Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Mitul Eminescu de Gheorghe CeauŞescu


Se împliniră de curând o sută cincizeci şi cinci de ani de la naşterea lui Eminescu. Instituţiile publice şi private s-au întrecut din nou în sărbătoriri mai mult sau mai puţin reuşite. Academia Română a publicat la Editura Enciclopedică în condiţii editoriale de excepţie o operă care, spre deosebire de altele apărute sub egida sa, este demnă de prestigul instituţiei: primul volum al ediţiei facsimilelor manuscriselor lui Eminescu. în ziua de 15 ianuarie s-au auzit numeroase discursuri mai mult sau mai puţin inspirate. Dar nu despre felul în care a fost celebrat Eminescu vreau să discut în cele ce urmează. Evident, Eminescu este un poet de valoare universală care şi-a pus definitiv pecetea asupra evoluţiei spirituale româneşti. El a fost perceput ca fiind "omul deplin" al culturii noastre, afirmaţie exagerată căci, oricât de mult ne-am strădui, nu-l putem metamorfoza în ceea ce nu este şi nici n-a vrut să fie; curiozitatea i-a fost enormă, dar asta nu înseamnă şi competenţa: el a vrut să înveţe greaca veche, de pildă, dar n-a reuşit să citească textele clasicilor elini în original (din notele manuscrise se vede că el a utilizat un manual care preconiza pronunţarea reuhliniană). Călinescu a formulat şi în această privinţă o concluzie definitivă: "foarte cultivat ca poet. Eminescu n-a fost un monstrum eruditionis". Cu toate acestea Eminescu a încetat să fie un simplu poet: el a devenit un mit. Maiorescu spusese cu intuiţia sigură care-l caracteriza "Pe cât se poate omeneşte prevedea, literatura poetică română va începe secolul al 20-lea sub auspiciile geniului lui şi forma limbii naţionale, care şi-a găsit în poetul Eminescu cea mai frumoasă înfăptuire până astăzi, va fi punctul de plecare pentru toată dezvoltarea viitoare a vestmântului cugetării româneşti" (Eminescu şi poeziile lui), dar nu avea de unde să bănuiască că, mai ales în vremurile socialiste, Eminescu va fi ridicat la rangul de divinitate naţională absolută. Orice vorbă, cuvânt sau gest al său capătă pentru "patrioţi" dimensiuni colosale; discursurile despre personalitatea şi opera sa se reduc de foarte multe ori la o indigestă aglomerare de epitete ridicole. A te atinge de el, a îndrăzni să pui în discuţie idei formulate de el, a emite rezerve despre unele din operele sale, este un act catalogat imediat drept o intolerabilă acţiune îndreptată împotriva neamului nostru. Nu de mult mi-a fost dat să aud din partea mai multor profesori de liceu - faptul este extrem de grav căci astfel se încearcă pervertirea tineretului - că există o întreagă conspiraţie internaţională împotriva lui Eminescu: faptul nu este inocent, susţin aceştia, căci distrugerea poetului naţional înseamnă distrugerea scumpei noastre patrii. Cu toată seriozitatea o persoană cu pretenţii de cultură mi-a povestit că acum un an aproximativ a circulat prin capitala patriei o maşină pe care era scris cu litere de-o şchioapă "Eminescu, sifiliticul". Când am formulat îndoieli asupra realităţii celor povestite, am fost pe loc ţintuit la stâlpul infamiei. De aceiaşi reacţie am avut parte şi în 1993 la Focşani când la un simpozion Eminescu am afirmat că, după opinia mea, evoluţia poetului naţional de la "antitezele cam exagerate", caracteristice începuturilor sale literare, la clasicismul Scrisorilor, al Glosei şi al Odei în metru antic s-a datorat şi influenţei lui Maiorescu; atâta mi-a trebuit: parte din participanţi, dascăli la diferite licee din judeţ, a reacţionat cu indignare şi mi-au servit lecţia: poetul naţional n-a fost influenţat de nimeni şi de nimic!

Zeul Eminescu este în ochii semidocţilor patriotici intangibil. Totul în viaţa şi creaţia sa este luminos şi exemplar. Eminescu atins de o boală luetică? Imposibil de acceptat aşa ceva! Şi atunci lansăm teoria asasinării sale din motive politice: poetul aflase de intenţia lui Carol I şi a unor cercuri politice de a încheia un tratat de alianţă cu Germania şi Imperiul Habsburgic; cum un asemenea tratat era incompatibil cu o acţiune energică în vederea eliberării Transilvaniei, Eminescu, aflând proiectul, se pregătea să reacţioneze violent. Autorii săi s-ar fi speriat cumplit deoarece autorul Luceafărului ar fi avut o autoritate şi o forţă de neînfrânt care ar fi zădărnicit proiectul; şi atunci, pentru a-şi putea pune în aplicare planurile criminale l-au scos din joc pe Eminescu, arestându-l practic, înnebunindu-l şi, în final, asasinându-l. Şi, pentru a-şi acoperi crima odioasă autorii ei au inventat teoria sifilisului; evident unul din asasini, dacă nu principalul, a fost Maiorescu.

Sigur, a discuta serios asemenea inepţii este stupid, ele n-ar merita să fie menţionate nici cu titlul de amuzament. Din nefericire însă ele se înscriu pe o linie situată la antipodul tradiţiei şi interesului naţional: asemenea tracomaniei, teorie conform căreia aici, la noi în patrie, se află încă de acum vreo zece mii de ani centrul energetic al lumii, teorie conform căreia faptele cele mai glorioase ale istoriei s-au înfăptuit la noi în patrie - de ce întrebi, cum de-am decăzut în asemenea hal -, asemenea protocronismului care, chipurile, demonstrează peremptoriu că în domeniul culturii priorităţile noastre sunt practic nelimitate, hagiografia eminesciană are ca finalitate justificării unei politici de izolare a ţării: din moment ce suntem unici, este cazul să rămânem unici, neacceptând integrarea în structurile civilizaţiei europene.

Astfel aproape o jumătate de secol de pervertire spirituală sistematică îşi arată şi din acest punct de vedere efectele dezastruoase. Va trece lungă vreme până când vom reuşi să eliminăm o mentalitate înrădăcinată printr-o acţiune tenace care urmărea pregătirea naţiei în vederea încorporării ei într-un univers dominat de gheţurile siberene.

Şi acum, pour la bonne bouche, iată şi un aspect benefic al mitului Eminescu. Mă aflam în septembrie 1990 la fântâna de la Universitate. Acolo trona un tip primitiv, figura clasică a activistului PCR de la "muncipiu" sau sector; individul exalta acţiunea minerilor din iunie; am încercat să-i replic, spunându-i că aceştia au devastat Universitatea; din nefericire n-am talentul necesar pentru a reda vehemenţa cu care m-a pus la punct tovul; i-am arătat că au distrus aparatură, zbieretele au fost mai puternice; iar când am îndrăznit să vorbesc de cărţile pe care minerii le-au prăpădit, indignarea lui împotriva mea n-a mai cunoscut margini. Şi atunci, recunosc, am minţit cu neruşinare: profitând de o scurtă pauză, fixându-l cu degetul, i-am spus pe un ton categoric: "au distrus un manuscris Eminescu"; omul s-a schimbat la faţă şi a spus sufocat: "asta nu e bine" şi a amuţit. Dacă invocam numele unui Caragiale, Creangă, Iorga, etc. n-aş fi realizat nimic. Numele sacrosanct de Eminescu i-a frânt activistului avântul revoluţionar cu care îi elogia pe mineri şi actele de barbarie din zilele ruşinoase de 14-15 iunie 1990.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara