse celor ale adversarilor latinişti.

Deşi se declarau deschis europeni, aceştia ignorau una din cerinţele esenţiale ale axiologiei moderne, anume respectarea specificului valorilor. În replică, axiologia practicată de junimişti pleca nu de la ierarhizarea, ci de la definirea şi respectarea graniţelor fiecăreia dintre valori (istorice, artistice, juridice, politice, ideologice, ştiinţifice etc.). Realitatea românească, fie socială, culturală, ştiinţifică, fie literară, era privită tocmai din această perspectivă pragmatică, în care delimitarea domeniilor constituia o garanţie a corectitudinii judecăţii. Pragmatismul reclama, între altele, includerea realităţii autohtone într-un ansamblu axiologic pe care, încă din 1978, l-am numit model european1. Acesta se întemeia pe concordanţa dintre principiile axiologice proprii Junimii şi principalele tendinţe axiologice manifestate pe plan continental.

O primă şi importantă trăsătură a acestui "model european" rezultă din includerea literaturii (a artei, în general) în contextul mentalitar al timpului, legătură considerată decisivă. Încă din 1861, Maiorescu afirma: "fiecare om este produsul timpului său şi dacă el încearcă să-şi depăşească epoca şi să creeze un ideal pentru viitor, acesta va fi (dacă este vorba despre un ideal adevărat şi nu despre o himeră) doar o nouă combinare a elementelor care există în timpul său"2. În consecinţă, relaţia dintre literatura română şi literaturile occidentale era condiţionată (precum, la 1882, a făcut-o Maiorescu în Literatura română şi străinătatea) de concordanţa subiacentă dintre cel puţin câteva dintre elementele vieţii sociale (politice, geopolitice) care alcătuiau cei doi termeni de comparaţie.3

Consonanţa în plan larg social ar aduce după sine o alta, de data aceasta una specifică, situată în interiorul a ceea ce Maiorescu numeşte "gustul estetic în Europa". Ar fi vorba despre un principiu pe care, azi, îl numim paralelism. Detaliind, criticul este de părere că literatura lui Slavici sau Gane a început să fie apreciată în Occident şi pentru că ea consună cu un întreg curent european, acela dezvoltat de aşa-numitele "romane ţărăneşti" (Dorfgeschichten). Mai mult încă: criticul junimist va insista şi în 1909 asupra acestui aspect, în răspunsul extrem de sever la discursul de recepţie la Academia Română al lui Duiliu Zamfirescu. Acum, Titu Maiorescu reia pe larg cele doar schiţate în 1882, dovedind nu numai consecvenţă faţă de propriile principii, ci şi o preocupare constantă faţă de principiul racordării continue a literaturii române la literatura continentală. Cum Duiliu Zamfirescu îi acuzase pe Slavici şi Popovici-Bănăţeanul de a fi creat personaje ţărăneşti "anemice şi nefireşti", pentru că cei doi scriitori ar fi fost influenţaţi de romantismul inculcat în şcolile germane şi austriece pe care le-au frecventat, Maiorescu susţine - în replică - existenţa, pe întreg teritoriul literar al continentului, a unui substrat mentalitar care a generat personaje aidoma acelora create de scriitorii români incriminaţi.4 Aşadar, putem conchide că modelul european junimist presupunea şi prezenţa unui acord situat la nivelul profund al mentalităţii provocatoare de un imaginar continental unitar. Altfel spus, acest model trebuia să îşi demonstreze valabilitatea prin înscrierea lui în ceea ce se numea, cu un termen comun în epocă, Zeitgeist. Iar "spiritul timpului" era cu totul altul decât în prima jumătate a secolului.

Consonanţa socio-estetică ar atrage apariţia unei noi realităţi, pe care Maiorescu o numeşte "arta universală", termen sugerat, probabil, de binecunoscuta expresie "literatură universală" (Weltliteratur), folosită de Goethe în 1827. Maiorescu acorda un înţeles larg "artei universale", în care includea manifestările artistice ale tuturor popoarelor, depăşind astfel perspectiva europocentristă5. Voi aprofunda acest aspect cu prilejul abordării chestiunii traducerilor. Acum, subliniez amploarea şi, mai ales, modernitatea modelului literar propus de Junimea, aflat, din nou, în concordanţă cu acela general european. Junimea a acordat însemnătate nu numai literaturilor mari, ci şi acelora de circulaţie restrânsă, bazându-se totodată pe principiul că "arta universală" este datoare să înregistreze numai acele opere care răspund unor norme estetice general admise. Este vorba despre o restrângere la ceea ce Maiorescu aprecia a fi opere literare "îmbrăcate în formă estetică". Criteriul socio-literar este dublat, imediat, de acela strict estetic.

Înainte de a detalia - atât cât permite cadrul de faţă - aspectele particulare ale modelului literar european propus de junimişti, să precizăm că aceştia s-au detaşat de modelul literar al predecesorilor în trei puncte esenţiale: a) refuzul unilateralităţii; b) refuzul modei; c) refuzul de a lua în discuţie aşa-numitele "influenţe". Cât priveşte cea dintâi respingere, junimiştii nu au admis preponderenţa unui anume sistem literar, fie că venea din partea unui popor, fie a unui curent estetic. Au evitat greşelile antecesorilor, care preferaseră, pe de o parte, modelul francez în dauna celorlalte modele, iar pe de altă parte, curentele preromantic şi romantic, în dauna celorlalte.

Tot pentru a evita erorile înaintaşilor, cu deosebire ale postpaşoptiştilor, junimiştii au avut o atitudine prudentă faţă de curentele literare la modă în Europa, preferând să aştepte verdictul timpului. Aşa se explică precauţia, chiar ostilitatea, faţă de simbolism şi naturalism.

Toţi criticii literari ai Junimii au fost circumspecţi în abordarea "influenţei", ca procedeu de relaţionare benefică a două opere din câmpuri literare străine unul de altul. Explicaţia este dată de efortul principial de a respinge orice tip de conexiune care ar fi favorizat apariţia unui raport de subordonare. În mod cert, "influenţa" va fi fost considerată ca ţinând de ceea ce, astăzi, se numeşte "comparatism destructiv"6, deoarece favorizează apariţia şi întreţinerea unui raport de "dependenţă". Or, junimiştii urmăreau tocmai afirmarea şi conservarea specificului naţional, elocvent fiind, din acest punct de vedere, amplul studiu Cultura naţională, al lui Xenopol, apărut în "Convorbiri literare" din 1868. De aceea, în revista Junimii, "influenţa" va fi privită numai sub aspectele ei nocive, aşa cum, spre exemplu, procedează Petre P. Carp, într-un studiu din 1878 care analizează poemul Radu al lui Ronetti-Roman prin raportare la punctul de plecare, poemul Rola al lui Musset.

Caracteristicile modelului literar propus de junimişti ies pregnant în evidenţă atunci când privim mai în amănunt atitudinea lor faţă de literaturile europene. Junimea a schimbat radical paradigmele care au circulat în literatura noastră anterioară, înlocuindu-le cu standardele vehiculate în Europa celei de a doua jumătăţi a secolului al XIX-lea.

În mod firesc, modelul propus de junimişti includea, în primul rând, literaturile elină şi latină. Deoarece preromantismul şi chiar romantismul românesc cultivaseră un neoclasicism de sorginte anacreontică, a cărui carieră se arăta încă deajuns de solidă, Junimea schimbă referinţa şi renunţă la perspectiva neoclasicizantă, datorită în primul rând argumentelor oferite de profesionalizare. La Junimea, apar primii clasicişti români cu pregătire europeană: Caragiani, Quintescu, Ollănescu (Ascanio), Xenofon Gheorghiu. Tabloul clasicismului antic, aşa cum arăta acesta la noi în prima jumătate a secolului, este modificat şi diversificat prin traduceri şi studii în care prezenţa lui Anacreon este infimă, el fiind înlocuit de Homer, Horaţiu, Eschil, Ovidiu, Apuleius, Properţiu, Vergiliu.

Un exemplu de corecţie severă aplicată paradigmei literare a predecesorilor îl oferă modul de receptare a literaturii franceze. Sfârşitul secolului al XVIII-lea şi primele decenii ale secolului următor au însemnat prezenţa masivă, în literatura noastră, a literaturii preromantice franceze, cu deosebire prin Marmontel, Chateaubriand, Volney, Bernardin de Saint Pierre, Béranger. Prima jumătate a secolului al XIX-lea va accentua ofensiva literaturii franceze, în special prin prezenţa romanului popular şi a vodevilului. Junimiştii se ridică împotriva ambelor tendinţe. Spre exemplu, Eminescu este de părere că nu Eugčne Sue ar fi scriitorul francez reprezentativ, ci Victor Hugo, cu adevărat "scriitor naţional".7 Ne aflăm în faţa unei platforme junimiste comune, de vreme ce în "Convorbiri literare" apar cele mai numeroase traduceri româneşti din opera hugoliană făcute, în România, după 1867, contribuind, şi pe această cale, la modificarea percepţiei de până atunci a publicului românesc despre literatura franceză. Acelaşi rol îl vor avea şi versiunile, numeroase, din opera lui Musset, datorate unor nume junimiste de referinţă, precum Anton Naum, Duiliu Zamfirescu, Eminescu, Theodor Şerbănescu, Nicolae Volenti, Nicolae Gane. Prezenţa parnasienilor Lisle, Gautier şi Coppée ajută şi ea la consolidarea noului model. Lipsesc însă de aici numele simboliştilor Rimbaud, Verlaine, precum şi al naturalistului Zola. Toţi aceştia au fost evitaţi în mod programatic. Un caz - izolat - confirmă regula: Vasile Pogor traduce, pentru prima oară în România, din poeziile lui Baudelaire, în "Convorbiri literare" din 1870. Dar Baudelaire - mort de câţiva ani - era perceput de Pogor mai ales ca un excentric pitoresc şi, în mod cert, defel ca un înnoitor literar. Poate acesta să fie motivul pentru care poeziile alese de el (Bohémiens en voyage şi Don Juan aux enfers) fac parte din ciclul Spleen et Idéal, mai cuminte şi oarecum mai romantic. Pe de altă parte, Pogor studiase în Franţa în perioada scandalului declanşat de apariţia Florilor răului şi nu este exclus ca traducerea lui să fie şi un ecou al acestuia, cunoscut fiind inconformismul monden al traducătorului.

Ar fi fost de aşteptat ca, date fiind acuzaţiile frecvente de germanofilie, vehiculate de presa românească timp de peste un secol la adresa Junimii, cercetarea noastră să fi aflat un număr extrem de mare de trimiteri la literatura germană. Aşteptare infirmată de o statistică oricât de sumară. Primele trei sferturi din secolul al XIX-lea nu aduseseră în literatura română decât prezenţe germane sporadice8, care nu erau însă de neglijat, mai ales când veneau dinspre filosofie şi estetică. Adâncind această orientare, cei mai mulţi dintre esteticienii, teoreticienii şi criticii literari din cercul Junimii s-au format în universităţile germane şi austriece, ceea ce, fără dubii, le-a influenţat concepţiile. Reprezentative sunt cazurile lui Maiorescu, Negruzzi, Eminescu, Slavici. La Leipzig apare, în 1877, lucrarea de doctorat a junimistului Constantin Dimitrescu-Iaşi, intitulată Der Schönheitsbegriff. Eine ästhetisch-psychologische Studie, care va sta la baza prelegerilor susţinute de autorul ei la universităţile din Iaşi şi din Bucureşti. Ioan Pop-Florantin, cu studii la Viena, repudiat de junimişti pe motive politice, dar nu mai puţin congener în plan estetic, este autorul celui dintâi tratat integral românesc în materie de teoria frumosului: Estetica (1874 şi 1879). Dorind să înnoiască principiile şcolii teatrale româneşti, dominată de şcoala franceză, Mihail Pascaly îi solicită lui Eminescu, în 1869, să traducă cel mai bun manual de teatrologie, datorat lui Heinrich Theodor Rötscher, existent în acel timp în arealul german: Die kunst der dramatischen Darstellung.

Nici literatura germană nu este neglijată şi junimiştii vor traduce constant mai ales din scriitorii reprezentativi. Prima versiune românescă integrală a părţii întâi din Faust, apărută în 1862, se datorează unor viitori junimişti, Vasile Pogor şi Nicolae Skeletti. După moartea acestuia, Pogor va da, singur, în "Convorbiri literare" din 1879-1880, o versiune ameliorată a traducerii, ceea ce denotă o preocupare stăruitoare. Tot din Goethe vor mai traduce şi alţi junimişti, precum Eminescu, Maiorescu, Negruzzi, Pompiliu, Quintescu, Xenopol.

Schiller fusese puţin prezent în literatura română până la Junimea. Membrii acesteia vor modifica tabloul, prin versiunile datorate lui Eminescu, Emilia Maiorescu-Humpel, Nicolae Nicoleanu, Pompiliu, Quintescu, Vârgolici, Xenopol, Skeletti. Deosebit de important este faptul că Iacob Negruzzi traduce în întregime dramaturgia schilleriană, care se va juca pe toate marile scene româneşti vreme de câteva bune decenii.

Deşi s-a afirmat de nenumărate ori că lirica lui Heine ar fi influenţat poezia junimiştilor, prezenţa ei în paginile "Convorbirilor literare" este sporadică; la fel şi a lui Lenau.

Este însă mai presus de îndoială faptul că, în modelul literar european construit de junimişti, poezia germană ocupa un loc distinct, justificat de o îmbinare considerată acceptabilă a lirismului cu meditativul. Când vreunul dintre poeţii Junimii nu respecta proporţiile, accentuând cel de al doilea element, colegii de societate interveneau drastic, aşa cum a făcut Maiorescu în cazul lui Eminescu (,reflexiv mai peste marginile iertate"9), chiar şi mai dur, cum a procedat acelaşi în cazul lui Samson Bodnărescu, făcând referire directă la încălcarea echilibrului amintit: "obscurul german Bodnărescu"10. Oricum, lirica germană rămâne un punct de raportare directă: pentru a-l caracteriza pe Nicolae Skeletti, Vasile Pogor l-a supranumit "Uhland al României"11. Când Mite Kremnitz şi-a propus să îi familiarizeze pe cititorii germani cu Eminescu, a procedat în acelaşi fel, numindu-l "un Lenau român". Această inexactă caracterizare a făcut o îndelungată carieră12, demonstrând, o dată în plus, persistenţa unui procedeu obligatoriu de informare.

Din modelul literar european al Junimii nu puteau lipsi literaturile engleză, italiană şi spaniolă. Anterior, acestea cunoscuseră doar prezenţe palide în câmp românesc. Junimiştii modifică şi aici perspectiva. Astfel, studierea sistematică a literaturii spaniole în învăţământul universitar românesc se datorează unui junimist, Ştefan G. Vârgolici, autor al celei dintâi abordări ample a operei lui Cervantes (1868-1870) şi, totodată, al celei dintâi traduceri a romanului Don Quijote (1882-1891), toate tipărite în "Convorbiri literare". Din costumbristul iberic Pedro Antonio Alarcón traduc Maiorescu şi Basilescu. Din Leopardi şi Carducci traduc Duiliu Zamfirescu şi Basilescu, iar Nicolae Gane dă cea dintâi traducere românească a Infernului, din Divina Comedie (1882-1906). De la romanticii români ai primei jumătăţi a secolului al XIX-lea, este preluată preferinţa pentru Byron, la care se adaugă ceea ce s-ar putea numi aproape cultul, tot mai activ în Europa timpului prin filieră germană, pentru Shakespeare, "divinul brit", cum îl numea Eminescu. Vârfurile junimiştilor sunt la curent, de asemenea, cu literatura nord-americană. Anterior, preocuparea (oricum firavă) faţă de aceasta avusese o motivaţie strict politico-ideologică. Spre exemplu, de o mare circulaţie s-a bucurat traducerea voluminosului roman Coliba lui Moşu Toma, al scriitoarei Harriet Beecher Stowe, care, apărută în 1853, era destinată să sprijine campania de emancipare a robilor ţigani. Or, odată cu Junimea, preocuparea în această direcţie are o motivaţie strict literară: se traduce din Bret Harte, Mark Twain şi Poe, autorii versiunilor fiind Maiorescu, Eminescu, Slavici, Caragiale, Pogor.

Deosebindu-se radical de antecesori, junimiştii dovedesc o apreciabilă cunoaştere a mai tuturor literaturilor europene, ei îndreptându-şi atenţia şi asupra acelora care aparţineau unor limbi de circulaţie restrânsă, cum ar fi literatura suedeză (prin Eminescu, Slavici, Maiorescu), belgiană (prin Xenopol, Vârgolici), cehă (prin Slavici), maghiară (prin Miron Pompiliu, Ion S. Bădescu, Slavici).

Modelul literar propus de junimişti ţinea seama de faptul că însuşi modelul general european era în curs de modernizare, ţintind să înglobeze literaturi fie ignorate până atunci, cum era cazul literaturii indiene, fie prea puţin cunoscute, cum era cazul literaturii ruse.

În consens cu această orientare, cert şi sub înrâurirea lui Schopenhauer, Eminescu se interesează îndeaproape de mitologia vedică13 şi chiar îşi propune să studieze sanscrita. Numeroşi alţi junimişti şi-au manifestat interesul faţă de literatura indiană: Pogor traduce din versurile lui Amaru.

Din literatura rusă, în România fuseseră cunoscuţi doar câţiva preromantici şi romantici. Opunându-se şi aici predecesorilor, junimiştii nu se mai arată preocupaţi deloc de Antioh Cantemir sau de Puşkin, ei fiind atraşi de literatura rusă contemporană lor. Eminescu este probabil cel dintâi român care are cuvinte de apreciere pentru Gogol. Interesul junimiştilor faţă de literatura rusă sporeşte când aceasta începe să se manifesteze tot mai intens pe plan european, spre finele secolului al XIX-lea, o dată cu impunerea lui Turgheniev, Tolstoi şi Dostoievski. Cel de al doilea a fost citit cu amănunţime în special de Duiliu Zamfirescu14, ecourile vădindu-se atât în plan exegetic, cât şi în planul creaţiei, precum în câteva capitole ale romanului În război. Adversar tenace al naturalismului, în general, şi al lui Emile Zola, în particular, Duiliu Zamfirescu nu rezistă tentaţiei de a configura un model de epic romanesc european, ale cărui linii directoare s-ar întemeia pe doi poli: Dickens şi Tolstoi.

Este limpede că modelul literar propus de Junimea se deosebeşte fundamental de acela vehiculat de scriitorii români din primele şase decenii ale secolului al XIX-lea, rezultând dintr-un dialog neîncetat şi profesionist. Cum se va fi putut deduce din cele de până acum, Junimea a contribuit decisiv la transformarea radicală a imaginii pe care şi-o formase până atunci publicul românesc despre ceea ce putea fi considerat scriitor reprezentativ al unei literaturi europene. Mai mult încă, ea aduce în prim-planul vieţii literare autohtone scriitori care, chiar atunci, participau la dinamizarea procesului literar continental.

În special traducerile erau înţelese de către junimişti drept părţi componente ale unui amplu proces, care urmărea construirea unei identităţi inconfundabile în interiorul ansamblului multi-cultural european. De aici, atenţia deosebită acordată acestui sector, pentru a se evita receptarea unei imagini deteriorate prin anacronism a celuilalt. Despre atenţia pe care junimiştii o acordau traducerilor o mărturie sugestivă aduce intervenţia pamfletară a lui Maiorescu la adresa versiunii, apreciată drept catastrofală, a unei poezii de Goethe. Citez concluzia: "să ne ierte dl. Bogdan, dar când e vorba de Goethe, e vorba de cele sfinte şi atunci, de !"15 Următoarele exemple se arată concludente pentru modul în care junimiştii au înţeles să respecte principiul după care orice traducere este o posibilitate de dialogare cu celălalt. Aşa cum se va constata îndată, chiar mai mult: o posibilitate de dialogare cu ceilalţi.

Am amintit că prima traducere românească integrală a părţii întâi din Faust a fost realizată, în 1862, de Pogor şi Skeletti. Conştienţi de precaritatea limbii literare române, cei doi au folosit, drept mijloace de autocontrol, versiuni franceze celebre, una a lui Henri Blaze şi alta a lui Gérard de Nerval16. Alegerea lui Nerval demonstrează că traducătorii români cunoşteau relaţia strânsă a operei lirice a acestuia cu literatura germană şi considerau că acest fapt era de natură să ofere rezolvări mai adecvate decât cele proprii.

Petre P. Carp este singurul român care, în secolul al XIX-lea, a tradus două piese shakespeariene: Macbeth (1864, ed. a doua, 1886) şi Othello (1868). Aşa cum am demonstrat relativ recent17, el a folosit, în afara originalului englez, două celebre versiuni germane ale celor două piese, datorate, pentru prima, lui Ludwig şi Dorotheea Tieck şi, pentru cea de a doua, lui Heinrich Graff von Baudissin. Spre deosebire de cei doi colegi întru Junimea, care nu au ezitat să adopte masiv soluţiile traducătorilor francezi, Carp recurge mai curând la sugestii oferite de traducătorii germani. Reiese limpede că ne aflăm în faţa unui procedeu folosit în mod conştient, dacă nu chiar programatic, dedus din principiul unităţii şi varietăţii culturii europene.

Junimiştii au căutat să ofere literaturii române mijloace moderne de receptare a tradiţiei literare continentale, participând la un proces extrem de activ de interculturalitate. Datorită Junimii, literatura română se înscria, şi pe această cale, în sistemul literar modern. Pregătirea sistematică şi profesionistă, desăvârşită în mai toate universităţile europene de renume, le-a permis junimiştilor să afle prezenţa unor constante de-a lungul continentului (astăzi le numim "invarianţi"18). Aşa cum am încercat să demonstrăm cu mai mult timp în urmă19, aceste constante nu au fost folosite pentru construirea unui sistem estetic, ci urmăreau un scop mult mai practic, anume introducerea unor fundamente (sau principii) literare destinate să consolideze legăturile literaturii române cu literaturile europene. Este motivul pentru care, în primele două decenii ale existenţei sale, Junimea s-a bazat mai ales pe invarianţi literari de natură relaţională şi abia în ultimele două decenii ale secolului al XIX-lea s-a bazat cu precădere pe invarianţi teoretico-literari, de natură structurală. Însă această etapă aparţine neojunimismului, fiind ilustrată, cu deosebire, de sistemul estetic al lui Mihail Dragomirescu.

Junimea a acordat o mare importanţă opiniei publice, considerând-o un factor decisiv al vieţii sociale: "opinia publică devine o putere care, în zilele noastre, răstoarnă tronurile"20. În consecinţă, a făcut eforturi stăruitoare de a aduce publicul literar românesc la un nivel cât mai apropiat de acela general european. Una din căi a fost aplicarea consecventă a criteriului estetic în judecarea propriei literaturi. O a doua cale a constat în reformarea opiniei publice, căreia i-a oferit o imagine actualizată şi complexă a proceselor literare derulate pe plan continental.



1 Cf. Dan Mănucă, Argumente de istorie literară, Iaşi, Editura Junimea, 1978, p.164-171; cf. şi Dan Mănucă, Principiile criticii literare junimiste, Iaşi, Editura Junimea, 2000, p. 190-197.

2 T. Maiorescu, Einiges Philosophische in gemeinfasslicher Form, Berlin, Nicolaische Verlagsbuchhandlung, 1861, p. III.

3 Cf. T. Maiorescu, Critice, ediţie îngrijită de Domnica Filimon, studiu introductiv de Dan Mănucă, Bucureşti, Editura Elion, 2000, p. 463 ş. u.

4 Idem, p. 644.

5 O succintă prezentare a chestiunii comparatismului europocentrist: la Adrian Marino, Comparatism şi teoria literaturii, Iaşi, Editura Polirom, 1998, p. 23 ş.u.

6 Cf. Francis Claudon şi Karen Haddad-Wotling, Compendiu de literatură comparată,, tr. rom. Ioan Lascu, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1997, p. 19 urm.

7 M. Eminescu, Despre cultură şi artă, ediţie îngrijită şi prefaţă de Dumitru Irimia, Iaşi, Editura Junimea, 1970, p. 64.

8 Pe larg, în studiul nostru Die Verbreitung des deutschen Modells in der rumänischen Kultur (1848-1918), in Rumänien in Europa, Hg. Alexander Rubel, Konstanz, Hartung-Gorre Verlag, Iaşi, Editura Universităţii "Al.I.Cuza", 2002,p.103-115.

9 T. Maiorescu, op. cit., p. 172.

10 Idem, p. 547.

11 Iacob Negruzzi, Scrieri, ediţie îngrijită de Andrei Nestorescu şi Nicolae Mecu, vol. II, Bucureşti, Editura Minerva, 1983, p. 295.

12 Pentru detalii, cf. Dan Mănucă, Lenau und Eminescu: eine negative Bilanz, în Europäische und regionale Bezugssysteme im Spiegel von Lenaus Dichtung, hg. von Horst Fassel und Annemarie Röder, Tübingen, Institut für donauschwäbische Geschichte und Landeskunde, 2000, p. 85-106. Traducere românească în Dan Mănucă, Opinii literare, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 2001, p. 4-40.

13 Helmuth Frisch, Sursele germane ale creaţiei eminesciene, vol. I-II, Bucureşti, Editura Saeculum I. O., 1999, passim.

14 Duiliu Zamfirescu, Leon Tolstoi, în "Convorbiri literare", nr. 4-7, 1882 şi nr. 8, 1908 (Cf. Duiliu Zamfirescu, Opere, ediţie îngrijită de Mihai Gafiţa şi Ion Adam, vol. V, Bucureşti, Editura Minerva, 1989). De asemenea, Duiliu Zamfirescu şi Titu Maiorescu în scrisori, ediţie îngrijită şi prefaţă de Emanoil Bucuţa, Bucureşti, Fundaţia Regală pentru Literatură şi Artă, 1937, passim.

15 Nemo şT. Maiorescuţ, Două traduceri ale unei poezii celebre, în "Convorbiri literare", XVII, 1884, nr. 10, ianuarie, p. 401. Autorul traducerii incriminate era viitorul istoric şi critic literar Gheorghe Bogdan-Duică, atunci elev de liceu.

16 Dan Mănucă, Scriitori junimişti, Iaşi, Editura Junimea, 1971, p. 168-173; ediţia a doua, revăzută, Iaşi, Princeps Edit, 2005, p. 191-197.

17 Dan Mănucă, Traducerile germane ale lui Tieck/Baudissin - surse pentru receptarea lui Shakespeare în România, în "Dacia literară", XVI, 2005, nr. 63, p. 12-15.

18 Adrian Marino, op. cit., p. 63 urm.

19 Dan Mănucă, Critica literară junimistă (1863-1885), Iaşi, Editura Junimea, 1975, p. 7-15.

20 G. Vârnav-Liteanu, Publicul român, în "Convorbiri literare", XI, 1877, nr. 9, decembrie, p. 330.