Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Istorie Literară:
mitologicale de Alex. Ştefănescu

poemul Mitologicale datează din 1873 (când Eminescu se afla ca student la Berlin) şi poate fi considerat un joc sau un exerciţiu de stil. Tânărul autor experimentează în limba română, într-o dispoziţie ludică, hexametrul folosit de Homer în epopeile sale. Nu întâmplător, un titlu provizoriu al poemului a fost Nisce hexametri, dragă Doamne. G. Călinescu îl considera a fi una dintre „parodiile după Homer“. Pare o parodie, dar nu este (iar scrierea ei n-ar fi avut vreo raţiune în condiţiile în care Homer s-a parodiat el însuşi, scriind Batrachomyomachia; îi parodiem de obicei pe poeţii care se iau prea în serios). Poate fi considerat mai curând o comedie a condiţiei de zeu, creată în regim de improvizaţie, pentru amuzamentul autorului sau al unui cerc de apropiaţi.

Inspirat de mitologia antică, în care Eol este zeul vânturilor, dar şi vânt pur şi simplu, cu sediul într-o peşteră, Eminescu personifică uraganul, îl descrie ca pe un personaj pitoresc. Merită examinat acest portret, remarcabil prin ingeniozitatea cu care o entitate fluidă şi proteică este făcută să semene cu o fiinţă omenească. În filmele de desene animate şi în reclamele din vremea noastră apar adeseori imagini ale unor case, automobile sau copaci cu ochi, nas şi gură, şi rareori aceste imagini sunt reuşite, întrucât reprezentarea antropomorfă a ceva neasemănător cu omul se dovedeşte de fiecare dată a fi o operaţie dificilă. Şi iată că Eminescu dă unei realităţi invizibile – mişcarea unei mase de aer – înfăţişarea unui om:

„Da! din porţile mândre de munte, din stânci arcuite,/ Iese-uraganul bătrân, mânând pe lungi umeri de nouri,/ Caii fulgerători şi carul ce-n fuga lui tună./ Barba lui flutură-n vânturi ca negura cea argintie,/ Părul îmflat e de vânt şi prin el colţuroasa coroană,/ Împletită din fulgerul roş şi din vinete stele./ Hohot-adânc bătrânul când vede că munţii îşi clatin/ Şi-şi prăvălesc căciule de stânci când vor să-l salute.../ Codrii bătrâni râd şi ei din adânc şi vuind îl salută/ Paltenii nalţi şi bătrânii stejari şi brazii cei vecinici.“

Eminescu, înregistrat în conştiinţa noastră culturală ca un om grav, fără umor (în opoziţie sau într-un raport de complementaritate cu I.L. Caragiale) are în realitate şi umor, uneori un umor de idei, alteori un umor livresc, iar câteodată, ca în Mitologicale, un umor orgiastic, care te face să te gândeşti la Rabelais sau la contemporanul lui, Ion Creangă.

Carul cu care se deplasează impetuos uraganul este tras de fulgere, iar huruitul roţilor carului se aude asemenea unor tunete. Este un atelaj fabulos, alcătuit din materiale imateriale, oferite de un cer cuprins de furtună, dar având totuşi concreteţea necesară pentru a face viziunea plauzibilă. Angajat în cavalcada celestă, uraganul capătă şi el o înfăţişare: „Barba lui flutură-n vânturi ca negura cea argintie“,/ iar „colţuroasa coroană“ pare împletită prin „părul îmflat de vânt“.

Trecerea vijelioasă a „bătrânului rege“ cuprins de „beţia lui oarbă“ face să se deplaseze liniile peisajului, creând astfel impresia că munţii (cu stâncile care cad de pe culmi, ca nişte cuşme date jos în grabă de pe cap) şi pădurile (care se apleacă până la pământ) îl... salută pe divinul personaj. Este o neînţelegere generatoare de comic. Poetul supradimensionează cu plăcere personajele din această secvenţă de comedie bufă, jucând de fapt, ca întotdeauna, pe cartea măreţiei, chiar dacă îi dă măreţiei alt sens. Râsul pe care îl provoacă cititorului nu este un râs obişnuit, ci un râs homeric.

Comicul creşte în cascadă prin introducerea în scenă a unor personaje de aceeaşi anvergură, care comentează împleticeala prin cer a uraganului. Poetul îşi imaginează un fel de cleveteală cosmică. În aceste comentarii apar ca din greşeală referiri la realităţi terestre, nezeieşti, din secolul nouăsprezece, de exemplu la societăţile de asigurări, ceea ce măreşte efectul umoristic:

„– Groaznic s-a îmbătat bătrânul, soarele zice;/ Nu-i minune – a băut jumătate d-Oceanul Pacific./ Rău îi mai îmblă prin pântece-acum băutura amară./ Însă-s eu de vină... c-umplut-am de nouri pahare/ Cu apele mării adânci, boite cu roşă lumină –/ Cine dracul ştia acum că de cap o să-şi facă!/ Ah! moşneagul beţiv e-n stare-ntr-o zi să ruine/ Toate societăţile deasigurare din ţară./ Soarele-şi bagă capul prin nori şi limba şi-o scoate/ Şi c-o rază gâdilă barba bătrânului rege.“

Poetul aduce în contemporaneitatea sa personajul zeiesc, deplângând, de exemplu, starea proastă a drumurilor din cer, prin ale căror hârtoape se împiedică şi în cele din urmă se răstoarnă carul uraganului. De vină sunt... guvernele „popoarelor blonde de stele“, care „n-au făcut şosea cum se cade“! Trecerea de la un plan mitic la unul prozaic-administrativ este o metodă bună de creare a comicului. Eminescu o foloseşte cu încredere deplină în eficacitatea ei artistică, desolemnizând conştiincios fiecare moment din hoinăreala eroului său. După ce se răstoarnă atelajul nebulos pe care îl foloseşte ca mijloc de transport, uraganul seamănă tot mai mult cu un bătrân alcoolizat, cu mişcări imprecise, care nu-şi mai doreşte decât să ajungă acasă, în patul lui:

„Şi se răstoarnă carul şi rău se-nglodează bătrânul./ Mai că era să-i rămâie ciubotele-n glodul de nouri./ Hei ce-i pasă! El norii frământă jucând mocăneasca/ Şi pe-un vânt l-apucă de cap, făcându-i morişcă./ Se tăvălea peste cap şi, pişcat de-un purec de fulger,/ Se scărpina de-un şir de păduri ca de-un gard de răchită./ Norii roşesc de ruşine şi fug iar vântul se culcă/ Între codri şi munţi... Uraganul mahmur poticneşte/ Spre castelul de stânci, ce-şi deschide uriaşa lui poartă,/ Spre-a-l primi pe bolnavul bătrân în surele hale./ El îşi ia coroana din cap şi în cui o atârnă.“

Se pot extrage şi de aici imagini expresive pentru o eventuală colecţie. Ele sunt stop-cadre dintr-o epopee eroi-comică, „Mai că era să-i rămâie ciubotele-n glodul de nouri.“; „pe-un vânt l-apucă de cap, făcându-i morişcă“; „Se scărpina de-un şir de păduri ca de-un gard de răchită“; „El îşi ia coroana din cap şi în cui o atârnă“.

Ca orice epopee, fie ea şi eroi-comică, poemul Mitologicale are un final apoteotic. Întâi asistăm la liniştirea turbulenţei de mari proporţii produse în lume de uragan (anticipare a liniştirii care succede luptei de la Rovine în Scrisoarea III):

„Cu-ncetul cu-ncetu-nserează.../ Soarele, ca să împace marea, la ea se apleacă,/ Lin netezeşte-a ei faţă albastră şi-adânc se uită/ În luminoasele valuri a ei şi sânu-i dezmiardă,/ Cu tot aurul razelor lui.“

Apoi, în zori, îl putem vedea pe bătrânul destrăbălat trezindu-se cu un aer candid, ca şi cum ar fi străin de tot ce s-a întâmplat cu o zi înainte:

„Iar de a doua zi se scoală bătrânul şi urcă Rarăul/ Numai în cămeşoi, desculţ şi fără căciulă/ Şi se scarpină-n cap – somnoros – uitându-se-n soare.“

În numai trei versuri, Eminescu concentrează şi mitologie, şi comedie, şi psihologie.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara