Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Mnemofobia de Paul Diaconescu

Am sentimentul că pentru generaţia mea, generaţia celor ce şi-au petrecut copilăria în primii ani de după război, până şi nostalgia e vinovată. Cum să evoci, nostalgic, anii copilăriei şi ai adolescenţei când aceştia au fost anii naţionalizării, colectivizării - cu miile şi miile de arestări, anii violenţei deslănţuite, de la înjurătură la tortură, de la desproprietărire la asasinat?! N-ar fi, oare, mai bine să uităm, să nu ne mai amintim, să ştergem cu buretele toate acele imagini urâte, frumoase, bune, rele care ne-au însoţit de-a lungul acelor ani, anii care ne-au format - şi deformat - pe noi, cei născuţi în anii '30-40 ai secolului trecut?

De fapt, se pare că nici nu avem nevoie de un efort deosebit pentru a uita. "Memoria se dovedeşte, la urma urmei, adesea funestă. Nimic din noi înşine nu ne trădează într-o asemnea măsură ca memoria, iar eul, iată concluzia la care am ajuns, este cel care controlează memoria (...) şi va distorsiona o amintire ori de câte ori e necesar să-şi menţină punctul de vedere asupra lucrurilor." - monologhează unul din personajele lui Norman Mailer. Probabil că nu există om, ajuns la o anumită vârstă, care să nu fi descoperit acest adevăr : uităm mai ales întâmplările nedorite, momentele neplăcute, episoadele ruşinoase. Este, într-un fel, o firească reacţie de "apărare" a eului, întrucât adevărul e, de multe ori, urât (Nietzsche), sau trist (Renan). Un proces asemănător cu ceea ce psihologii numesc: "măturarea gunoiului sub preş".

Sunt însă destule exemple în lume, în istorie, în care "preşul" este colectiv sau, chiar, naţional. Nici până azi Turcia n-a recunoscut, oficial, realitatea genocidului împotriva armenilor şi cred că nici până azi, în Rusia nu s-a condamnat sau, măcar, regretat, faptul că în ultimul război mondial militarii care, în urma unor bătălii foarte grele, supuşi unor bombardamente îngrozitoare, martori la decimarea întregului lor batalion etc. cădeau într-o gravă deprimă, deveneau abulici, apatici, nu erau consideraţi bolnavi psihic, ci dezertori. Şi împuşcaţi!

Nu există ţară, nu există popor care să nu aibă asemenea amintiri, asemenea păcate greu de mărturisit. Însă în ţările cu tradiţii democratice mai vechi astfel de păcate au fost recunoscute şi dezavuate: Inchiziţia, sclavagismul, colonialismul - sunt doar câteva exemple. Totuşi, după aproape şapte decenii, amicii mei francezi încearcă o anume jenă atunci când vine vorba despre regimul de la Vichy şi despre colaboraţionism în timpul ocupaţiei naziste, în vreme ce cunoscuţii mei suedezi au dat din umeri stingheriţi când am făcut gafa să pomenesc de sterilizarea persoanelor cu tare fizice sau psihice chiar şi în anii de după al doilea razboi mondial. Sunt amintiri triste, dureroase, pe care o elementară politeţe ne îndeamnă să le... uităm! Nu putem avea nimic împotriva faptului că uităm - sau ne facem că uităm - din politeţe, din bunăvoinţă sau din milă. E o uitare, să-i zicem, nevinovată, omenească în definitiv. Ce ne facem însă, atunci când uitarea e vinovată, când uitarea e bolnavă?

Dintotdeauna omul a fost supus fricii, dar spaimele omului primitiv au evoluat şi ele odată cu civilizaţia, diversificându-se, aşa încât medicina, psihologia au catalogat şi au început să trateze, încă din secolul XIX, fel de fel de fobii. Dacă agora-, claustro-, xenofobia au intrat, mai mult sau mai puţin, în limbajul curent, există alte zeci de fobii cunoscute doar de specialişti. Câţi dintre noi am auzit de agliofobie, frica de durere; de poďnefobie, frica de pedeapsă; de theofobie, frica de zei, de divinităţi; de dextrofobie, frica de tot ce se află în dreapta corpului nostru (!), de katagelofobie, frica de ridicol (mai rară în vremurile noastre de hyper-mediatizare a tembelismului si prostului gust)? Despre bibliofobie, frica de cărţi, aflasem citind despre rugurile Inchiziţiei care ardeau nu numai fiinţele ci şi cărţile eretice. Acele auto da fe, care au murdărit cu cenuşa lor secole de istorie, până nu departe de zilele noastre. De asemeni, unii dintre noi am cunoscut, uneori pe propria piele, ideofobia, frica de idei, iar cât priveşte phronemofobia, frica de a gândi, ea ne este, din păcate, familiară, căci strigătele: "Noi muncim, nu gândim!" nu şi-au stins încă ecourile pe marile artere ale Bucureştiului.

Dintre toate aceste fobii, cea mai primejdioasă mi se pare a fi mnemofobia, frica de memorie, teama de amintiri. Dacă pe plan individual, involuntarul (sau voluntarul) proces al uitării este treaba fiecăruia, pe plan social, colectiv, uitarea devine o chestiune care ne priveşte pe toţi. Cum să uităm marile figuri ale istoriei naţionale, bune sau rele; marile întâmplări, fericite sau nu, plăcute sau nu, frumoase sau nu, dar prin care, vrând-nevrând, am trecut, pentru a deveni ceea ce suntem azi? Memoria, memoria colectivă este, în definitiv, bogăţia esenţială a fiecărui popor. Conştientizarea acestui adevăr a determinat o serie de ţări occidentale să adopte prin lege, în urmă cu peste 20 de ani, principiul "arheologiei preventive". De ce? Pentru că accelerarea vieţii, impetuozitatea progresului, urbanizarea din ultimele decenii pot fi, în unele cazuri, duşmancele memoriei. În Franţa "Institutul naţional de cercetări arheologice preventive" a luat fiinţă acum şapte ani. Orice nouă construcţie: aeroport, autostradă, complex industrial, comercial sau cartier de locuinţe, este precedată de o expertiză arheologică pentru a evita distrugerea, din întâmplare, din ignoranţă, a unor posibile situri interesante pentru istoria sau preistoria ţării. Din scurta sa activitate Institutul se mândreşte deja cu câteva descoperiri importante, din care citez doar una, cu valoare de revelaţie: în urma săpăturilor efectuate la Marsilia, s-a dovedit că aşezarea considerată ca fiind întemeiată de foceeni în urmă cu 2600 de ani, este, de fapt, mai veche cu cinci milenii! Semnificativ e şi faptul că cercetările acestui Institut nu se limitează la descoperirea "amintirilor" vechi de secole sau milenii. Săpături se fac şi acolo unde s-ar putea descoperi alte, necunoscute "răni" provocate în memoria Franţei de ultimele conflagraţii mondiale.

Ajungem astfel mai aproape de vremurile noastre, de amintirea celei de-a doua jumătăţi a secolului trecut: memoria comunismului. Cercetători germani au pus la punct un program de calculator cu care se va putea reconstitui 45 milioane de pagini din arhivele distruse de Stasi în 1989, după căderea Zidului. Nu doar filele distruse manual ci şi cele trecute prin maşinile ce transformă hârtia în "tăiţei" subţiri ca firul de aţă! Acest puzzle conţine 600 milioane de piese recuperate din 16.250 de saci salvaţi de la foc. Revista Der Spiegel apreciază că tratarea informatică a acestui imens material va costa 30 milioane de euro şi va dura între cinci şi şapte ani, dar că acest efort e necesar pentru a lămuri un trecut care apasă conştiinţa a milioane de oameni.

La noi... La noi a existat "groapa de la Berevoeşti" în care s-au deversat mii, zeci sau sute de mii de hârtii compromiţătoare pentru cei ce le-au scris, semnat, adnotat. Dar, ne mai amintim, oare, de acea funestă groapă, într-o ţară în care ni se recomandă, nu de azi-de ieri, să nu desgropăm morţii, căci "morţii cu morţii şi vii cu vii"?

În penultimul volum al "Jurnalului" său, Monica Lovinescu observa cu amărăciune că românii au supravieţuit, cum-necum, prin uitare, spre deosebire de alte popoare care, deşi mai greu încercate de istorie decât poporul nostru, au supravieţuit mai bine, mai demn, prin memorie. Când Monica Lovinescu a făcut această remarcă nu apăruse, încă, masivul volum: "Raport final al comisiei prezidenţiale pentru analiza dictaturii comuniste din România", care reprezintă o puternică replică dată uitării. Să fie, însă, suficient? În câte biblioteci a ajuns masivul tom şi câţi oameni, mai ales tineri, au, vor avea ocazia şi interesul să-l răsfoiască?

Zeci de istorici au descris, analizat, comentat bătălia de la Watterloo, dar cei mai mulţi dintre noi cunosc doar versiunea lui Stendhal, a lui Hugo; s-au scris multe studii despre comunismul sovietic, dar ne vom aminti mai ales de mărturia lui Alexandr Soljeniţin, a lui Vassili Grossman. Noi nu avem, încă, romanul, romanele de aceeaşi cuprindere şi profunzime dar, conform principiului, verificat în istorie, după care: dacă un lucru, un eveniment este posibil, înseamnă că odată şi-odată se va realiza, putem spera că mnemofobia faţă de istoria recentă va primi şi la noi salutara replică literară.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara