Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
Moartea lui Ilia Lvovici de Alexandra Lvovna Tolstaia

Textul de mai jos, extras din amintirile celui de-al doisprezecelea şi ultimul copil al lui Lev Tolstoi – Alexandra Lvovna Tolstaia (1884- 1979), este o evocare, impresionantă prin însăşi sobrietatea ei, a ultimelor săptămâni din viaţa fratelui său, Ilia Lvovici Tolstoi. Ca atmosferă şi dimensiune tragică, textul aminteşte întrucâtva de Moartea lui Ivan Ilici – dar pornind din perspective diferite: în vreme ce pentru personajul nuvelei lui Tolstoi (scrise la puţină vreme după celebra lui conversiune religioasă de la sfârşitul anilor 1870) moartea este procesul, pe cât de dureros, pe atât de necesar şi benefic, al răscumpărării greşelilor unei existenţe marcate de păcatul originar al falsităţii şi al orbirii morale, fiind astfel concentratul sau imaginea simbolic-abstractă a dramei morţii şi învierii spirituale – abordarea memorialistei, situată la antipodul oricărei filosofări sau tendinţe moralizatoare, descrie pur şi simplu sfârşitul, marcat de o intensă luminozitate a împăcării cu suferinţa şi semenii, a unui individ anume, pe care calitatea de vlăstar al marelui scriitor şi căutător al adevărului îl transformă într-o prezenţă cu atât mai palpabilă şi mai imediată.
Ilia Lvovici Tolstoi s-a născut pe 22 mai 1866. După părerea lui Lev Nikolaevici, era cel mai înzestrat din punct de vedere literar dintre copiii săi. Acest talent, rămas în mare parte nevalorificat, avea să-i inspire cărţile Un ticălos mai puţin şi Amintirile mele, în care vorbeşte despre atmosfera din casa părintească şi relaţia impregnată de tensiune şi dramatism dintre părinţii săi. În timpul Primului Război Mondial a lucrat la Crucea Roşie şi a încercat să devină jurnalist, fondând în 1915 revista Novaia Rossia.
În 1916, Ilia Lvovici a emigrat în SUA, unde a ţinut lecţii despre opera şi concepţia despre lume a tatălui său, a patronat ecranizări după romanele acestuia şi a încercat diverse afaceri care nu i-au adus succesul scontat. A murit de cancer pe 11 decembrie 1933 în New Heaven.

