Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Arte:
Mâna care întoarce clepsidra de Petre Tănăsoaica

Viaţa unui sculptor este ceva mai complicată – să zicem – decât a unui pictor, a unui gravor, care-şi pot vinde producţiile mai uşor, galeria de artă fiind, prin excelenţă, locul în care iubitorii de artă, cei interesaţi să patrimonieze arta, dă undă verde probei pentru gustul consumatorului de artă. Sculptorul, însă, îşi găseşte mai greu clienţi, pentru că – nu e aşa? – nimeni nu cumpără pentru sine o statuie a lui Avram Iancu, iar spaţiul public este negociat, de cele mai multe ori, după gustul şi interesul edililor. În aceste condiţii, viaţa artistului este, evident, în atelier. Acesta devine spaţiu, de cele mai multe ori, de locuire, de creaţie, de punere în contact cu producţia lor.

Citeam, nu cu mult timp în urmă, în presa cotidiană din Cluj, despre pericolul de a rămâne fără atelier al unuia dintre cei mai interesanţi sculptori de azi, Ilarion Voinea. Scrisesem despre el cu câţiva ani în urmă, când l-am întâlnit, fără să ne cunoaştem personal, la o expoziţie la galeria din Sibiu, unde a fost prezentat de prietenul său, poetul Ion Mureşan. De altfel, cu această ocazie, din discursul poetului clujean, aveam să aflu că pe aceştia îi leagă o prietenie veche, că, într-un fel, între cei doi există un dialog care nu poate rămâne fără urmări, împrumutând fiecăruia dintre ei instrumente de comunicare şi înţelegere a artei pe care, fiecare în parte, o practică. Ceva mai târziu am aflat că Ilarion Voinea este frate cu un alt sculptor, despre care scrisesem cu mult mai înainte, Marcel Voinea şi că amândoi sunt olteni şi şi-au făcut şcolile de sculptură la Cluj. Revenind la pasajul cu atelierul, pe care urma să-l piardă sculptorul Ilarion Voinea, administraţia clujevită l-a rezolvat, acordându-i unul mai bun, chiar în vecinătatea Muzeului de Artă, aproape spate în spate cu acesta. În prima zi a festivalului de literatură din toamna acesta am fost oaspetele, împreună cu scriitorul Robert Şerban, al atelierului lui Ilarion Voinea, despre care mi-am propus să scriu chiar de atunci.

Nu ştiu în ce măsură, prin resurse proprii, Ilarion Voinea ar putea să-i dea atelierului său dimensiunea pe care o visează, aceea de loc al muncii şi creaţiei, al întâlnirilor la dialog şi loc al expunerii, de galerie. Cert este că locul ar putea deveni, în egală măsură, spaţiu privat şi spaţiu public, aşa cum probabil merită să aibă orice artist, la vârsta deplinei sale maturităţi. Dincolo de aceste amănunte administrative, în atelierul încă neformulat ca o structură definitivă se regăsesc risipite într-un haos absolut simpatic lucrări din etape parcurse de Ilarion Voinea, de la clasicele modelaje în lut, la piesele de atelier, de sculptură mică, turnate în bronz, unele dintre ele premiate la expoziţii internaţionale, multe dintre ele urmând linia clasică a portretului în bronz sau ca elemente destructurate ale discursului unui veritabil avangardist, aşa cum s-a desfăşurat în cadrul expoziţiei, pe care am văzut-o la Sibiu în urmă cu câţiva ani. Afirmam la începutul acestui text că, în cea mai mare parte, lucrările mici, probabil, nu vor vedea niciodată împlinită menirea, aceia de a ieşi în spaţiul public, deşi artistul n-a fost şi nu este lipsit de comenzi. Are poate cele mai reuşite lucrări, realizate în timp sub formă de machete, care nu-şi vor trăi niciodată emoţia întâlnirii cu observatorul anonim ce le-ar putea traversa, în spaţiul public, contemporaneitatea. În acest sens, iată, ne întoarcem la ideea atelierului deschis pentru a nu lăsa loc eşecului de sub stigmatul anonimatului. În aceste piese mici, precum portretul predicatorului ieşind din nişa de bronz a unui perete sau mulţimea care avansează cu capul plecat, pe o gradaţie perspectivală de adâncime ce-i dă amboasării întregii scene o dinamică pulsatorie, nu-şi vor găsi, cu siguranţă, niciodată, o punere în scenă în spaţiul public, fapt pentru care intrarea lor într-o colecţie muzeală poate să consemneze, pentru totdeauna, un moment de graţie al acestui gen de sculptură din arta românească contemporană. Iar o galerie, ca o anticameră a atelierului, poate să valideze aceste repere ale unei istorii în mişcare. Aş putea chiar să apreciez că există un anumit grad de rudenie artistică al acestui gen de discurs plastic, cu cel puţin doi contemporani ai săi, aproximativ apropiaţi ca vârstă, Neculai Păduraru, care a exersat acest gen complex de configurare sculpturală – şi amintesc, aici, celebra lucrare cu femeia care escaladează zidul, ori Cavalcada gesturilor a lui Aurel Vlad. Într-un anume fel, în aceste două ipostaze, Ilarion Voinea se apropie ceva mai mult de maniera în care lucrează … pictură în relief fratele său, Marcel Voinea, cu diferenţa că, în afara mijloacelor de tratare a temei, accentul cade, la Ilarion pe efectul atitudinal, pe când la Marcel acesta se deduce din matricele fabulatorii din care e construit mitul. E foarte posibil ca să fi fost, la începutul lunii trecute, martor al întemeierii unui loc ce va marca, într-un sens istoric, arta care s-a produs şi se produce la Cluj. Adaug la această afirmaţie, fără să am pretenţia că supralicitez tema, că relaţia dintre Ilarion Voinea şi poetul Ion Mureşan ar putea fi citită de un expert în ambele sensuri: să-l descoperi pe artistul vizual, clarificând emoţionalităţi în poezia lui Ion Mureşan şi, invers, un aer de poeticitate să se desprindă din lucrările lui Ilarion Voinea, vrăjind privitorul.

Pe latura cealaltă, de data asta în Muzeul de Artă, în acele zile de început de octombrie – şi probabil că se găseşte şi acum –, era deschisă o expoziţie de tapiserie şi una de pictură, a mamei, Cela Neamţu, şi a fiului, Lisandru Neamţu, sub genericul „LVX TEMPORIS”. În fine nu ştiu care dintre cei doi, mamă sau fiu, este mai cunoscut în lumea artei, Cela Neamţu, ca tapiser, probabil că generaţiilor mai în vârstă, iar spectaculosul său fiu şi lector la Universitatea Naţională de Arte din Bucureşti, generaţiilor mai tinere, deşi, la o privire mai atentă, înrudirea dintre cei doi se vede şi în artă, iar instrumentalizarea ei apropie şi generaţiile succedanee. O serie întreagă de tapiserii sunt ferestre umplute cu văzduh, una dintre ele, poate cu dimensiunile cele mai mici, impresionează prin adâncimea acelui văzduh realizat cu o desăvârşită artă a gradării culorilor, încât aşezarea lor, pe urzeală, pare să fie împrumutată de la bisericile moldoveneşti. În definitiv, inclusiv tapiseriile mari, în care sunt puse, într-o scenografie figurativă paradisiacă, păsări, care numai în cântecul popular se găsesc, şi în reprezentările lor pe diverse obiecte de ceramică, lemn sau ţesături, sunt rezultatul unei priviri dincolo de zidurile unei emoţionalităţi ce par că se sacralizează pe măsură ce devin parte a mitului.

O privire superficială ar putea să te înşele, pentru că elementele folosite sunt cât se poate de parcimonios administrate. Cerul din aceste ferestre, despre care am scris aici, se revarsă onctuos şi îngheaţă pe pânzele fiului Lisandru. În expoziţia asta parcă e totuşi prea mult albastru, iar răceala care îngheaţă pe pânză, rareori se calmează, ca atunci când, amintind într-un fel de fabulatoriile peisaje ale lui Ştefan Câlţea, păsări, obiecte şi peşti construiesc secvenţe ale unui univers fantastic dinspre care am putea aştepta un mesaj pe înţelesul uimirii noastre suspendate între un figuratism explicit şi un gestualism încrâncenat, abstract. Portretul celui care stăpâneşte universul – ca să dau un exemplu – e în acelaşi timp un vârtej care înghite călăreţi, peşti şi vagi urme celeste de păsări, dar şi o grilă de culori armonice, care-şi caută antinomiile într-o mişcare ce absoarbe privirea într-o perspectivă de noapte şi zi neutră şi, paradoxal, vecină cu suprarealismul. Dacă în lucrările mamei, mitologia vine dinspre fauna spectaculoasă de păsăret ce inundă câmpii solemne de grâu şi ogive de ferestre ce dau în paradis, ca o formulă de a construi mitologic spaţii de referinţă, la Lisandru, personajele intră direct în combinaţii suprarealiste, antrenate într-o logică narativă care nu poate fi explicată decât cu instrumentele poeziei. Şi, aici, există un alt paradox, acela dat de dialogul care se înfiripă între elementele scăpate parcă din mitologii apocrife, polarizat prin adăugire şi nu prin reducţie de elemente. Împreună, cele două forme de exprimare (a mamei şi a fiului) întâlnesc două modalităţi de ipostaziere a timpului. Cela Neamţu spune într-un motto de pe cartolina expoziţiei că „tapiseria este timpul prins între fire care ţese, deşiră, înnoadă, capătă sens”, iar Lisandru Neamţu spune că „lumina timpului aşază culori şi semne pe pânza de amintiri”. Împreună, în toamna de la Cluj, mamă şi fiu au găsit să unifice, fiecare cu timpul său, o formă a trecerii timpului dintr-un nivel în altul al clepsidrei.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara