Volumul de debut al Ritei Chirian (Sevraj, Editura Vinea, 2006), frapează prin ceva ce s-ar putea numi sociabilitatea discursului. Sau / şi, mai tehnic spus, compatibilitatea limbajului. Întâi, deoarece fără a apela la un arsenal vetust şi fără a-şi pierde tranzitivitatea, poemele de aici nu-şi violentează nicicum cititorul, ci doar îl fac atent. Chiar atunci când nu conţin poveşti, există în ele o plăcere sinceră şi neînteruptă a ritualului narativ, care construieşte, politicos, parteneriate. Punţi de comunicare solide, independente de subiect şi imune la eventualele variaţii de intensitate. O predispoziţie light, de povestaş, care nu are nimic în comun cu umorile avangardiste. Şi - după cum bine arată Andrei Terian în postfaţă - nici cu acelea generaţioniste. Ca şi peştişorul Frankie dintr-unul din poemele sale, Rita Chirian se înconjoară de un chenar discret:"nu avea sex pentru că nimeni nu i-l cunoştea/ nu avea trecut pentru că nimeni nu-l întrebase nimic."

Lucrurile nu se opresc însă aici, la acest"utilitarism" confortabil şi totodată periculos. Pactul cu publicul e numai un punct de pornire, o reuşită conjuncturală şi - până la urmă - pragmatică. Mult mai importantă mi se pare restabilirea unei compatibilităţi cu textul şi cu tradiţia. Compatibilitate ale cărei resorturi şi consecinţe sunt majoritar culturale. Poezia din Sevraj admite toate cărţile de literatură care au precedat-o. Şi aproape toate tipurile de discurs, fiecare cu sonorităţile sale. Nu le glorifică postmodern, însă nici nu le ignoră biografist. Rita Chirian nu citează, dar e conştientă de legităţile citatului. Îşi aminteşte de ele. Uneori, filiaţiile se presimt sub forma unor familiarităţi imprecise. Niciodată mai mult:"pentru că miura nu e frumoasă când e tristă/ pentru că miura nu e frumoasă când râde/ pentru că miura nu e frumoasă când e beată/ pentru că miura nu e frumoasă când înjură/ când poartă ochelari şi când îşi unge boicul cu roşu când mestecă gumă/ când merge pe stradă/ când arată limba la vecinii care-o salută şi-i zâmbesc de altfel inofensiv/ când o spaimă neagră îi sare în spate/ când o face pe-a deşteapta când se umflă în penele pernei de la maică-sa/ când nu ştie să poarte o conversaţie şi abia acasă în faţa oglinzii dă cele mai bune replici/.../ pentru că miura nu e frumoasă când se ştie frumoasă/când le smulge braţele bărbaţilor care-i rostesc numele şi apoi plânge/ când se întreabă de ce de ce// pentru toate astea miura nu există"

Totuşi, Miura există. Ea susţine cel de-al treilea ciclu al cărţii (poeme despre miura), în care e când destinatar, când autor, când personaj. Cauză a sevrajului şi sevrajul însuşi. Indiferent dacă o resimţim ca prezenţă reală sau virtuală, apariţia ei e certă. Un asemenea pol de tensiune - creditabil - permite defulări, ironii, confesiuni. Făcute în doi paşi, mişcările acestea lasă întotdeauna loc de relativizare. Miura adună, aparent, relele şi spaimele de care Rita (cea din poezii) se fereşte. Miura scrie înşelător şi cinic, Rita îi limpezeşte matern vorbele. Ştim oare însă cum semnează cele două? Cum îşi schimbă neaşteptat pseudonimele? De aici vine principalul câştig al secţiunii şi implicit al volumului: din tolerarea celuilalt, dintr-o scriitură cultivată care atinge toate sinusoidele autenticităţii, din curajul de a dispersa egolatria. O carte cum e Sevraj nu-şi lasă cititorul din mână. Şi reciproc.



Traducere liberă



Vădit şi intenţionat artificială, meşteşugită, poezia lui Radu Vancu îşi conţine, filigranate, surprizele. Cel puţin în acest al doilea volum - Biographia litteraria, Editura Vinea, 2006. De la un vers la altul, titlul pare să se confirme, cuvânt cu cuvânt. Bucăţi biografice, iniţial, poemele se impregnează treptat de literatură, suprapunând fie neologisme stranii sau citate răstălmăcite, fie rime şi ritmuri săltăreţe, infantile. Ele reconstituie, muzical şi formal, o parte a poeziei canonice pe care aproape că o ştim din primele clase. Iată exemple de toată mâna:"din creierii de tine plini/ ies convoluţii de lumini/ noi cosmoşi de iubire plini-/ cântă geneza serafini";"blocurile încă zboară/ prăvălindu-şi trupu-n lună./ gura mea pe-a ta coboară./ noaptea are gust de prună/ blocurile încă zboară" sau"mi-era inima/ un glob de seară/ce-n carnea amară/ strălumina". În mod clar, nu toate poeziile sunt aşa. Citarea acestora e însă relevantă. Ea ne dă măsura în care Radu Vancu alege să se folosească de un limbaj poetic devenit bun comun pentru a-şi fixa legăturile cu cititorii şi - nu mai puţin - cu sine.

Este primul nivel al ludicului şi al tehnicilor, uşor pasabil, dar esenţial pentru înţelegerea cărţii. Constrângerile autoimpuse şi jaloanele periodice nu vor mai fi resimţite ca piedici, ci ca mărci, oricât de subtile, ale stabilităţii. Aşa de exemplu seria de patru poeme alternând limba română cu engleza şi traducerea cu asumarea pomenitei poeticităţi ostentative. Iată-le titlurile: poem de berryman/ poem de berryman pe muzică de m. ivănescu/basm de m. ivănescu/ basm de m. ivănescu cules de radu vancu. Şi iată câteva echivalări:"vuinda-ne tăcere","mai degab-ai duşmăni timpul decât ochii-mi" etc. Nu ştiu dacă e simplă ironie; mai probabilă văd o exersare a nuanţelor de suprafaţă ale gravităţii.

Pentru că poemele cele mai reuşite sunt acelea din primul ciclu (amintiri pentru tatăl meu), naturale şi sincere, răscolitoare şi neprefăcute. Să încercăm, în joacă, un salt către finalul cărţii, avându-le în minte. Fiindcă, atunci când textele de dragoste ale părţii secunde se revendică, distilate, de aici, ies fragmente ireproşabile:"nu e puţin lucru să ştiu/ că între umbra cât mormântul tatălui meu de adâncă/ lăsată pe asfalt de tine/ şi umbra adâncă precum a marilor ferigi carbonifere/ lăsată noaptea între noi/ nu e nici o asemănare.//fireşte, ăştia-s pantofii cărămizii/ care ţi-au plăcut la al treişpelea salar./ tot ei însă îţi sunt capătul cărămiziu al fiinţei,/vârfurile sângerii ale picioarelor/ coborând până-n mormântul tatălui meu,/ şi e înţelept deci să ţin minte: nu există coincidenţe./ iubirea noastră nu are pereche pe lumea asta."

Evident, Radu Vancu e un autor cerebral. În secţiune, poemele lui sunt stratificate minuţios, geologic, intersectându-se şi depărtându-se după normele unei memorii afective nemaipomenite. La fel de evident, cititorul Radu Vancu e unul pasional, care-şi legitimează lecturile ca întâmplări gata-trăite. Altminteri, Biographia litteraria ar fi fost o admirabilă carte de poezie.