Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Mizantropul umanist de Alex Goldiş

Nu cred că există, în spaţiul românesc de după 1990, un mizantrop mai iubit de public decât Octavian Paler.

Sigur că moralişti ai societăţii româneşti de tranziţie avem destui – de la jurnalişti precum Cristian Tudor Popescu până la eseişti precum Andrei Pleşu sau Gabriel Liiceanu. Ei mizează, însă, în denunţarea românismelor de tot soiul, pe o complicitate secretă cu publicul (sau mai bine zis, cu o anumită parte a lui). De fiecare dată când înfierează manelismul, prostul-gust sau dispersia valorilor, ei fraternizează implicit cu cititorul aşa-zis civilizat, gâdilându-i şi stimulându-i orgoliul de a se fi înălţat deasupra moravurilor cotidiene. De aici, teza celor două Românii, dar şi cultul elitismului, profesat mai mult sau mai puţin programatic.
În schimb, nimic din acest pact de simpatie cu publicul elevat – în dauna celor „necivilizaţi” – n-a stat în firea lui Octavian Paler. Dezgustul său faţă de societatea românească de azi s-a scăldat întotdeauna în apele mai largi ale scepticismului faţă de natura umană în sine. Ceea ce, pe de o parte, face ca discursul lui Paler să devină mai amar decât al celorlalţi moralişti de la noi. Jurnalistul renunţă cu totul la speranţa că se mai poate îndrepta ceva, precum şi la încrederea în stratul „de sus” al societăţii, în stare să-i civilizeze pe ceilalţi. Numai că, în mod paradoxal, această renunţare la iluzii – şi, odată cu ea, la un public menit să le întreţină – reprezintă şi garanţia sincerităţii absolute. Comentariile politice de după ’90 au fost atât de credibile tocmai în măsura în care ele renunţau la un destinatar privilegiat, legatar al dreptăţii absolute. Judecăţile lui Paler sunt autentice pentru că se rostesc în vid – nu sunt formulate, adică, pentru urechile cititorilor doritori de bine şi cu atât mai puţin pentru cele ale partidelor politice. Cine l-a preţuit pe Octavian Paler, l-a preţuit, aşadar, pe cont propriu, de unul singur, fără satisfacţia că i se face o nobilă plăcere, dar cu convingerea că i se serveşte adevărul pur şi dur.
Convorbiri-le cu Daniel Cristea- Enache, volum aflat deja la a doua ediţie, pun în scenă, mai mult decât cărţile anterioare, această paradoxală mizantropie umanistă, cu faţa întoarsă de la oameni spre valorile absolute. Spun „mai mult”, întrucât bătrâneţea, boala şi apropierea morţii îl fac pe Paler şi mai dezinteresat faţă de judecata, prea umană, a unui public oarecare. Mai surprinzător e însă să vezi că, fără a cădea vreo clipă în autism, Octavian Paler nu comunică în mod esenţial nici măcar cu intervievatorul său, de a cărui compatibilitate se îndoieşte din principiu. Scriitorului care şi-a făcut din mefienţă o marcă înregistrată comunicarea dintre „un tânăr cu întreg viitorul în faţă şi un bătrân care nu mai are decât trecut” i se pare de la început ratată. Ce-i drept, vina îi aparţine, măcar pe jumătate, şi lui Daniel Cristea-Enache, care întrerupe, din diferite motive, ritmul întrebărilor – interviul, extrem de sincopat, depăşeşte intervalul unui an. Ceea ce nu s-ar putea spune că-i repugnă total scriitorului octogenar, în ciuda reproşurilor fine că tânărul critic are „treburi mai importante”. În absenţa întrebărilor, Octavian Paler se descurcă nemaipomenit: inventează teme, scrutează dileme existenţiale sau doar consemnează fapte mărunte („meteorologice” sau biologice), datate pe zile. De aceea, volumul seamănă mai degrabă cu un jurnal decât cu un dialog. Cel mai adesea, în loc să discute cu Daniel Cristea- Enache, Octavian Paler convorbeşte, ca „un lup singuratic” sau ca „un gânditor privat”, cu idealuri şi obsesii.
E adevărat şi că, din cauza absenteismului, de nu cumva a lipsei de sensibilitate, tânărul critic nu se poate adapta din mers nevoilor de comunicare ale interlocutorului şi cursului confesiunii. Pentru cine citeşte primele fragmente ale dialogului e evident că ele sunt mărturia unui om foarte singur, obosit şi dornic de a se izola (chiar şi prin acest discurs) de o lume de care se simte tot mai îndepărtat. Şi unde Paler caută – şi nu găseşte, ca un nihilist nedezminţit până în ultima clipă – bilanţul propriei vieţi, Cristea-Enache îl asediază cu dilemele istoriei şi cu posibilitatea de a da verdicte cu privire la „dosariada” contemporană. Autorul Vieţii pe un peron evită sau ocoleşte cu tact întrebările, răspunde silit sau îşi ironizează subtil intervievatorul. O avalanşă interogativă precum „Dacă această «dosariadă» ar fi avut loc în 1990, ca parte a unui proces al comunismului, ar fi fost mai bine sau mai rău? Câte cariere clădite după Revoluţie nu sunt întemeiate şi pe colaborări mai vechi, bine ascunse? ş…ţ mă interesează atât principiul corect, aşa cum îl vedeţi dumneavoastră, cât şi aplicabilitatea lui, soluţiile concrete pe care le-aţi putea avansa. Există asemenea soluţii şi puteţi stabili un principiu moral-ordonator pentru toată această «dosariadă»?” e amânată abil printr- o notaţie nostalgică: „Ce toamnă minunată e afară şi ce stare mizerabilă am! O fi, oare, ultima mea toamnă? Lumina nu mai are violenţa de acum o lună. E melancolică, leneşă, calmă, dar are şi ceva vulnerabil. A îmbătrânit şi ea, îmi vine să spun. Dincolo de zidul curţii, oţetarii, «garda mea de corp», se bucură de soare, cum aş face şi eu, dacă n-aş fi bolnav”.

Nu-i greu de sesizat, de altfel, că dilemele majore ale istoriei sau sensul actualităţii nu-l mai interesează pe analist. Când ele sunt puse în discuţie, totuşi, la insistenţele intervievatorului, comentariul îşi pierde sclipirea de altădată, în favoarea unei retorici foarte generale şi fără contur: „tot ce pretind e că progresul tehnic, ştiinţific, material, e însoţit uneori de regres interior”; „plăcerea băşcăliei şi deprinderea de a face haz de necaz ne-au stimulat, poate, să nu luăm nimic în serios, să fim ceea ce aş numi «popor meteorologic», prea «sensibil» şi prea atent la direcţia din care suflă vântul”; „avem, se pare, nefericita capacitate de a pune un grătar cu mititei pe orice golgotă”.
În fond, nu semnificaţiile comunitare, obsedante atâta timp, îl preocupă acum pe bătrânul care- şi vede moartea cu ochii, ci încercarea de elucidare a propriului destin. Octavian Paler îşi rememorează, fragmentar, episoade biografice, fără vocaţia spectaculosului şi fără intenţia unei totalizări artificiale: „N-am colindat restaurantele, n-am umblat după femei, nu mi-a plăcut alcoolul. Cu ce aventuri să mă laud eu? Cu prostia de a mă visa «antic»? Acum, când sunt foarte aproape de momentul în care voi închide prăvălia, constat că nu prea am ce povesti despre viaţa mea «de la suprafaţă»”. Cine aşteaptă, de aceea, detalii picante cu privire la viaţa eseistului, va fi dezamăgit. O pudoare destul de comună la scriitorii şaizecişti îl face pe Octavian Paler să opteze, în locul unei naraţiuni coerente a propriei vieţi, pentru selectarea unor topoi, reluaţi din diferite unghiuri. Aspiraţiile romantice din tinereţe (intenţia de a reface drumul lui Don Quijote, de a scrie o istorie a sinuciderilor sau plăcerea de a reface în minte celebre episoade antice), slăbiciunea pentru mare sau deşert sunt doar câteva focare ale acestei biografii mitizate. Nu nevoia de falsificare îl reţine însă pe Paler din a-şi povesti de-a-fira- păr traseul existenţial, ci pasiunea esenţializării. În foarte puţine cazuri afirmaţiile lui Paler sunt contrazise de realitate. Dacă putem fi de acord că eseistul a traversat o epocă de mari răsturnări istorice ca un visător („eu am trecut printr-un război mondial fiind preocupat de… războiul peloponeziac”), e greu de crezut, în schimb, că lipsa de ambiţie sau vocaţia ratării l-au menţinut mai bine de două decenii în fruntea unor instituţii-cheie precum Televiziunea, Radioul sau ziarul „România liberă”.

Înainte de toate, confesiunea lui Octavian Paler are valoarea unui testament. Căci cele mai frumoase pasaje privesc despărţirea treptată de orice deprindere lumească. Închis într-un apartament cu molii, scriitorul încearcă să reducă sonorul existenţial la minim: refuză tot mai des ieşirile în public sau declină invitaţiile de a comenta evenimente politice „stringente”; chiar scularea din pat dimineaţa devine „o decizie” tot mai greu de asumat. Acuitatea care lipsea comentariului politic în acest volum se răzbună în confesiunile despre bătrâneţe şi moarte. Prima e mai ales o boală spirituală, întrucât „bătrânii suferă de răul cel mai greu de combătut: de prea multă luciditate; ei îşi pierd nu numai vanităţile, ci şi puterea de a se minţi”. Iar cel mai sigur semnal al apropierii morţii, descoperă Paler pe cont propriu, e „deteriorarea vanităţilor”: „Nu mi-am imaginat că mai grav decât decadenţele sau frustrările fizice e genul de modestie la care te constrânge bătrâneţea ş…ţ De aici şi până la gândul că eşti un «om terminat» nu mai e decât un pas”.
Din păcate, realitatea confirmă predicţiile lui Octavian Paler cu privire la propria dispariţie. Dialogul se întrerupe brusc, fără concluzii şi fără ca interlocutorii să-l poată încheia în scris, însă în spiritul unei personalităţi care şi-a mărturisit constant neîncrederea în viaţa de apoi. Notaţiile finale, datate cu o săptămână înaintea morţii, îl regăsesc pe Octavian Paler în poziţia de sceptic incurabil, deloc dispus să facă vreo concesie metafizicului pe ultima sută de metri. Rămân consemnate numai despărţirea de frumuseţea „ironică” şi impasibilă a naturii („e o primăvară afară care-mi pare prin lumina ei glorioasă”), precum şi regretul faţă de „cărţile pe care nu voi apuca să le citesc”.


Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara