Numărul curent: 32

Comentarii Critice:
"Mâncătorul de cărţi" de Al. Săndulescu

In afară de Tudor Vianu, care a lăsat un Jurnal (1961) şi câteva pagini memorialistice: [Generaţia mea], [Giurgiu (Isarlâk)], [Bucureşti], nici un critic dintre postmaiorescieni, care i-au urmat lui E. Lovinescu (Perpessicius, G. Călinescu, Vladimir Streinu, Pompiliu Constantinescu) nu şi-a scris amintirile. Singurul a fost Şerban Cioculescu, tocmai el, antiliricul, nerecunoscând scrisului său calităţi literare şi criticii caracterul artistic, recognoscibil în mai toate operele congenerilor şi în primul rând în aceea a lui E. Lovinescu. Nedorind să facă literatură, ceea ce afirmă în câteva rânduri, s-a încumetat să-şi alcătuiască un volum de Amintiri, gen care solicită, cum se ştie, într-o bună măsură disponibilitatea epică şi principalele ei instrumente de resuscitare a trecutului: portretul şi evocarea. Autorul îşi ignora voit sensibilitatea şi gustul artistic, umorul, pigmentat ici şi colo de câte o remarcă maliţioasă, în fine, verva şi virtuţile lui de causeur, format la cea mai înaltă şcoală a cafenelei bucureştene (Capşa), în fapt, virtuţi de povestitor, care, contrazicân­du-i opinia excesiv critică despre sine, produce adesea un efect literar.
Eroul Amintirilor, copilul, plăpând, palid, clorotic, neparticipând la jocurile colegilor lui, "s-a născut cu vocaţia de mâncător de cărţi" (s.m.), mai întâi de romane franţuzeşti. Cuminţenia, timiditatea, raţiunea - l-ar fi păzit, pare-se, de "narcisism, de egolatrie, iar mai târziu, de subiectivism". Văzuse lumina zilei într-un Bucureşti de altădată, cu zăpezi nemaipomenite şi fanaragii; învaţă o vreme la Turnu Severin, căruia îi dedică o veritabilă micromonografie, ce le poate fi de tot folosul istoricilor. La fel, este evocat Liceul "Traian", autorul desfăşurând o amplă şi minuţioasă documentare (sunt compulsate anuarele şi publicaţiile epocii) totuşi de interes local, care apasă uneori firul naraţiunii. Cu aceleaşi mijloace riguroase este rechemată umbra tatălui, inginerul N. Cioculescu, dispărut, ca şi mama firavului copil înainte de vreme. Acesta a fost crescut de bunici. Când îşi aminteşte "grădina-rai", care nu a prea fost "rai", memorialistul e pătruns de un fior liric, reprimat însă deîndată. Proza lirică "nu mă prinde", propoziţie ce întăreşte încă o dată opinia lui despre critica literară, situată în afara creaţiei.
întrucât anii aceia îi resimte ca dureroşi, nu zăboveşte prea mult asupra lor, preferând vârsta adultă. Copilul bolnăvicios, ferecat în inhibiţii, a devenit un tânăr sociabil şi un spirit matur, nu o dată contestatar. Lecturile abundente şi variate i-au format un gust literar sigur, pe care criticul nu se sfieşte să-l declare, cu exces de modestie, ca pe singura lui calitate. Student la Litere şi Filosofie, discută în contradictoriu şi îi face şicane lui Mihalache Dragomirescu, al cărui sistem critic, prin excelenţă dogmatic, forma obiectul unei ironii aproape generale. Meticulos, mereu cu documentele pe masă, descrie cum se desfăşura cursul, cine erau membrii catedrei, apoi şedinţele Institutului de Literatură. Alţi profesori frecventaţi au fost Vasile Pârvan, Charles Drouhet, "cel mai bun comparatist al timpului său", N. Iorga, care trata cu strălucire în acel an tema Papi şi împăraţi. înaintea vacanţei, Şerban Cioculescu a fost "unul dintre entuziaştii, care s-au înhămat la trăsura ce l-a dus pe profesor acasă, în ziua în care împlinea 50 de ani de viaţă". (Nu bănuia, probabil, că-i va deveni vajnic adversar în problema Arghezi!). Student, cu specialitatea principală Franceză, memorialistul a urmat în anul I cursul de Filologie romanică al lui Ovid Densusianu, care beneficiază de portretul cel mai bine conturat dintre toţi universitarii.
Criticul debutează la "Facla literară" în 1923 (avea 21 de ani), angajat cronicar literar de N. D. Cocea, care după ce i-a citit articolele i-ar fi spus: "Cred că ai stofă de critic." Temutul pamfletar îl impresionează "cu aerul lui ştrengăresc de satir chelbos, dar ale cărui şuviţe de păr temporale, mereu răzvrătite, aduceau a coarne."
în anii studenţiei, Şerban Cioculescu îl cunoaşte pe Vladimir Streinu, care-i va deveni prieten pe viaţă. Poate nicăieri în aceste Amintiri evocarea nu ajunge la o asemenea intensitate emoţională, ce iese din obişnuit. întâlnirea dintre cei doi a însemnat un eveniment capital. Cioculescu mărturiseşte a fi trăit acelaşi sentiment pe care l-a încercat Caragiale când s-a găsit în faţa lui Eminescu. Liniile de portret sugerează o frumuseţe de aceeaşi esenţă, în care dominatoare este generozitatea şi nobleţea spiritului: "Colegul meu nu purta chica eminesciană din portretul de la vârsta de 20 de ani. Părul era însă ondulat, iar portul său mândru, cu capul sus şi privirea deasupra noastră, Ťpeste veacť, îi conferea acea prestanţă pe care avea s-o păstreze până la sfârşit. Asemănându-l la fizic şi la moral cu autorul lui Făt-Frumos din tei, îi spuneam Făt-Frumos din Teiu (Teiu-Argeş, satul său natal!)." Portretul literar se va întregi cu noi trăsături şi detalii: "Streinu avea umorul grav şi casant al dispreţului, dar în scris îl învăluia în arabescuri ceremonioase", tabloul epocii, cu rememorarea pe larg a istoricului revistei "Kalende", al cărei suflet fusese de asemeni Vladimir Streinu, ce-şi făcuse acolo "ca atleţii, pe teren, încălzirea."
"Kalende" a avut o viaţă scurtă (10 nov. 1928-martie 1929). Redactorii (Vladimir Streinu, Şerban Cioculescu, Pompiliu Constantinescu, Tudor Şoimaru) combăteau misticismul, erau cu toţii intelectualişti. Se tipărea la Piteşti. Cel mai activ s-a dovedit Vladimir Streinu, care a scris şi Cuvântul înainte, semnat "K.", precum şi notele bătăioase (unele vizându-l pe G. Călinescu) de la rubrica "Note şi polemici", revelându-se ca un talentat pamfletar. Şerban Cioculescu nu s-a supărat pe bunul său prieten, când acesta a recenzat cu destule rezerve critice Viaţa lui I. L. Caragiale şi nici când îl probozea că "scrie prost". "Prin excelenţă poet", Streinu era, cum spunea, un "formulagiu", găsea cuvinte de caracterizare metaforice memorabile. Astfel, stilul cam înflorat l-a făcut pe autorul Paginilor de critică literară să-l numească pe Perpessicius "florăreasa literaturii române".
Şerban Cioculescu se afirmă de timpuriu, spuneam, în calitate de critic literar, colaborând mai ales la publicaţii cu orientare de stânga democratică ("Facla literară", "Săptămâna muncii intelectuale şi artistice", şi multă vreme, la "Adevărul"), însă în acelaşi timp intră în învăţământ, mai întâi, la Găeşti, şi devine curând inspector şcolar. Descrierea unui examen de bacalaureat sub preşedinţia clasicistului Şt. Bezdechi, pe care portarul şcolii îl confundă cu unul dintre candidaţi sau a unei lecţii de germană, unde profesorul se bâlbâia, confundând genurile, ceea ce îi atrage observaţia sarcastică a inspectorului Cioculescu ("Domnule coleg, în caz de dubiu, este mai bine să spuneţi "der, díe, das Schwein" (porc) sunt pagini savuroase, pline de nerv. Nu mai puţin este O inspecţie cu... bucluc, în care acelaşi inspector, foarte exigent, urma să intre la ora de Italiană a lui G. Călinescu. Acesta, cu toanele cunoscute, nu acceptă şi, intempestiv, părăseşte şcoala. Cioculescu se formalizează, redactând un proces-verbal destul de sever. Faptul a dus la o lungă, mai degrabă, cronică răceală între cei doi critici. Probabil că G. Călinescu, în calitate de preşedinte al comisiei de doctorat, nu va uita "inspecţia", redactând un referat, la fel de aspru în care-l minimaliza pe autorul Vieţii lui I. L. Caragiale. Cu obişnuita ironie, colegul de breaslă îi va fi totuşi recunoscător: "Aş fi un ingrat dacă n-aş mulţumi umbrei lui G. Călinescu că m-a cruţat public (în capitolul apreciativ din Istoria literaturii române, n.m.), mulţumindu-i să mă distrugă Ťconfidenţialť", nu fără să-l mai înţepe când şi când în polemici postume.
Fireşte, punctul de atracţie al Amintirilor îl formează lumea literară şi, aş adăuga, lumea cafenelei literare, care-i prilejuieşte autorului fructificarea la maximum a darurilor sale de portretist. El ştie să distingă cel puţin o trăsătură definitorie a omului şi scriitorului evocat. Megaloman, Camil Petrescu "se credea original în absolut tot ce gândea, spunea şi făcea." Nici un elogiu nu i se părea suficient; E. Lovinescu avea capacitatea să-şi stăpânească impulsurile şi să-şi păstreze surâsul", cu sentimentul înaltei meniri a magistraturii critice: "Cu această mână deapăn lumină", spunea arătându-şi dreapta; Ion Barbu, pregătindu-şi cursul de matematici la cafenea, adevăratul său cabinet de lucru, unde, întâmplându-se o neregulă în servirea filtrului ritual, cere condica de reclamaţii, în care a lăsat o însemnare de neuitat; Păstorel, mare erudit în materie de vinuri şi, când voia, ceremonios şi un desăvârşit "om de lume". Avea o memorie prodigioasă, o dată recitând 500 de versuri din Verlaine, "fără nici o şovăială, într-o franceză impecabilă"; Rebreanu, "înalt, voinic, iar când stătea în picioare, părea înfipt în pământ ca un pom"; Adrian Maniu "de o brevilocvenţă esenţială"; Al. Rosetti, "de o frapantă frumuseţe şi distincţie. Era ceea ce se întâlnea întotdeauna foarte rar: un domn. Impunea distanţa?" mare iubitor de artă şi bibliofil, pasionat descoperitor de talente noi, devotat faţă de prietenii în suferinţă (Ion Barbu, G. Călinescu). Nu veneau la cafenea, se fereau să-şi piardă timpul, M. Sadoveanu, E. Lovinescu, Liviu Rebreanu, N. Iorga, G. Călinescu, de la o vreme, T. Arghezi. în schimb, erau prezenţi, aproape zilnic, Al. Cazaban, M. Sorbul, pe care datorită barbişonului, un chelner l-a confundat cu Troţki, Ion Minulescu, Puiu Iancovescu, Victor Eftimiu, Cezar Petrescu, şi... Oscarlambur (Oscar Lemnaru), maestru al genului pe care-l frecventează neistovit şi memorialistul nostru. "Autorul preferat" al lui Şerban Cioculescu, ales în răspăr cu opinia majoritară a epocii, a fost Tudor Arghezi, despre care a şi scris un studiu fundamental. Acum îşi exprimă doar sentimentul unei revelaţii pe care i-a produs-o poezia argheziană, comparabil cu şocul "pe care-l primiseră cu 40 de ani înainte tinerii ce-l descopereau pe Eminescu" şi ne dă un semnificativ portret privindu-l pe om, ca înfăţişare fizică, dar şi pe scriitor, observându-i conversaţia "uluitoare" şi arta epistolară: "Era un bărbat voinic, dar scund, cu timbru vocal în falset, de o politeţă protocolară exagerată; îţi strângea mâna timp de câteva minute, rămânând în tot timpul descoperit şi spunându-ţi Ťdomnia-tať. "Ca şi în tabletele sale, desfăşura, când era în vervă, o trâmbă de metafore despre oameni şi lucruri, cu caracteristici totdeauna inedite. Spre deosebire de scriitorii diluaţi, care scriu cum vorbesc, Arghezi vorbea cum scria, cu aceeaşi forţă de viziune şi de expresie scurtă, colorată. Acelaşi este stilul său epistolar, deferent la culme, dar şi de o bogăţie metaforică neobişnuită."
Amintirile lui Şerban Cioculescu se dovedesc şi ele de o mare bogăţie documentară. Să mai amintesc doar polemicile tinerilor critici (Vladimir Streinu, Şerban Cioculescu, Pompiliu Constantinescu, Perpessicius), constituiţi în Gruparea Criticilor Literari Români (G.C.L.R.) cu N. Iorga şi aghiotantul său de la revista "Cuget clar", N. Georgescu-Cocoş, care-l acuzau pe Arghezi fără încetare de pornografie. Memorialistului îi place şi cultivă şueta, chiar dacă umbrită pe alocuri de prea multe "filologicale" şi de o exagerată acribie bibliografică. Se simte în permanenţă prezenţa pasionatului bibliofil şi colecţionar - despre care a comunicat informaţii extrem de preţioase nora sa, Simona Cioculescu, în volumul Printre cărţi şi manuscrise, apărut acum câţiva ani. Tot ea semnează şi ediţia de faţă a Amintirilor (revizuită şi adăugită), care ar fi a III-a după cele din 1975 şi 1981. E de apreciat completarea sumarului cu excelentul portret al lui Al. Rosetti sau cu impresiile de călătorie Pe urmele lui Apollinaire şi în oraşul lui Stendhal.
în ceea ce-l priveşte pe memorialist, am rămas cu nedumerirea (şi regretul) unor absenţe. Dacă despre fratele său Radu Cioculescu, distins om de cultură, eseist, traducător al lui Proust, critic muzical, fost deţinut politic, mort în închisoarea de la Dej, n-a putut vorbi mai mult, ca şi despre perioada 1944-1947 a colaborării autorului la "Dreptatea", în nici un fel amintită (cartea a fost scrisă înainte de 1989!) - e de înţeles. Ceea ce mă miră este că Şerban Cioculescu omite anii studiilor pariziene, unde voia să-şi pregătească o teză de doctorat şi unde i s-a născut şi fiul său Barbu. Dar, să trecem. Volumul de Amintiri al lui Şerban Cioculescu în recenta ediţie, completată cu vreo câteva piese esenţiale, se citeşte cu un viu interes şi cu efectivă plăcere. Parcă-l auzim pe neobositul causeur, mai totdeauna în vervă, într-o nesfârşită şi cuceritoare şuetă.