Numărul curent: 42

Păcatele Limbii:
Mişto şi legenda bastonului de Rodica Zafiu


Mişto este, fără îndoială, cuvântul fundamental al argoului românesc: prin răspândire, vechime şi chiar prin sens - pentru că exprimă cea mai generală apreciere pozitivă. Cuvîntul este emblematic şi prin origine: provine din limba romaní, sursa principală de împrumuturi a nucleului argotic românesc. Deşi a intrat de mult în uzul colocvial- ca şi şmecher, fraier, pilă, banc etc. -, mişto a început prin a fi un cuvînt argotic şi este în continuare perceput ca atare de vorbitori.

În privinţa originii sale, constatăm că s-a răspândit de mai multă vreme o explicaţie eronată, de circulaţie orală, dar care a avut destul de mult succes între nespecialişti. Conform acestei explicaţii, mişto nu ar fi de origine ţigănească, ci ar proveni din construcţia germană mit Stock "cu baston". Această ipoteză etimologică nu se găseşte, desigur, în dicţionarele noastre etimologice, nici în cele generale. E atribuită, în genere, scriitorului Victor Eftimiu, autorul mai multor etimologii fanteziste; unii spun că au auzit-o de la cîte un profesor; cei mai mulţi, în ultimii ani, au găsit-o circulînd pe internet. În spaţiul web explicaţia apare în zeci de variante, sub titluri de genul "Acum ştii!", pe forumuri sau în diverse comentarii. În jurul ei s-au construit detaliile motivante ale mai multor poveşti complicate: ar fi fost răspândită de studenţii reveniţi din Austria sau Germania, de germanii din Ardeal, de cei aduşi de Carol I în Regat, în mod special de un fotograf care făcea poze "mit Stock" şi "ohne Stock", sau de croitorii de costume scumpe, care ar fi dat bastoane ca bonus; s-ar referi la atributele societăţii înalte, ale domnilor eleganţi cu pălărie şi baston, în opoziţie cu mitocanii lipsiţi de asemenea accesorii.

Aceste explicaţii - prin ipoteze şi scenarii contextuale - n-ar fi total irelevante dacă originea cuvîntului ar fi într-adevăr una obscură. Numai că nu este deloc aşa. Explicaţia prin limba ţigănească - prezentă în toate dicţionarele noastre - e cît se poate de solidă, din punct de vedere al formei, al sensului şi al căilor de pătrundere. Nu e cîtuşi de puţin o "legendă urbană", cum o califică, pe site-ul 123urban.ro, partizanii teoriei "mit Stock" (care corespunde, tocmai ea, etichetei de "legendă"). Adverbul ţigănesc mişto, cu sensul "bine", a pătruns în argoul românesc, apoi în limba comună, păstrîndu-şi foarte bine sensul şi forma invariabilă - nu numai ca adverb, ci şi ca adjectiv (o tipă mişto). I s-au adăugat, treptat, noi sensuri (trecerea de la "bine" la "frumos" e aproape automată; adăugarea sensului "ironie, batjocură" e mult mai neclară) şi a căpătat, adaptîndu-se morfologic, prin analogie, o formă feminină (miştoacă, destul de rar, după care s-a refăcut un şi mai rar miştoc). Dacă am avea doar aceste date, am putea încă presupune că mişto ar fi fost preluat în ţigăneşte din română sau din germană (aşa şi cred unii, încercînd să împace legenda bastonului cu faptul evident al prezenţei cuvîntului în limbajul ţiganilor: "cuvântul ţigănesc Ťmiştoť este o deformare a germanului Ťmit Stockť - Ťcu bastonť, elegant", România liberă, 18.08.2006). În realitate, mişto este un cuvînt vechi şi stabil în limba romaní, aparţinînd lexicului său de bază. Apare înregistrat în dialectele vorbite de romi din diverse ţări, de exemplu în glosarul etimologic al lui Giulio Soravia, Dialetti degli Zingari Italiani (1977), ca şi în Robert Sailley, Vocabulaire fondamental du tsigane d'Europe? (1979); are corespondente în sanscrită şi în dialecte indiene contemporane. Între zecile de comentarii din internet, am găsit de altfel unul - anonim şi profesionist - care punea lucrurile la punct, invocînd asemenea argumente lingvistice. Succesul falsei explicaţii provine, desigur, din caracterul ei spectaculos şi neaşteptat, dar poate, pentru unii, şi din dorinţa secretă ca un cuvînt atît de frecvent să nu fie de origine ţigănească.

Cuvîntul există şi în argoul franţuzesc, unde a intrat direct din romaní, dar ocupă o poziţie destul de marginală; în Dictionnaire de l'argot (Larousse, 1990), apare cu forma michto şi cu varianta misto, ca adjectiv "bon, agréable, beau". Mişto a fost înregistrat, de altfel, de mai vechile cercetări asupra limbii ţiganilor (în primul rînd a celor din România): Kogălniceanu (în Esquisse sur l'histoire, les moeurs et la langue des cigains, Berlin, 1837) îl transcrie cu t sonorizat, devenit d - mischdo - şi îl defineşte ca "bon", cu precizarea că se referă la inanimate (spre deosebire de ladscho, care s-ar referi la persoane); diferenţierea este desigur legată de natura adverbială a cuvîntului, prin care sînt calificate acţiuni, situaţii, în genere abstracte. La J.-A.Vaillant (în Grammaire, dialogues et vocabulaire de la langue rommane des sigans, Paris, 1861), cuvîntul apare înregistrat în forma misto, cu explicaţia "bien". Cam în aceeaşi perioadă apare volumul Origine e vicende dei Zingari, de Francesco Predari (Milano, 1841), în al cărui glosar se găseşte forma mischdo, cu o explicaţie semantică similară celei formulate de Kogălniceanu (preluată probabil de la acesta): "buono", specializat pentru inanimate.

Explicaţia etimologică definitivă, reluată apoi de dicţionarele şi articolele de specialitate, a dat-o Alexandru Graur, în studiul său din 1934, Les mots tsiganes en roumain. Lingvistul făcea totuşi, imprudent, o afirmaţie riscantă asupra circulaţiei cuvîntului, apreciind că acesta este pe punctul de a ieşi din uz şi de a fi înlocuit ("actuellement, pourtant, il semble que le mot n'est plus en faveur, sa place étant prise par şucar"). Sumbra previziune a fost contrazisă de realitatea evoluţiei limbii.