Viaţa e vis, moartea e deşteptare.
L. Tolstoi

Fratele meu Ilia a murit într- un spital din New Heaven.
Avea mari dureri de ficat, se sufoca. Treptat acest trup impunător şi puternic se năruia, măcinat de cancer. Era singur. Nadia, soţia lui, locuia la New York şi îl vizita numai din când în când.
Mă străduiam să ajung la el cât se poate de des. Era mai aproape pentru mine să călătoresc până la New Heaven, decât la Southberry, unde locuia fratele meu. Întotdeauna se bucura în chip mişcător de sosirile mele.
– Saşa, – îmi spuse odată, – deja nu mai poţi să mă ajuţi să trăiesc, ajută-mă să mor. La început a fost greu – continuă el, – trăiam, speram să-mi câştig existenţa numai din invenţii, să fac rost de bani. Sădisem pomi fructiferi, aşteptam să dea rod, iar acum nu mai am ce să aştept de la viaţă – trebuie să mor. Mă tot gândesc, în faţa cui am greşit în viaţă, şi tuturor le cer iertare în gând. Sunt vinovat faţă de... – şi mi-a povestit o întreagă istorie. – Dacă-l întâlneşti cândva pe omul acesta, spune-i, roagă-l să mă ierte.
Îmi dicta scrisori de adio pentru toţi cei apropiaţi... şi le cerea de asemenea tuturor iertare.
Odată, ajungând la el, l-am găsit radiind de satisfacţie.
– Saşa, mi-am găsit o nouă ocupaţie, – spuse el. – De trăit n-o să mai trăiesc. Nu mai am ce să-mi doresc. Aşa că uite ce idee mi-a venit. Îi iau la rând pe toţi cei apropiaţi şi mă gândesc, de ce are nevoie fiecare, şi ce mi-aş dori pentru fiecare, şi uite stau întins şi mă gândesc. – După cum se pare, nu vroia să spună cuvântul „se roagă”. Gândurile, cuvintele se dilatau pentru el, se prefăceau într- o sfântă a sfintelor, care trebuia atins cu delicateţe, cu precauţie.
Altă dată mi-a spus: „Ştii, Saşa, mie mi-a lăsat o impresie teribilă moartea lui Semion” – Semion era prietenul din copilărie al fraţilor mei mai mari, finul mamei mele, şi toată viaţa, până la revoluţie, Semion fusese bucătar în casă la noi. A murit la Iasnaia Poliana de cancer la ficat. A murit plin de revoltă, cu o îngrozitoare suferinţă sufletească, fără să se resemneze.
– Trebuie să mă resemnez, să accept totul ca ceva ce-mi este trimis...
Altă dată când am venit la el, era foarte trist.
– Ascultă – spuse el. – Vecinul, îl auzi? Uite, aşa o ţine cu orele, zilele. Uneori în mijlocul nopţii ţipă. E greu...
– O Doamne, Doamne! – se auzea din salonul vecin. – Doamne, nu vreau să mor. Nu vreaaaau! – Vocea se ridica până la ţipăt, apoi cobora din nou. – Numai când te gândeşti... O maşină aşa frumoasă, numai ce cumpărasem ladă frigorifică, frigider... Şi aveam să merg cu soţia în Florida... Luam provizii, cafea în termos... Şi acolo e soare, cald, palmieri, mare... Mergeam numai în costumele de baie pe plajă... Ah, şi cum arde soarele.... – Şi dintr-o dată iar ţipăt: Nu vreaaaau, doctorul, chemaţi doctorul!
Uneori se oprea, dar nu pentru mult timp, şi iar începea să ţipe:
– Blestem, blestem... – Vocea se întrerupea de plânset, tremura... – De ce e Dumnezeu atât de rău... Nu vreau să mor. Tocmai ce ne pregăteam. Ah, de-aţi şti ce maşină avem... O cumpărasem pentru Florida.
– Sărmanul, – spuse Ilia, – sărmanul, la fel ca Semion bucătarul, nu poate să se resemneze!
Dar seara a sosit doctorul. Şi a fost încă şi mai rău.
– Salvaţi-mă, salvaţi-mă, – zbiera bătrânul. – Aaaaa....aaaaa....– Zbiera el cu ţipăt strident.
– Daţi-mi medicamente, ajuta- ţi-mă! La ce mai veniţi, dacă nu mă puteţi ajuta! – Şi aşa a ţinut-o până i-au injectat morfină, atunci s-a calmat, fratele meu s-a liniştit de asemenea şi am putut vorbi. Am vorbit aşa cum se poate vorbi numai în faţa morţii, adică, în faţa lui Dumnezeu. Fără înflorituri, fără sentimentalisme, care îşi află totdeauna locul în discuţiile oamenilor sănătoşi, normali. Am vorbit despre moarte, amândoi credeam că moartea nu există. Ştiam cât de intens se gândea fratele meu, cât de profund şi serios se pregătea de trecere. Fiecare cuvânt al lui era întemeiat şi însemnat, şi fără să vrea mi-a transmis şi mie această stare. Mă străduiam din toate puterile să-l imit, într-atât mă pătrunsese seriozitatea stării lui sufleteşti, apropiindu-se tot mai mult de Dumnezeu în fiecare clipă.
Suferea îngrozitor, şi deşi Nadia, soţia lui, îl îndemna să ia morfină, el o evita. Şi văzând procesul spiritual prin care trecea, la întrebarea, dacă trebuie să i se injecteze morfină, i-am răspuns că eu aş evita morfina, iar el, înţelegându-mi cu exactitate gândul, spuse liniştit, ca pentru sine: „Mult am greşit în viaţă. Suferinţele mi-au fost trimise ca ispăşire şi ca pregătire pentru final, pentru Dumnezeu, trebuie să le îndur...”
Şi în ultimele trei zile ale vieţii sale a refuzat morfina. Am fost cu el tot timpul. Nadia sosea şi pleca. Să se vindece, deja nu mai vroia. În tratament găsea ceva neadevărat, pentru că ştia că nu mai putea fi salvat.
– Soră, sister – spunea el. Totdeauna le numea soră, nu nurse. – De ce mi-aţi adus clisma, nu e nevoie, oricum am să mor.
– Ce spuneţi, vă veţi face bine...
– Nu trebuie, soră, nu trebuie să vorbiţi aşa, doar ştiu.
Iar sora amuţi şi dădu deoparte clisma.
Cu două zile înainte de moarte, am cerut permisiunea să înnoptez în salonul lui. Dar nu era înscris pe lista bolnavilor cronici, şi oricât m-am străduit, nu mi s-a dat voie. Mă temeam că se va sfârşi singur, fără mine.
A doua zi a trecut în fugă Nadia.
– Saşa, eu plec la New York.
– Nu te sfătuiesc – i-am spus eu –, mai bine rămâi. Ilia se va sfârşi în noaptea asta.
Dar nu m-a ascultat şi a plecat. În noaptea aceea am rămas în spital. Fratele era semiconştient. Dar m-a recunoscut, mi-a luat mâna, când stăteam lângă el şi mult timp nu i-a dat drumul. Deja nu mai putea mânca nimic, doar bea. Îi dădeam să bea cu linguriţa. Pe la ora două dimineaţa deveni dintro dată neliniştit, agitat. M-am apropiat de el. Gemea, pieptul îi horcăia.
– Ilia, linişteşte-te, aceasta este trecerea pe care ai aşteptat-o cu atâta chin.
Am început să citesc rugăciuni... Nu-mi amintesc care. Deodată îşi ridică mâna spre frunte şi o lăsă să cadă pe piept; i-am dus până la capăt semnul crucii. Au trecut câteva secunde, poate minute. Dintr-o dată şi-a deschis larg ochii lui mari, cum îmi părură atunci, profunzi, albaştri. Chipul lui exprima un asemenea triumf, o asemenea uimire, încât am înţeles clar că vede ceva ce mie mi-era inaccesibil. Şi dintr-o dată m-am simţit atât de mică, de neînsemnată în comparaţie cu ceea ce i se dezvăluia lui...
Încă un suspin, ultimul...
Am plecat la o cunoştinţă la ora 3 dimineaţa, cu taxiul. Plângeam nu de durere, ci de emoţie. Eram fericită. Fusesem de faţă la marea taină a trecerii, a renaşterii...

Traducere de Ciprian Niţişor

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara